Fluviul din centrul Pamântului; o ideologie a schimbarii

Un articol de CATALIN STURZA

„Pamântul e un mecanism de reciclare ce functioneaza de o treime din vârsta universului“, scrie „The Economist“, analizând un studiu publicat recent în revista „Nature“. Microbii si plantele extrag, la nesfârsit, carbonul, azotul si oxigenul din atmosfera, pentru a le reda sub diferite forme, apa se evaporeaza din oceane, revine sub forma de ploaie pe pamânt si se scurge iar în oceane; si chiar lucrurile considerate de stiintele naturale drept stabile, imuabile, sunt si ele, se pare, supuse unei schimbari perpetue.
„În centrul Pamântului, sub munti si oceane si sub crusta subtire si fragila, sub mantaua ce curge lent si sub miezul extern bolborositor, din fier lichid, se afla un miez intern solid. Daca ceva din planeta parea lipsit de orice sansa de a lua parte la acest proces de reciclare nesfârsita, ai putea spune ca aceasta minge de metal, de 1 200 de kilometri în diametru, strivita din toate directiile de greutatea unei întregi planete, ar fi acel lucru – un pivot central dens si imobil în jurul caruia se învârteste tot restul“, scrie „The Economist“. Însa studiul recent publicat de trei oameni de stiinta de la Universitatea Josephj Fourier din Grenoble a dat peste cap aceasta viziune conventionala.
Pâna acum, singura schimbare suferita de miezul intern parea a fi continua sa îngrosare, datorata racirii Pamântului, prin „înghetarea“ miezului lichid, extern. Racirea face ca miezul intern sa îsi adauge aproximativ 30 de centimetri într-un secol. Aceasta racire da nastere si circulatiei lente a mantalei, si prin ea modelarii nesfârsite a suprafetei terestre. Noua idee a celor trei cercetatori e însa aceea ca îngrosarea treptata reprezinta diferenta dintre doua procese – un ritm de racire intens compensat de un ritm de topire aproape la fel de ridicat. „Acest concept decurge din ideea, pâna acum neexplorata, ca miezul intern sferic e usor asimetric fata de centrul de masa al planetei, astfel încât o parte – cea vestica – e usor mai joasa decât cealalta. Pe partea mai coborâta presiunea e mai mare, iar fierul lichid se transforma în solid. Pe partea mai înalta presiunea e mai mica, iar fierul solid se topeste“, arata „The Economist“.
Efectul acestei asimetrii e formarea unui curent: fierul care se adauga miezului interior în vest se misca lent prin acesta pâna când se topeste, în est. Întregul ciclu al fierului, pâna la retopirea sa în miezul exterior, ar fi de 80 de milioane de ani. Acest model ar putea explica anumite ciudatenii ale miezului dur – precum aceea ca undele seismice trec prin el altfel când îl strabat de la nord la sud, si altfel de la est la vest. Acest comportament ar putea avea implicatii dincolo de miezul dur – putând ajuta la explicarea, în detaliu, a circulatiei din miezul exterior si, astfel, la stabilirea felului în care câmpul magnetic terestru variaza, în timp.
De ce ar fi însa aceste amanunte stiintifice relativ anoste interesante pentru publicul larg? „Odata ce lumea e vazuta ca un ansamblu de cicluri, si nu ca unul de obiecte, e mai usor sa ne imaginam modalitati interesante prin care acestea se suprapun precum dintii unor roti zimtate. Ciclul carbonului influenteaza ritmul în care muntii se scufunda în mari, circulatia de adâncime a apelor oceanice guverneaza topirea si miscarea calotelor de gheata s.a.m.d.“, scrie „The Economist“.
Efectul acestei teorii ar fi, asadar, acela de a întari o estetica, sau chiar o ideologie a planetei vazute „ca un motor neobosit de schimbari autoreglabile“.  O astfel de ideologie ar deveni „un ghid folositor pentru modul în care am putea aborda impacturile inevitabile ale unei civilizatii tehnologice de mari proportii asupra planetei pe care o locuieste: în timp ce prudenta ne sfatuieste sa minimalizam aceste impacturi, o reprezentare a felului în care planeta functioneaza ne sugereaza ca a ne asigura ca sistemele naturale pot sa le faca fata, ca ele pot deveni parte a circuitului natural e la fel de important“.
Si, în aceasta viziune, miezul solid al Pãmântului, alaturi de alte lucruri ce ar parea cât se poate de solide, precum Muntii Himalaia sau chiar precum planeta însasi, nu mai sunt obiecte sau locuri, ci sunt procese, în perpetua miscare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper