Plutonul naţional de execuţie

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Viata de zi cu zi, ca sa nu mai vorbesc de istorie, m-a convins cu asupra de masura ca noi, romanii, facem ce trebuie abia dupa ce am epuizat toate celelalte solutii. Ne-am specializat in rolul de victime, in a descrie cu lux de  amanunte catastrofele, dar obosim repede cand trebuie sa le cautam cauzele si sa vedem ce se poate face sa nu se mai intample. Cu alte cuvinte, privim adevarul in fata abia dupa ce am obosit fugind de el.

Din nefericire, nimic nu ne mai ajuta, nimeni  nu mai este de partea noastra, ba, mai mult, ne lipseste pana si energia de a tine socoteala dezastrelor. Ploi, saracie, seceta, accidente dupa accidente, raniti, morti, boli care odinioara fusesera eradicate, cersetorie si mitocanie dincolo de limitele suportabilului. Bolnavii internati isi cumpara medicamentele, vin cu catgutul si cu hrana de acasa, trenurile nu intarzie mai mult de noua ore, dar nu are nici o importanta; Racheta,  locomotiva lui George Stephenson, in 1829 atingea viteza de 58 km pe ora. Cat despre sosele sau despre urmele de autostrazi – sase milimetri de autostrada pe cap de locuitor! –, in Romania continua sa aiba o mare importanta strategica deoarece ar face imposibila inaintarea oricarei armate straine. Daca nu avem avioane, macar sa-i pedepsim cu strazile! Caci tot sunt la moda sporturile periculoase. Dupa cum lesne se poate observa, nu reusim nicicum sa ne desprindem de traditii, caci ele sunt adanc inscrise in genele noastre. In fata dusmanilor, stramosii nostri, in drum spre codri, otraveau fantanile, ardeau casele, lasau in urma lor prapad si dezastre. Caci, se stie, codrul era frate cu romanul. Acum e doar cu UDMR-ul. Dar asta-i o alta poveste. Oricum, nestiind ce inseamna binele, suntem pregatiti pentru ce-i mai rau. In rest, copiii nu sunt in siguranta nici macar in incubatoarele unor clinici cu renume, dar asta intra in firescul nefirescului national. Pe vremuri, era un banc cu Radio Erevan despre cum se poate distruge o tara. Politicienii romani nu figurau printre „specialistii“ cu pricina. Acum, dupa experienta dovedita in cele doua decenii de libertate in administrarea tarii, ar conduce detasat, Guvernul devenind un veritabil pluton national de executie.Trage din toate partile, la intamplare, in toate meseriile si in toate varstele, nelasand oamenilor nici macar sansa de a muri demni.Asa stand lucrurile, nu mai avem pe cine sa ajungem din urma decat pe noi insine, cei de pe vremea ultimilor ani ai Raposatului de la Targoviste.  Toate se desfasoara cu viteza mintii conducatorilor nostri si traim in cosmarul din creierul lor, in putina lor imaginatie in care nu este loc pentru frumos, cultura, stiinta, liniste si pace, ci doar pentru santaje, pedepse, razbunari si scandaluri. In politica, in sanatate, in presa, in sport, oriunde. Avem numerosi Ceausesti si toti se afla in cautarea unor Boci. Chiar si pe Becali il apucase, zilele trecute, disperarea ca nu-si gaseste un Boc. Am devenit, asadar, prin lasitatea tuturor, o insula bizara care se refuza oricarei descrieri si ratiuni. Toti stiu ce trebuie sa faca ceilalti, dar prea putini simt nevoia sa  se opuna valului de ignoranta si de nesimtire. Suntem, din pacate, numai si numai ca noi insine. Iata, de Sfanta Marie, langa zidurile manastirilor Curtea de Arges si Tismana, in asteptarea slujbelor de dimineata, „pelerinii“ au scos gratarele, bautura si manelele inevitabile, astfel ca i-au prins zorii sarbatorind „romaneste“, in ciuda slujbelor care se desfasurau in interior. Nu e vina mea ca imi amintesc tot mai des de epocile precrestine care l-au exasperat atat de mult pe Deceneu. In Evul Mediu nu cred ca s-ar fi putut intampla asa ceva sub zidurile unei biserici. Si pentru ca tot vorbim despre acea epoca indepartata,  aflu din pura intamplare, ascultand un buletin de stiri ca talibanii, intr-o localitate din Afganistan, in lipsa presei, au aplicat la modul cel mai concret cu putinta, charia, lapidand, adica  ucigand cu pietre, doi tineri pentru care dragostea a fost mai puternica decat actele si conventiile religioase.
Auzind acestea, m-am simtit  mandru de libertatile de la noi – dobandite cu atata sange – si de faptul ca, un politician roman important  a cerut ca, in oferta noastra de turism, sa fie trecute si femeile: „Avem femei frumoase!“. Ca si cum posibilii turisti n-ar fi aflat demult acest lucru circuland pe strazile numeroaselor orase europene, ba chiar si asiatice. Daca nu putem fi altceva – o Elvetie sau un Tirol pentru unguri, sau cel putin un Tinut Secuiesc, o Italie ori o Franta pentru tigani –, macar la acest capitol sa devenim Thailanda Uniunii Europene. Astfel, frunza ar avea, in sfarsit, ce sa acopere!  Desi ar mai fi multe de spus, caci am uitat de cea mai remarcabila realizare postrevolutionara – bordurile! –, ma opresc aici convins ca numeroasele  comisii si comitete, care exista si care mai pot fi create pentru a descoperi vinovatii de moartea copiilor, de accidentele rutiere, de decesele din timpul inundatiilor ori secetei si asa mai departe, vor neglija sa arate cauza cauzelor pentru care am ajuns unde suntem: faptul ca un profesor are acelasi salariu ca un gunoier si ca, se subintelege, niciunuia dintre ei nu-i ajunge. Ca, de anul trecut si pana azi, au mai disparut doua mii de scoli si ca, nu peste mult, vom avea cu opt mii de medici mai putin. Fugariti pur si simplu din tara care, pe zi ce trece, ramane in seama vrajitorilor, diletantilor ori a analfabetilor. Si a celor care o mai conduc. A celor ce au facut alergie la cultura, caci cartile dau idei, diferentiaza oamenii,  intretin complexele de inferioritate ale unora. Intr-un celebru roman s.f. de Ray Bradbury, Fahrenheit 451 – temperatura la care arde hartia –, intr-un veac in care casele sunt neinflamabile, pompierii se ocupa de cultura. Adica vaneaza si ard carti, dar si pe cei ce se opun, in ideea ca nimic sa nu mai ramana scris. Pentru a salva memoria omenirii, mai multi savanti si-au propus sa le invete pe de rost.  Pana la urma, cel mai violent vanator de carti, incepe sa le descopere rostul, minune care ar fi vremea sa se petreaca si in Romania. La noi, pompierii, profesionisti de clasa, au foarte mult de lucru, casele ard sau sunt luate de ape, stiu, asadar, ce inseamna a-ti practica meseria cu mare seriozitate. Mi-am amintit involuntar de acest roman deoarece la noi, de la razboi incoace, de cultura si de carti in general se ocupa activistii, aproape la fel de eficienti precum pompierii lui  Bradbury. Mai demult, fireste, ardeau si ei cartile dar, cu trecerea anilor, si-au perfectionat metodele. Adica fac in asa fel incat presa sa dispara treptat, iar cartile sa nu mai poata fi scrise, dar mai ales citite prin mentinerea unei stari de nesfarsita agitatie, de mizerie si umilinta, de cultivare violenta a prostiei.  „Omul de azi, spunea personajul principal al romanului,  pompierul Guy Montag, e ca un servetel de hartie: iti sufli nasul cu el, il mototolesti, il arunci, apoi iei altul si-ti sufli nasul cu el, il mototolesti si-l arunci. Oamenii nu mai au o fizionomie proprie…“ Acest mod de a gandi nu mi se pare necunoscut, si el poate fi argumentat cu numeroase fapte si intamplari, cu catastrofa din care nu putem iesi. Nu stiu cum se face ca toate le transformam dupa chipul si asemanarea noastra: comunismul n-a fost comunism, capitalismul nu este capitalism, iar libertatea si-a pierdut demult intelesul. Aproape zilnic nu pot sa nu-mi amintesc de suta de lei a lui Ceausescu, pana atunci mereu castigatoare, cu care a iesit la bataie chiar si la ultima sa aparitie in public. Urmasii lui de azi o agita si, din nefericire, inca au succes. „Sa nu fie si mai rau!“ Si mai au succes pentru ca diagnosticul pus de presedintele tarii este foarte exact: ne lipsesc barbatii, oamenii puternici. In absenta lor se poate intampla orice, ba chiar sa devina si mai evident aerul de dictatura. Intr-o cuvantare din 1932 tinuta in fata Parlamentului, Nicolae Iorga, pe atunci prim- ministru, spunea: „Dictatura in Romania nu poate fi decat un caraghiozlac sau o crima, si anume caraghiozlacul se poate termina prin crima si crima prin caraghiozlac“. Cum s-a si intamplat. Si cum se mai intampla. Asa stand lucrurile, nu imi dau seama  ce sansa mai avem. Deocamdata, ne putem refugia in tara din suflet, in tara din noi, o tara care nu ne alunga prin tot ce are si prin tot ce se intampla si unde nu te simti in exil. O tara care-si iubeste valorile, cultura, istoria, credintele, o tara care refuza sa se abandoneze lichelelor si incompetentilor.

2 comentarii pentru “Plutonul naţional de execuţie”

  1. august 31, 2010 la 4:53 pm

    Salve Maesre,
    Unde sunt ceilalti intelectuali romani de prima marime care tac chitic,savantii si specialistii nostri de prima marime constituiti intr-un Guvern umbra si care sa vina cu solutii practice alternative,bazate pe analize riguros stiintifice si cu impact mediatic si care sa dea solutii alternative crizei.Sau asteapta schimbarea Domnului ca sa se mai pricopseasca cu vreo dregatorie… De ce nu luati D-voastra initiativa ,si cu un alt mare specialist ca Vianu,sa incepeti cu un DIAGNOSTIC la inceput psihiatric al societatii romanesti(cum bine ati facut si pina acum,dar de data asta TREBUIE UNUL INSTITUTIONALIZAT) ,al mass-mediei fripturiste ,a celor care au uitat de unde au plecat.Ce ziceti de idee ?

  2. august 31, 2010 la 4:55 pm

    Salve Maestre,
    Unde sunt ceilalti intelectuali romani de prima marime care tac chitic,savantii si specialistii nostri de prima marime constituiti intr-un Guvern umbra si care sa vina cu solutii practice alternative,bazate pe analize riguros stiintifice si cu impact mediatic si care sa dea solutii alternative crizei.Sau asteapta schimbarea Domnului ca sa se mai pricopseasca cu vreo dregatorie… De ce nu luati D-voastra initiativa ,si cu un alt mare specialist ca Vianu,sa incepeti cu un DIAGNOSTIC la inceput psihiatric al societatii romanesti(cum bine ati facut si pina acum,dar de data asta TREBUIE UNUL INSTITUTIONALIZAT) ,al mass-mediei fripturiste ,a celor care au uitat de unde au plecat.Ce ziceti de idee ?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper