Popa Duhu (III). Un predicator alungat din templu

Un articol de ION PECIE

La fel de interesanta este gâlceava inteleptului cu semenii. Dupa neimpacarea cu sine, cunoastem neimpacarile lui Isaia cu ceilalti. Relatând desele ciocniri interioare de contrarii, Creanga povesteste si ciocnirile cu ceilalti. Cearta cu sine duce la urât; cearta cu ceilalti conduce la conflicte din care Duhu(l) iese adesea pagubit, pedepsit social, administrativ. Dar ramâne in esenta neschimbat. Creanga nareaza o suita de anecdote menite sa completeze portretul moral al eroului. Intre incomodul profesor si  concitadinii sai  au loc frecvente dueluri verbale narate cu umor si obiectivitate. Multe dintre ele sunt preluate de Creanga din jurnalul „Predicatorul moralului evanghelic“, redactat de Isaia Teodorescu. Predicile sale sunt aluzii, imputari morale, satire la adresa contemporanilor. Conflictul cu acestia este deschis si ireconciliabil. O lume  atinsa de lepra ignorantei este trimisa sa se curete in Cacaina. Iata o mântuire absurda, curatirea sufletului in ape murdare: „Duh neastimparat si cutezator in predicile sale de pe anvoanele bisericilor, intepa ca viespea, zicând: «Elisei a curatit de lepra pe Neeman Sirianul, trimitându-l sa se scalde in râul Iordanului. Iara eu va trimit la Cacaina, ca sa va curatiti de lepra ignorantei si a trândaviei!»“. A te curati in Cacaina este o trimitere abstrusa care sfideaza retorica oricarei morale. Dar este predica unui duh diavolesc .
Patrunderea formelor fara fond din Occident este denuntata ca un pericol potential pentru moralitatea autohtona. Mângâitorul florilor citeste in ele ca in carte decaderea moravurilor, florile fiind, sa nu uitam, ,,icoanele vietii omenesti“. Coerenta imaginilor, structura simbolica a discursului vituperant sunt remarcabile la Creanga: „Odata era o floare numita rusinea fetelor foarte raspândita in tara la noi; dar de când au luat „mârsavele de moda“ locul gospodinelor românce, aceasta floare a inceput a disparè din gradinile si tarinile noastre. „Cine are urechi de auzit sa auda!»“.„Preotul rosteste cuvintele lui Isus pe un ton rastit ca si cum si-ar afurisi enoriasii. Iar pe cei slugarnici, mândri si luxosi ii arata cu degetul, zicând: «Fatarnice, a zis Hristos, curata mai intâi partea cea dinlauntru a paharului si a blidului, ca sa fie si cea dinafara curata!»“.
„In Creanga erau doi oameni!“ exclama G. Ibraileanu ca in fata unei revelatii. Si avea dreptate, numai ca cei doi gemeni sunt mai mult decât taranul si târgovetul, cum i-a numit el. Exista un Creanga care se indumnezeieste citind evangheliile, si un altul imboldit de necuratul când le talmaceste, când le predica. Un Creanga care nu-si stapâneste gura când frazeaza Scriptura. Rostruite de predicatorul caruia chiriarhia i-a luat „puterea de predicator“, cuvintele lui Iisus se personalizeaza, se incarca de inamicitii,  de atacuri la adresa unor contemporani cu identitate istorica precisa, chiar daca scriitorul incheie tot cu vorbele lui Iisus: „cine are urechi de auzit sa auda“. Pierzând oficial dreptul de a predica din amvon si din jurnalul editat de el, isi muta discursul la fel de vehement in piata publica, in incinta manastirilor, iar in biserica vorbeste neintrebat ca enorias de rând. Decanonizarea parabolei si a pildei, a zicerii in general ii confera o necenzurata libertate de exprimare si manifestare, productiva literar in marginile adevarului. O parte din faptele ex-predicatorului Isaia Teodorescu sunt culese de la contemporani. Pâna acum era apostolul invataturii cristice, acum eliberatul isi permite insertii personale, rabufniri in contra ierarhilor intâmpinati cu necuviinte si insolente.
Insirate in naratie, faptele pregatesc apocrifa. Daca ar fi scris o evanghelie, in calitate de contemporan al lui Iisus, ea nu ar fi incaput nicicum intre cele patru scrieri canonice aprobate in Conciliul de la Niceea. Pentru ca Ion Creanga are revelatia unui alt Iisus: al Invatatorului resentimentar, alungat din templu in piata publica, plin de orgoliu plebeian, umanizat si indracit pastrându-si puterea chiar scapat de povara sacralitatii. Numai acest Iisus se putea aventura intr-o tarina moldoveneasca pentru a sta de vorba cu un taran vorbind pleve. Rupturile in scenariul biblic impun o morala proletara care inlocuieste treptele povestirii cronologice cu episoade dramatizate având in centru aceeasi figura. Tehnica povestirii este imprumutata din „Despre vietile si doctrinele filosofilor“ a lui Diogenes Laertios: date biografice, prezentarea doctrinei exprimata in scrierile cunoscute, amanunte picante, iesiri la adresa contemporanilor, apologia sau critica filosofului, liste cu admiratori si detractori, o insemnare despre moartea gânditorului, eventual continutul epitafului. Numele care imi vin in minte sunt Socrate si Diogene cinicul,  confini ai parintelui Duhu.
Doctrina lui Isaia Teodorescu se incheaga din relatarea faptelor si comentarea relatiilor cu semenii iasioti. Aparent, nevinovata placere a parintelui este  denuntarea a tot ceea ce inseamna vanitate, trufie, filistinism, impostura si prostie. De unde satisfactia de a infrunta public autoritatile zilei, eclesiastice si laice. Memorabila este scena ridiculizarii episcopului Cânilic chiar in biserica. Enoriasul are un simt scenic de invidiat, biciuindu-si neprietenu-l cu vorbele lui Iisus adaptate pentru un impostor: „Dragul mamei Cânilic, bine-ti sede mitropolit! Unde-i neneaca-ta sa te vada? Apoi, oftând adinc, mai adauga: Când veti vedè uriciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade sa steie, sa stiti ca aproape este sfârsitul, a zis Hristos. Dupa aceea se trage cu despret din fata episcopului si, iesind din biserica, isi cauta de drum.“ Razbunarea vine prompt din partea mitropolitului vexat: il avanseaza intr-un post pentru care nu este pregatit materialiceste. Spre cinstea lui, parintele Duhu nu cade in ispita lacomiei spre care il ademenesc superiorii pentru a-l compromite. „Nu târziu dupa aceasta, mitropolitul face pe parintele Duhu arhimandrit cu mitra, adica ii da voie sa poarte straie de mii de lei, fara sa aiba cu ce sa  si le cumpere. Si parintele Isaia, in loc sa umble mortis, ca alti popi, dupa cersitorit, luând si de pe viu si de pe mort, sa aiba cu ce se impopotona, el, dimpotriva, zicea ca este de alta parere, si anume:  «decât sa dai de pomana la calici sâmbata, mai bine ceva de baut mahmurilor, marta…»“. Tâlcul zicerii ne scapa, si nu prea. Proba de limbaj esopic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper