Horia Dulvac – „Effect Doppler“

Un articol de NICOLAE COANDE

Horia Dulvac, „Effect Doppler“, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009

Unul dintre cei mai înzestrati prozatori craioveni din falanga „rasarita“ dupa 1990, debutat publicistic înainte de aceasta borna socio-culturala, este Horia Dulvac, scriitor cu preocupari inclusiv eseistice dintre cele mai autentice si fecunde în spatiul gândirii contemporane. A publicat, de la debutul din 1997 cu volumul de proze „Femeia lui Ghidirmic“, trei volume de eseuri, „Îngrijorari fara mandat“, „Discursuri si parti“ si „Revanse ale alteritatii“, dar este prezent si în câteva antologii si volume colective, aparute la Timisoara sau Craiova.
Majoritatea cartilor publicate pâna acum sunt traversate, cu discretia celui care stie ca partea precede întregul, de o melancolie a interioritatii care face din Horia Dulvac un creator original si, în consecinta, marginalizat de oficinele culturale de la noi, cu câteva exceptii notabile. Nefiind zgomotos, nu-l putem premia…
Cecitatea criticii de o anumita orientare a facut ca receptarea literaturii sale sa fie una amatoristica, superficiala. Nici prozatorul nu a facut însa eforturi pentru a-si apropia critica de întâmpinare, preferând de departe expectativa unor cumetrii profitabile, asa cum e datina stramoseasca…
Nu întâmplator, poate, un critic de finete, mult mai atent la felul în care este scrisa proza la noi dupa momentul optzecist – l-am numit pe Ion Bogdan Lefter –, a notat „Effect Doppler“ printre aparitiile remarcabile ale anului trecut într-un top propus de revista „Cultura“.
Elevii constiinciosi, dar si practicienii câtorva specializari tainice stiu, desigur, ce înseamna „efectul Doppler“. Reluam aici pentru un cititor amuzat sa învete elemente de fizica dintr-o cronica de carte. În suma, ar fi variatia frecventei unei unde emise de o sursa de oscilatii, daca aceasta se afla în miscare fata de receptor. Lumina cât si sunetul fac subiectul unei atari observatii. Evident, aici intra si observatorul, dintr-un motiv simplu: lumina nu se poate observa singura, sunetul nici atât. Sa vedem ce rezultate scoate Dulvac din aplicarea procedeului din fizica prozei sale: „Stiam de la fizica despre efectul doppler generat de pierderea celui drag. Lumea devenea un sunet care se îndeparteaza brusc. (O asemenea schimbare provoaca o cadere brusca de glicemie, ceea ce poate duce la lipotimie, lesin – auzisem eu ca ei dusi pe lumea cealalta sunt hipotensivi). Cauza acestui fenomen era faptul ca durerea dispare cu viteza mai mare decât prezentul. Asta facea ca trupurile noastre spongioase, insuflate de felurite erectii si dorinte, sa para vii.“
Dar ce „efect“ poate avea o teorie a fizicii într-o carte de proza cum este cea scrisa de Horia Dulvac? Cred ca tocmai acest aparent pozitivism al stiintelor naturale placat pe viul înconjurator, de o maniera serios-absurda, când nu e de-a dreptul ironica, surprinde haloul în care se misca gândurile si personajele unui prozator care foloseste tehnica naratiunii la persoana întâi, într-un caleidoscop de stari si senzatii pe care le ordoneaza o minte preocupata de geometria lumii, dincolo de anarhia vizibila cu ochiul liber. Horia Dulvac este un credincios al invizibilelor, unul dintre aceia care considera, împreuna cu apostolul, ca „noi nu suntem dintre aceia care cred în cele ce se vad, caci cele ce se vad sunt trecatoare; noi suntem legati de cele care nu se vad, care sunt eterne.“ Un metodist careia-i repugna anarhia, desi are mare trecere la vise, pe care le si cautioneaza aproape… stiintific.
Ca scriitor care traieste în lumea celor vizibile cu ochiul liber, Dulvac profeseaza o poetica irizata de misterii tinute printre noi de un oficiant care stie ca „binele si raul sunt niste indispozitii ale mortilor, asa cum visele rele vin de la stomac“. Fraza sus citata pare un verset al initiatilor antici greci – aceia pe care îi persifla, totusi, Heraclit în interventiile sale caustice.
O comotie a starilor evanescente, o anamneza reiterat-obsesiva în care trecutul invadeaza vital si constant prezentul, asa cum numai poezia poate s-o faca fara efort aparent – iata ce face atmosfera „respirarilor“ lui Horia Dulvac. Pentru prospectorul celor din spatele „valului“ aparenta notatie seaca este un diapazon-emitator al unor sunete-sentimente ce reprezinta tot atâtea unde ale sufletului aflat în necontenita miscare. Efectul Doppler al fiintei în raport cu propriul ei centru dezmarginit, un balans al scrisului asezat peste cele traite si visate în egala masura, într-o savant dozata stilistica ce aminteste de maniera suavului si intensului Radu Petrescu. Rafinamentul e crud, se stie – hipopotamii nu au acces.
Ceea ce face savoarea paginilor scrise de autor este o blândete imersa din constiinta unui observator pentru care lumea si personajele care o compun este irigata de o fina ironie. Un exemplu de „stampa“ anistorica, aceasta priveliste suprarealista a filosofilor din vechime care „stateau pe niste veceuri turcesti, un soi de cabine cu usile deschise pe un deal. Parca ochii lor încercau sa spuna ceva neputincios… Nici urma de celebra lor elocventa“. Parca vedem niste copii gândind cu ochii, înainte de a-i vizita Verbul, în inutila lor splendoare muta.
Însa figurile accentuate ale prozelor sale sunt oameni cu care autorul si-a intersectat destinul: Tatal, plecat prea devreme pentru a fi cunoscut cum se cuvine, mama, o aparitie protectoare si calina, sotia, pupele de albina dintr-o maternitate incontrolabila, care-i smulge tatalui severe accente critice malthusiene sau enigmatica domnisoara Topuzu dintr-o Craiova parca visata de autor – caci atât de intens traita: „Am revenit pentru câteva zile în Comuna Craiova, asa scria pe capacul gurii de canal care mi-a atras atentia ca un magnet când am pasit pragul vechii cafenele Agop. Orasul pe care îl iubeam în adolescenta exulta mirosuri deopotriva respingatoare si irezistibile, ca subsuoara femeilor de la fabrica de confectii – un loc încarcat de mistere si liceene erectii.“ Emotia data de regasirea madlenei interioare este intens sublimata în pasaje ritualice din vârsta ignoranta, totusi plina de consistenta lumii, în cea a scriitorului, cel care stie acum ca traia plenar în adolescenta cele câteva timpuri: „În general casele sufereau de eczema, o boala de piele care facea sa se descuameze pojghita de var pâna la luciditate. Razuiam cangrena lor cu un spaclu de zugrav, strângând din dinti ca sa treaca. Oricum vârsta ma facuse un expert al durerii datatoare de sens, pâna la urma… Noi chiuleam de la orele de liceu sarind peste gardul de caramida care secreta deodata panici prafoase. În spatele nostru, paznicul scolii agita bratul cinematic. Fetele noastre, cu privirile umede de har, secretau deodata o admiratie sublinguala. Lasam în urma dracului liceul acela care tusea în caramizi. Ne duceam glont într-unul din viitoruri.“
Dulvac este un mesager al misterului, pe care îl potenteaza prin koan-uri servite noua printre rândurile unei proze inspirate, nu mai putin lucrate cu mestesug de stilist adevarat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper