Muzeul contemporan, între gratuitate si plata

Am mai vorbit si cu alte prilejuri despre faptul ca muzeele publice, finantate, în buna masura procentuala din taxele contribuabililor, trebuie sa se afle, în primul rând, la dispozitia acestora. În unele tari, finantatorii (autoritatile publice, adica) s-au gândit sa nu alimenteze inflatia „inutil“ si sa mai taie din subventiile acordate muzeelor, lasând în schimb publicului accesul gratuit. Exista si o logica „ascunsa“ pentru acest demers. Aceasta porneste de la premisa ca muzeele, ca depozitare ale unor informatii de interes public, asa cum numai arhivele si bibliotecile mai detin, trebuie sa fie cât mai mult (mai larg, daca vreti) accesibile publicului. Stiu ca, aparent, muzeele nu sunt distribuitoare de informatii, dar, în realitate lucrurile stau exact asa. În fond, în urma unei vizite la muzeu, ramânem cu anumite informatii acumulate. Ca forma în care ne sunt prezentate aceste informatii nu este cea „traditionala“ (pe hârtie) si ca muzeul nu ofera doar informatii, pur si simplu, asta este o cu totul alta problema. Ca regula generala, nici arhivele, nici bibliotecile nu stabilesc tarife de intrare în institutiile lor, chiar daca gasesc diverse subterfugii pentru obtinerea unor mici venituri (cum ar fi taxarea executarii de copii dupa documente sau carti, de exemplu). În ceea ce priveste abordarea acestei probleme, în cazul muzeelor, lucrurile stau diferit. În mai multe tari de traditie anglo-saxona (Regatul Unit si Suedia îmi vin acum în minte, la care trebuie adaugata Olanda, pentru anumite muzee), accesul publicului în muzee se face gratuit. Ceea ce autoritatile din tarile respective considera a fi esential este ca cetatenii contribuabili sa aiba acces la informatiile din domeniul culturii care, în mod evident, sunt de interes public. Faptul ca si o multime de necontribuabili (turistii) profita de acest lucru este, poate, mai putin relevant – pentru autoritati, în orice caz, care sunt preocupate mai ales de soarta propriilor cetateni.
Aici, ar fi necesara, poate, o paranteza. Problema accesului la informatii si la cultura a fost reglementata si în România, chiar prin Constitutie. Dreptul la informatie este asigurat prin prevederile articolului 31 (înca nu e cazul, ca în Finlanda, de exemplu, ca cetatenii români sa beneficieze de un drept garantat la accesul la internet în banda larga, pentru ca nu avem infrastructura necesara si nici prea multe sperante de a rezolva problema într-un orizont de timp apropiat), iar accesul la cultura este reglementat în articolul 33. Aici, trebuie spus ca persoana care a avut ideea înscrierii acestui drept în Constitutie este Roland Cotârlan (stiu ca cei mai multi dintre dvs nu ati auzit de el, dar e, poate, suficient sa spun ca este un jurist care, în momentul revizuirii Constitutiei, lucra la Uniunea Scriitorilor din România), iar cel care a depus amendamentul decisiv este senatorul, de atunci, Adrian Paunescu.
Accesul la cultura ne este garantat, într-adevar, dar în anumite conditii. Una dintre ele, în cazul muzeului, este plata contravalorii unui bilet de intrare. Diferenta de abordare între ceea ce se întâmpla în tarile anglo-saxone amintite si România (dar si Franta, Italia, Spania, Grecia s.a.m.d, unde problema accesului gratuit în muzee nu s-a pus niciodata, decât, poate, din calcule strict electorale si, asadar, pentru o scurta perioada de timp) este una care, aparent, tine doar de bagajul cultural al diferitelor tari europene. De altfel, nu întâmplator, natiunile care citesc ziare (pe hârtie sau pe internet, nu asta este relevant), în cea mai mare masura, sunt cele din nordul Europei, în vreme ce „sudicii“ prefera sa se informeze, mai ales, din show-urile televizate). Totusi, este ceva mai mult de atât.
Într-adevar, în perioada scursa de la Revolutia Franceza pâna la sfârsitul Primului Razboi Mondial, atunci când s-au nascut marile muzee din Europa, acestea erau, în foarte mare masura, instrumente ale Statului (imperial sau national, putin importa, în aceasta discutie) si, în consecinta, rolul lor era, deopotriva, unul educativ si unul propagandistic (în sensul sustinerii establishment-ului social al momentului, fie ca era vorba despre cel supranational, subordonat intereselor unei case dinastice fie, dimpotriva, de cel al statului fundamentat pe aspiratiile unei singure natiuni). Trecerea în a doua jumatate a secolului trecut a dus la schimbarea perceptiei asupra muzeului, el fiind perceput mai ales ca instrument educativ, cu rol în informarea cetateanului si în asigurarea accesului la cultura.
Recentele schimbari de gândire din muzeologia europeana, care pot fi datate de pe la sfârsitul Razboiului Rece  duc, însa, la o noua schimbare de perceptie asupra muzeelor. Sigur, rolul lor în sustinerea informatiei si a educatiei ramâne de netagaduit, dar ele devin, tot mai mult, producatoare de divertisment. Important nu mai este, doar, ceea ce se expune ci, în tot mai mare masura, cum se expune. Acest lucru este legat nu doar de faptul ca, din cauza bombardamentului informational la care este expus consumatorul de cultura, concurenta pe piata este foarte mare, iar privitorul asteapta sa primeasca informatia cât mai frumos „ambalata“. Important este si ca mare parte din informatia pe care consumatorul în cauza o cauta poate fi obtinuta si în format electronic, de pe internet sau prin intermediul CD-urilor si DVD-urilor. Or, cine doreste ceva mai mult, cine aspira la un contact nemediat electronic, cu obiectul tridimensional si, aparent, tangibil, trebuie sa faca un efort suplimentar. Si aici nu este vorba doar despre efortul de a veni la muzeu, ci si despre cel financiar. Daca la cele de mai sus adaugam faptul ca fiecare expozitie este, legalmente vorbind, o opera de creatie intelectuala, care trebuie recompensata ca atare, lucrurile capata, cred, o noua dimensiune.
Realizarea unei expozitii permanente a unui muzeu mediu, ca marime, si fara un patrimoniu foarte pretentios (din punctul de vedere al conservarii stiintifice a acestuia) costa cam 15 milioane de euro. Orice costuri suplimentare (cladire noua sau monument istoric restaurat, cercetari arheologice de salvare si de eliberare de sarcina arheologica, restaurarea patrimoniului muzeal etc.) pot duce la sume, într-adevar, astronomice (pentru gândirea marunta a unui contabil de la nu stiu ce autoritate publica – ma grabesc sa adaug –, unul gata sa plateasca o suma similara pentru asfaltarea unei strazi, dar neîntelegând de ce costa atât de mult un muzeu). Desigur, atunci când muzeele sunt mari, iar ambitiile politice asijderea, costurile cresc proportional. Noul muzeu al Acropolei a costat, bunaoara, ceva mai mult de 125 milioane de euro. Marile proiecte muzeale europene, americane si asiatice se învârtesc, toate, cam în jurul acelorasi sume, cu exceptia cazurilor în care costa ceva mai mult. De exemplu, Muzeul de Arta Islamica din Doha a costat douã miliarde de euro. Evident, la asemenea costuri, nu ne putem astepta ca accesul în muzee sa ramâna gratuit, pentru ca ceea ce se ofera este mult mai mult decât informatie, este spectacol. Cunosc oameni gata sa dea 100 de euro pe un bilet la un concert de muzica rock, dar care nu înteleg de ce ar trebui sa plateasca mai mult de doi euro ca sa intre la un muzeu (cel putin, când este vorba despre muzee din România; altfel, accepta sa dea 20 de euro ca sa viziteze Muzeul „Madame Tussaud“, care, evident, numai muzeu nu este, sau 15 euro, ca sa vada un mare muzeu occidental). Ceea ce ar trebui schimbat la noi este modul în care percepem, ca societate, muzeul. Poate, atunci când vom reusi acest lucru, vom întelege si de ce un muzeu costa atât de mult. Cine doreste cultura trebuie sa plateasca!

Nota:
1. Poate ca momentul politic international nu este doar o coincidenta cu ceea ce s-a intâmplat in evolutia, cel putin, europeana, a muzeelor…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper