Muzeul…comunismului? (I)

In anul 2005, un parlamentar al Puterii de atunci a venit cu nastrusnica propunere de a desfiinta Muzeul National de Arta Contemporana al Romaniei si a organiza, in locul lui (era vizat sediul din Palatul Parlamentului, nu cel de la Teatrul National), un muzeu al comunismului. Mirat de o asemenea propunere, am lasat la o parte carcotelile unor amici care imi spuneau ca motivatia sa reala ar sta in faptul ca muzeul fusese inaugurat de Adrian Nastase, fiind, asadar, un fel de „ctitorie“ a lui, care, in consecinta, trebuia sa dispara in negura vremurilor, odata cu trista amintire a fostului premier. Las la o parte ca, dupa o asemenea logica, Muzeul National de Arta ar fi trebuit sa fie considerat „ctitoria“ lui Gheorghiu – Dej, iar cel de Istorie „ctitoria“ lui Ceausescu si si-ar fi meritat, evident, o soarta similara. Nu intelegeam, oricum, cu ce gresise bietul Muzeu de Arta Contemporana (o institutie asupra rosturilor careia voi reveni, cat de curand), pentru a fi desfiintat. De ce trebuie cladita o institutie noua, pe cenusa alteia? Am primit raspunsul ca motivul pentru care exact MNACR trebuia desfiintat era acela ca sediul institutiei se afla in Palatul Parlamentului. Adica, daca era sa fie un muzeu in Palatul Parlamentului, nu de arta contemporana trebuia sa fie, ci de istorie a comunismului in Romania.  Mi s-a parut un exemplu limpede de situatie in care era pus carul inaintea boilor. Cu alte cuvinte, noi nu aveam nici macar cel mai vag concept despre ce vrem (vrem?) sa facem, nu aveam nici o urma de tematica muzeala, nici un fel de patrimoniu, nici un colectiv de specialisti, nici un sediu, nici o bugetare (nici anuala, nici de perspectiva), nici o viziune, de vreun fel, dar stiam exact un singur lucru: ce institutie publica de cultura trebuie sa desfiintam, ca sa facem loc uneia noi. Singura premisa reala, de la care porneam, ar fi fost aceea ca Palatul Parlamentului trebuia sa fie, oarecum, exorcizat de prezenta Necuratului comunism, instalat acolo de Ceausescu, si acest lucru nu se putea face decat daca organizam, exact in acel palat, un muzeu al comunismului; si cum alt loc pentru muzeu, in Palat, nu exista… Sincer sa fiu, daca tot era vorba de exorcizarea locului, mi s-ar fi parut mai logic sa scoatem de acolo Parlamentul insusi (care avea mai multe in comun cu perioada comunisa decat institutia de cultura, chiar daca este un simbol al democratiei) si sa pastram MNACR, care, cel putin, pentru unul precum Ceausescu, ar fi fost o organizatie cu mult mai „subversiva“ decat tot restul autoritatilor cazate in Palat, la un loc. Dar sa trecem si peste acest impediment al discutiei. Pe fond, problema organizarii unui „muzeu al comunismului“ ramane.
Ideea nu este, evident, noua. O pritocim, in diverse medii intelectuale, de doua decenii. Din pacate, insa, nu ne prea definim termenii discutiei. Ce ar trebui sa fie un asemenea muzeu? Desigur, o institutie cu rol educativ, care sa conserve si sa puna in valoare un patrimoniu. Asta, in cazul in care ne imaginam un muzeu, nu o gazeta de perete. Convingerea mea este ca nici parlamentarul amintit, nici multi altii asemenea lui nu au in minte asa ceva atunci cand se refera la un „muzeu al comunismului“, pentru ca premisa lor porneste de la totala ignoranta relativ la scopul si rolul social al unui muzeu; de fapt, cei in cauza isi doresc o institutie de propaganda anticomunista, nu un muzeu, dar, pentru ca cei mai multi dintre ei, au fost educati in timpul regimului comunist (atunci cand muzeele erau mai ales instrumente de propaganda) si pentru ca nu au mai intrat in multe muzee de la absolvirea liceului, nu fac distinctie intre o institutie de propaganda si un muzeu. Daca vrem o institutie de propaganda, care sa nu aiba mare lucru de a face nici cu stiinta, nici cu cultura, dar care sa incerce indoctrinarea vizitatorilor, desigur, acest lucru ar fi posibil. Am avea nevoie de mult pap si hartie si de acces la o arhiva de specialitate (SRI si CNSAS, mai ales) si, evident, pentru ca suntem in epoca audiovizualului, am avea nevoie de multe, foarte multe ecrane, din care sa se prelinga mesajele dorite (un fel de OTV cu aura de respectabilitate). Locul organizarii unui asemenea locas ar putea fi oriunde, in Romania, pentru ca, oricum, toata tara e un fel de muzeu al comunismului. Vestigiile materiale dar, mai ales, spirituale, ale trecerii comunismului peste Romania se gasesc la tot pasul si nu le vom putea sterge atata vreme cat vom gandi ca in tiparele perioadei cu pricina . Succesul unui asemenea demers depinde de forta discursiva a autorilor si, evident, de controlul detinut, moralmente, asupra vizitatorilor. Convingerea mea este, insa, ca intr-o societate in care oamenii invata in tot mai mare masura sa gandeasca liber, eficienta intreprinderii ar fi minima si, oricum, profund imorala. Nu am demolat un sistem totalitar, care incerca sa ne inculce prin fiecare act al sau si in fiecare moment doctrina sa otravita, ca sa ii preluam metodele. Oamenii au capacitatea de a gandi singuri, daca sunt invatati, de mici, sa faca acest lucru (si asta trebuie sa faca societatea noastra, in ansamblul sau, astazi).
Daca ne propunem insa, in adevaratul sens al cuvantului, organizarea unui muzeu, lucrurile ar trebui sa porneasca de la discutarea temei. Ar fi un muzeu al istoriei Romaniei pentru perioada 1945  – 1989? Ar fi un muzeu al represiunii comuniste asupra natiunii? Ar fi un muzeu al traiului de fiecare zi al cetatenilor in timpul perioadei amintite? Cate ceva din fiecare?
In general, muzeele de istorie se feresc sa infatiseze, in expozitiile lor permanente, teme de istorie recenta. Rezerva vine dintr-o fireasca retinere a istoricului de a decide asupra intelesurilor trecutului, atunci cand ii lipseste perspectiva istorica, de natura a-i alunga propriile resentimente si simpatii. Nu exista expunere „nevinovata“, absolut neutra a obiectelor. Oricat si-ar propune sa fie de obiectiv, un muzeograf va lasa matricea sa intelectuala si cultura sa asupra fiecarui concept expozitional. Rezerva muzeografilor mai batrani este alimentata si de experientele din anii ’80, cand muzeele de istorie au fost obligate sa organizeze expozitii dedicate „iepocii“ sau sa aduca „la zi“ expozitiile lor permanente. Tuturor le-a fost rusine de ce au fost obligati sa faca…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper