Oda colajului: „Legion“ de Scott Charles Stewart

Un articol de CATALIN OLARU

Noutatea lui „Legiunea“ ca film „cu bataie“ e ca, fara a fi extraterestri, androizi sau mutanti, batausii nu sunt nici oameni.

Motivul salvatorului venit din alta dimensiune pentru a ajuta un contemporan il recunoastem cu usurinta din seria „Terminator“. Singura diferenta notabila dintre Terminatori si Michael/arhanghelul Mihail (Paul Bettany) e ca acesta din urma n-are nevoie de cartea de telefoane pentru a-si gasi tinta. Cumva, stie dinainte unde e. De ce nu se lasa sa cada direct acolo, asta e alta chestiune. Probabil pentru ca mai intâi trebuie sa strânga tone de arme si munitii, prioritate care ii cam mineaza credibilitatea ca reprezentant al corpului celest. Inca din primele secvente, Michael se dovedeste a fi expert atât in lupta corp la corp, cât si in trasul cu tot soiul de automate mai mari sau mai mici, ca si cum ingerii si heruvimii, arhanghelii si serafimii alta treaba n-ar avea decât sa invete artele martiale si sa exerseze trasul la tinta. E o reprezentare a celor sfinte atât de neobisnuita, incât nu e de mirare ca i-a ultragiat pe multi: aripile celor doi arhangheli sunt alcatuite nu din pene, ci dintr-un fel de zale otelite a caror imbinare se schimba dupa nevoie, formând când o arma taioasa, când un scut inexpugnabil, e o anatomie modulara care aminteste mai degraba de cea a Transformerilor decât de descrierile biblice.
Renuntând la aripi, Michael devine vulnerabil, la fel cum Terminatorii trimisi sa-i apere pe Sarah si John Connor sunt vulnerabili fata de inamicii lor. De aceasta fragilitate, pe care o constata de cum devine om ca toti oamenii, Michael pare a se bucura pret de câteva cadre, precum personajul lui Nicholas Cage din „City of Angels“ (sau cel al lui Bruno Ganz din „Aripile dorintei“). Altfel, caderea lui e cât se poate de materiala – Raiul e undeva sus, Pamântul e acolo unde stim cu totii, drept urmare e de la sine inteles ca traseul lui sa fie descendent, iar aterizarea dureroasa. Nu prea exista reprezentari abstracte in filmul lui Stewart. Se vorbeste despre lucruri care tin de spirit, dar ca sa le intelegem, ni se explica prin pumni in gura si gloante in cap.
Arhanghelul mercenar
si ieslea din bar

Scârbit de nevolnicia oamenilor, Dumnezeu decide sa trimita asupra lor Apocalipsa. Doar ca planul divin nu poate fi pus in practica pe loc, cât ai bate din palme, oricât ar fi El de atotputernic. Pentru a I se realiza vrerea, e necesar ca un arhanghel sa-si faca drum pâna in mijlocul desertului si sa o ucida pe Charlie (Adrianne Palicki), o nefericita care se pregateste sa nasca. De ce e ea asa de importanta si de ce omenirea nu poate disparea pur si simplu, nu se stie.
De partea ei lupta Michael. Impotriva lui, cohorte de anonimi, ale caror corpuri sunt stapânite de la distanta prin metoda vazuta in seria Matrix: fara preambul, alesii intra in spasme, apoi actioneaza la ordin, fara puterea de a se impotrivi. Pentru a echilibra balanta si pentru ca nu cumva sa nu ne prindem cine ce vrea, acestia pot fi deosebiti cu usurinta. Mai exact, toti dintii lor devin canini. Acesti zombie-vampiri de ocazie asediaza restaurantul in care noua Fecioara lucreaza ca ospatarita, intr-un mod cu nimic diferit de cel din orice „Night of the Living Dead“. Copilul se naste, la un moment dat e salvat printr-o prindere (catch) ca de fotbal american, iar la final are loc lupta dintre arhanghelul cel bun, cel care si-a dat seama ca Dumnezeu nu e crud, ci are doar un moment de ratacire, si arhanghelul cel rau, un fel de yesman care executa, nu discuta.
E o structura a carei trasatura de baza e flexibilitatea. In locul lui Michael si Gabriel ar fi putut fi batausi de cartier, traficanti de droguri, mafioti din Little Italy, politistul cel bun si politistul cel rau, orice, atâta timp cât se lasa cu bataie. Replicile oricum sunt aceleasi. „Fuck you!“, ii urla Jeep (Lucas Black), aparatorul uman al lui Charlie, arhanghelului Gabriel. Ce mai conteaza ca e trimisul lui Dumnezeu, vrea sa ucida copilul, deci e demn de tot dispretul, unui asemenea ins nu ai ce altceva sa-i zici.
Filmul incepe si se termina cu aceeasi povestioara, semn ca scenaristilor Peter Schink si Scott Charles Stewart li s-a parut lor o gaselnita atât de desteapta incât a meritat s-o repete. Protagonista isi rememoreaza din off copilaria nefericita, retinând episodul când i-a cerut mamei socoteala: cum se face ca Dumnezeul din relatarile materne nu mai e asa blând si milostiv cum il stia ea? Raspunsul pe care il primeste e frust si ambiguu in egala masura: „I guess He just got tired of all the bullshit“ („Probabil ca s-a saturat de rahatul pe care oamenii il tot manânca“).
Daca „Legion“ asta face ceva, acel ceva nu e decât sa inmulteasca aceasta cantitate, si asa destul de mare, de rahat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper