Premiant fara coronita

Un articol de GEORGE NEAGOE

m. dutescu, si toata bucuria acelor ani tristi, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2010, 80 p.

M. Dutescu este premiant. A câstigat Premiul pentru Poezie la Concursul national de debut organizat de Editura Cartea Româneasca în 2009. Dincolo de aceasta informatie de istorie literara, pe care o gasim pe coperta a doua a plachetei, sa mentionez ca autorul nu merita coronita. „si toata bucuria acelor ani tristi“ are o valoare mediocra. Iese în evidenta prin maximum cinci realizari. Restul textelor e menit a completa numarul paginilor. A fost cel mai bun manuscris dintre cele slabe care au participat la selectie. Sigur, cineva ar putea obiecta ca scriitorul se afla la început. Însa Stoian G. Bogdan a demonstrat ca un debutant e în stare sa scrie o carte de exceptie. Prin urmare, nu trebuie sa continuam sa-i menajam pe poetii aflati la prima aparitie editoriale. „si toata bucuria acelor ani tristi“ nu aduce nicio inovatie.
Amintiri din copilarie
Poezia lui M. Dutescu supravietuieste din paradoxul prezent în titlu. Maturul îsi retraieste copilaria optzecista, asezând-o în contextul „epocii de aur“. Copilul de altadata n-avea nicio grija. Amintirile duioase nu depun marturie despre vârsta frageda si fericita, ci despre ignoranta infantila din pricina careia niciun pusti nu poate sa discearna decât binele propriu. Poetul de acum îsi da seama de greutatile vietii de atunci, de absenta confortului. Dar se arata nostalgic. „Istoria tragica & grotesca a întunecatului deceniu noua“ reprezinta un timp irecuperabil al bucuriilor aparent minore, când parintii fac gesturi fundamentale, ce ramân întiparite în minte pentru totdeauna: „acesta e un film simplu/ vechi si zgâriat/ pe care – sunt sigur – îl stiu multi/ s…t si modul acesta în care-mi ofereau afectiunea/ saptamânal/ când ma vizitau la bunici/ îi diferentia de tot ce aveam în mod obisnuit acolo/ un pupic sub barba si altul pe nas/ de la doi oameni tineri mirosind a parfum“ („si toata bucuria acelor ani tristi“, p. 6). Poemul din care am citat, printre putinele consistente din volum, functioneaza ca sinteza a experientelor „decreteilor“. Notatiile curg precum flashurile cinematografice, adunând „marturia unei generatii“, cu rele îmblânzite de vitalitatea juvenila: „zeci de prieteni/ cu care jucau fotbal volei badminton/ mergeau la cules de bumbac/ la mare la munte sau la concert Savoy/ sau faceau nopti albe canasta si bancuri/ filme la video/ vin fiert/ cântând si batând din palme pe întuneric/ în iernile crunte din anii ’80/ baieti frumosi si destepti/ fete frumoase gospodine istete“ (ibidem). Mutatis mutandis, atmosfera versurilor lui M. Dutescu se desprinde dintr-o anecdota, în care doi vechi prieteni se revad dupa câteva decenii, iar unul dintre ei îi spune celuilalt: „Ce bine era pe vremea lui Stalin!… „. Replica: „Da, dar si noi eram în clasa întâi…“. M. Dutescu recurge rareori la biografism. Memoria sa nu prea este afectiva. În zonele de maxima intensitate, poezia sa merge în directia redescoperirii traumelor cicatrizate.
Fericirea individuala nu tine cont nici de situatia politica, nici de asprimea masurilor luate de regimurile totalitare, în special când cineva are norocul sa fie un prunc dorit, iar nu o întâmplare a unei nopti agitate de hormoni. E o liniste si o trauma deopotriva ca, în vremuri nesigure, familia a însemnat dragoste si protectie, ca parintii au înfruntat pericole medicale pentru a-l aduce pe lume. Adultul îsi asuma vina de a se fi nascut, deoarece a pus în pericol viata mamei. Îl apuca groaza la gândul ca medicul ar fi fost gata sa comita o crima cu acordul tatalui. Toate aceste experiente-limita sunt topite în delirantul poem „nu“, conceput ca o justificare a propriei existente. Viata echivaleaza cu sansa, cu alegerea supravietuitorilor, cu sfidarea mortii. În cazul sau, aparitia în lume putea însemna sacrificarea trupului care l-a adapostit noua luni. Confesiunea e rostita pe patul psihanalitic: „nu domnule Pop/ pe mine mama nu a vrut sa ma lepede pe/ locul dintre Varai si Valea Morii/ ci dimpotriva/ o socoteala banala creata de ea îmi spune ca sunt/ creat în prima ei noapte ca femeie/ într-un hotel de la mare imediat dupa cununia civila/ si aveam sa vad lumina soarelui/ (de fapt luna si poate si stelele)// tata era student în sesiune vacanta chiulea habar n-am/ si-n noaptea aceea de mai/ în pragul dezastrului care-a urmat începând cu anii ’80/ doctorul l-a pus sa aleaga între mine si mama/ (pe care au cusut-o si careia/ i s-a interzis sa mai nasca vreodata)/ si/ sub lumina fluorescenta a holului de spital/ ca sub o bolta cereasca ajunsa deodata/ prea departe de el/ s-a sprijinit de zidul vernil vopsit în ulei/ si nu a vrut sa semneze nu a vrut sa/ auda nimic/ doar a plâns“ (p. 20). Sunt versuri care piseaza sensibilitatea.
Problema poeziei lui M. Dutescu este ca, dupa ce a atins punctul culminant, scade inadmisibil. Texte rezistente mai gasim numai câteva, acelea construite pe un complex oedipian înteles abia dupa disparitia tatalui. Tonul aduce putin cu Radu Vancu. Scriitorul creeaza un contrast teribil între spaima paterna de moarte si atitudinea mecanica materna în fata mortii. El mimeaza împacarea cu soarta necrutatoare. Ea duce la capat rânduielile funerare, cu simplitate, respect si afectiune. Desi femeia pare neatinsa de tragedie, fiul prefera teama naturala a tatalui, pentru ca în ea gaseste umanitatea: „în camera cealalta/ taica-tu îsi sprijinea capul în mâini/ asezat pe un scaun nestiind ce sa faca si în general/ neavând koae/ sa-si asume vreodata ceva/ prefera sa fie invizibil/ obedient – astepta/ sa faca si el ce face toata lumea/ dupa care sa plece acasa// în schimb o vad si acum pe mama ta/ trezita din noapte ca sa ajunga aici înainte de 12/ plângea retinut – a cerut o cana mai veche/ si-a început sa arda tamâie/ acolo/ la capatâiul lui tata// avea un pardesiu lung purpuriu/ si acea stapânire de sine – un aer distant si metalic/ incredibil/ pe care îl admir/ însa de care m-am ferit aproape mereu – ochi reci/ gesturi precise“ („131102“, p. 34).
Cliseele autenticismului
În erotice, lui M. Dutescu îi prisoseste exprimarea stângace si îi lipseste profunzimea. Pâna si trupele de muzica dance aveau mai multa pricepere sa cânte despre melodrame adolescentine. Dezamagirile sale în dragoste par ale unui baiat cuminte, care bea cico, în vreme ce fosta iubita fumeaza si se îndulceste cu lichior. El nu sufera. E doar ofticat ca fata l-a parasit pentru un bisnitar:  „îmi închipui diverse povesti despre tine// te vad în microbuz cu foaia de drum în mâna/ pe care o ai gratis de la noul iubit/ despre care tocmai am aflat ca/ e patron local – firma de transport –/ si cu un pic de noroc poate chiar/ viitor patron al unei echipe de fotbal în B“ („hybrid a3“, p. 34). Câteodata, autorul se complace în jocuri lingvistice de gradinita, folosind acelasi verb în contexte semantice distincte. Si chiar daca unul are tenta vadit sexuala, nu produce niciun tsunami hormonal. Nimic golanesc. Nimic deocheat. Nimic poetic. Numai o visare de tânar imberb: „as fi vrut sa te ating din greseala/ pe mâna/ când spalam rosiile pentru sos bolognese// sau as fi putut/ sa sar peste asta. Si sa sar/ pe tine direct, fara sa ma gândesc la nimic/ stiind ca sunt atâtea relatii frumoase care au început în felul acesta“ („bolognese“, p. 43).
M. Dutescu scrie poeme rizibile când descrie stari „autentice“. Rezultatul consta într-o însiruire de clisee. Departarea de iubita nu stârneste dor, ci eterna meditatie referitoare la timpul care se scurge implacabil si la departarea care n-a reusit sa stearga sentimentele: „zilele cresc/ încep sa descreasca/ a trecut al doilea an/ iar tu probabil ca locuiesti acum la ai tai/ sau – cine stie ? – poate chiar te descurci singura// (…) sau poate ca stai central ca la carte (cu ala)/ într-un apartament amenajat chiar de tine/ „pus la punct“ din banii lui tac-so – deputat/ consilier judetean/ sau ce-o fi el prin oras, pe acolo“ („postcard a3“, p. 55).
În primul sau volum, M. Dutescu este un maestru al platitudinilor. „si toata bucuria acelor ani tristi“ reprezinta o carte slaba. Dar peste debuturi ca „Ruj pe icoane“ (Livia Rosca) sau „Nuferii mor în cada“ (Catalina Cadinoiu). O asemenea performanta nu era greu de atins.

Un comentariu pentru “Premiant fara coronita”

  1. octombrie 20, 2010 la 11:14 am

    ”Pâna si trupele de muzica dance aveau mai multa pricepere sa cânte despre melodrame adolescentine.”

    Nu sunt in masura sa evaluez munca domnului M. Dutescu insa criticile de genul celei de mai sus isi gasesc locul, mai degraba, in paginile tabloidelor decat in cele ale revistelor literare.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper