Filosofii si ispravile lor olfactive

Un articol de DAVID ILINA


Filosofii au vorbit rareori despre nas. Au facut-o mai mult in gluma, in maniera anecdotica, fiind convinsi ca vazul si auzul sunt simturi nobile, „teoretice“, autentic umane, in vreme ce pipaitul, gustul si mirosul sunt simturi inferioare, grosiere, animalice. In 1798 aparea la Königsberg „Antropologia din perspectiva pragmatica“ a lui Immanuel Kant. Acolo se putea citi: „Care este organul de simt cel mai ingrat si care pare a fi cel mai inutil? Cel al mirosului“1. Aceasta regretabila „nesocotire sau uitare a nasului in istoria filosofiei“2 va prejudicia intelegerea naturii umane, a relatiei noastre firesti cu lumea. Incerc sa ilustrez ideea prin decupajele istorice propuse mai jos.

Diogenes Laertios: „Democrit era tare in orice ramura a filosofiei, caci se instruise atât in fizica si etica, cât si in matematica si in studiile de cultura generala, si era mare cunoscator in arte“3. Mânat de pasiunea cunoasterii, viitorul filosof calatoreste mult pentru acea epoca, ajungând pâna in Persia si Etiopia. Simpla enumerare a lucrarilor ce i-au fost atribuite arata ca avem de-a face cu acel tip de iubitor de intelepciune pentru care nu exista specializarea, iar terenul investigatiilor era totalitatea realului. Reputatul istoric contemporan al filosofiei W.K.C. Guthrie a spus despre el ca a fost „un scriitor enciclopedic, ale carui lucrari le-au anticipat pe cele ale lui Aristotel prin volum si varietate“4.
Numele lui Democrit este asociat prin traditie atomismului. Potrivit acestei conceptii eminamente speculativa, ale carei principii nu se intemeiaza pe marturia simturilor, toate câte exista in universul infinit sunt combinatii sau conglomerari de atomi. Toate se nasc si pier, in afara de atomii insisi care sunt indivizibili, neschimbatori si inalterabili, aflati intr-o miscare perpetua in spatiul vid. Remarcabila este in cadrul acestei constructii conceptuale incercarea de a explica in chip coerent aspecte ce pareau pâna atunci ireconciliabile: identitatea si alteritatea, fiinta si devenirea, stabilitatea si miscarea. De aici aprecierea ca, prin atomism, avem o prima incercare teoretica de a impaca imobilismul parmenidian cu dinamismul heraclitean.
Totodata, Democrit impartasea convingerea ca adevarul intemeiat pe forta constrângatoare a rationamentelor trebuie sa fie coerent cu experienta curenta a vietii. In definitiv, chiar daca nu sunt nemijlocit perceptibili, atomii sunt totusi prezenti peste tot, si nu doar in afara noastra, ci si in noi. Propriul nostru suflet se constituie din atomi. Prin urmare, ei ar trebui sa dea seama de toate câte exista si se petrec in lume, caci in afara lor nu mai exista nimic. Zeii sunt pur si simplu inventiile noastre subiective nascute din ignoranta si teama.
Potrivit teoriei, „vârtejul“ atomilor are rolul de „generator ontologic“. El determina, pe de o parte, formarea si existenta lucrurilor si fiintelor concrete (ca si destramarea sau disparitia lor) si, pe de alta parte, simulacrele (eidola), un fel de emanatii ale lucrurilor, constituite tot din atomi, care se desprind de lucrurile ca atare, circula liber in spatiul vid si ajung la noi prin ochi, nas, gura, ochi, pori. Prin intermediul acestor simulacre ajungem sa cunoastem lucrurile insele. Chiar daca teoria simulacrelor, prin care Democrit voia sa ofere explicatia cunoasterii, a fost de mult abandonata, ea prezinta totusi un anume interes. Intre altele, prin aceasta teorie, filosoful grec „reafirma conaturalitatea dintre om si lume, fara de care «comunicarea» noastra cu lucrurile nu ar fi devenit posibila“5. In spiritul aceluiasi principiu al conaturalitatii ar trebui sa deslusim si semnificatia anecdotelor ce istorisesc despre performantele olfactive ale filosofului din Abdera. Democrit – poreclit „filosoful care râde“, prin contrast cu Heraclit, numit „filosoful care plânge“ – se foloseste de propriul nas pentru a „proba“ adevarul atomismului. Anecdotele cu pricina dezvaluie functia cognitiva a olfactiei (cunoasterea prin adulmecare), dar si functia ei vitala (prelungirea vietii prin inhalarea anumitor miresme).
Athenodoros povesteste ca Hipocrate, celebrul medic, i-a facut o vizita lui Democrit. La un moment dat oaspetele a cerut sa i se aduca lapte. Când servitorul a adus vasul, Democrit a cercetat laptele pentru a se convinge ca e curat, l-a mirosit insistent si, doar in baza acestei examinari, a apreciat ca laptele era de la o capra neagra, care fatase primul ei ied, ceea ce l-a facut pe Hipocrate sa se minuneze de precizia observatiei lui. Se mai spune ca Hipocrate era insotit de o slujnica. In prima zi, Democrit a salutat-o ca pe o fecioara iar in ziua urmatoare ca pe o femeie. Intr-adevar, s-a intâmplat ca fata sa-si piarda virginitatea chiar in noaptea precedenta, ceea ce inseamna ca filosoful a sesizat schimbarea simulacrelor care o insoteau, ca o umbra, pe tânãra slujnica. (Astazi am zice ca, in situatia respectiva, tânara trebuie sa-si fi schimbat amprenta olfactiva ori ca a capatat un alt aer, o alta privire, un alt mers).
In fine, cronicarul Hermip relateaza un episod de-a dreptul induiosator. Orb, slabit de batrânete, intins in pat, Democrit isi astepta impacat sfârsitul. Era chiar in zilele in care sora lui se pregatea sa participe la sarbatorirea zeitei Demeter. Daca ar fi survenit chiar atunci, moartea lui ar fi impiedicat-o pe cucernica femeie sa implineasca ritualurile de inchinare impuse de datina. Pentru a inlatura acest incovenient, Democrit a gasit o solutie neasteptata: ceru sa i se aduca, in fiecare zi, câteva pâinisoare calde pentru a le tine cât mai aproape de nari. In acest fel si-a prelungit viata pentru a-i permite surorii lui sa se puna in acord cu cerul.  Dupa cele trei zile cuvenite sarbatorii, el „pleca din viata fara durere“6.
Nu conteaza daca aceasta „isprava olfactiva“, ce parea sa puna in lucru sloganul „miros, deci exist“, a fost reala sau nu, dupa cum nu conteaza daca Democrit a intâlnit-o efectiv pe tânara care, incheindu-si viata de fecioara, a schimbat cu aceasta ocazie un parfum cu altul. Altceva este cu adevarat important, observa cu indreptatire Michel Onfray: adevarul filosofic – cel atomist, de buna seama – pe care il vehiculeaza, fie ironic, fie ludic, aceste anecdote.
Atitudinea fata de simturi, intelegerea rolului lor in cunoastere, in experimentarea placerii si in dobândirea unei vieti implinite se modifica radical in cadrul teoriei Formelor pure consacrata de dialogurile filosofice ale lui Platon. Tandemul Socrate-Platon ne ofera o noua viziune despre lume, despre cunoastere, dar si despre filosofie si rostul ei in viata omului, viziune aflata in concurenta cu conceptia lui Democrit (aceasta din urma propavaduia cunoasterea de sine, linistea sufletului si bucuria de a trai). Se povesteste ca Platon a vrut sa colecteze si sa arda toate scrierile lui Democrit. La interventia câtorva s-a razgândit, dar a gasit cu cale sa-l pedepseasca in alt mod pe filosoful atomist: in cele peste doua mii de pagini ale dialogurilor sale nu i-a pomenit niciodata numele. Ca si când n-ar fi existat. Nimic surprinzator pentru cineva care credea ca poetii trebuie alungati din cetate!
In „pestera“ lui Platon (pestera sau locuinta-inchisoare este un substitut simbolic pentru lumea nemijlocit perceptiva) se consuma jocul inselator al luminilor si umbrelor, al sunetelor si ecourilor, dar intr-un aranjament de o artificialitate dubioasa. Astfel, e realmente ciudata conditia restrictiva in care se gasesc oamenii din pestera: inca de la nastere ei sunt legati in niste jilturi imobile, neputând sa priveasca decât inainte, spre peretele pesterii, pe care se proiecteaza anumite umbre. Dar, in acest mod, sunt impiedicati sa vada tot ce-ar fi fost de vazut in interiorul pesterii, asa incât, in mod inevitabil, ei „nu ar putea lua drept adevar decât umbrele lucrurilor“. Dar si mai ciudat imi pare faptul ca, in acest mediu al obscuritatii aranjate, singurele simturi active sunt vederea si auzul. Nicaieri nu se face referire expresa la simtul mirosului (de altfel, nici la simtul tactil si gustativ). Locuitorii pesterii par loviti de anosmie. Omisiune involuntara, simpla inadvertenta? Inclin sa cred ca unitatea perceptiva (ce presupune conlucrarea tuturor simturilor) este sacrificata din motive doctrinare. Pe de o parte, mirosul, gustul si pipaitul nu pot fi „pacalite“ ori pervertite de putinatatea sau lipsa luminii. Atât in pestera cât si in afara ei, performantele lor sunt aceleasi. Pe de alta parte, „umbrele“, legate de actul vederii, servesc cel mai bine ideea de aparenta, cu care se razboieste Platon in numele „adevaratei“ realitati (Formele pure). „Scenariul epistemologic“ platonician pare sa se fi servit de urmatorul argument: este suficient sa dovedesti vulnerabilitatea celui mai performant organ de simt (vazul) pentru a scoate din discutie sau a compromite intreaga cunoastere sensibila.
Pentru Platon, viata inteleapta, intemeiata pe cunoasterea rationala, presupune asceza, eliberarea din „lanturile“ simturilor. Nu numai buna cunoastere a geometriei, ci si „ceara in urechi“, cum bine observa Nietzsche, era pentru rezidentii Academiei o conditie a filosofarii; fireste, ceara putea sa astupe la fel de bine si narile. Numai asa, prin anihilarea simturilor, se putea asigura „suisul sufletului catre locul inteligibilului“, de care vorbea Socrate in dialogul „Republica“ atunci când evoca mitul sau alegoria pesterii7. Ontologia formelor sau prototipurilor ideale, perfecte si eterne extirpa orice legatura cu viata simturilor, corpul uman e degradat,  filosofia e o pregatire pentru moarte, vazuta ca desprindere a sufletului de trup. Maniera dualista de a vedea lucrurile se va impune pentru multe secole de acum inainte, fiind preluata de crestinism.
Democrit nu a fost singurul despre care Platon a refuzat sa vorbeasca. Aristip (Aristippos) din Cyrene, parintele hedonismului, a fost supus aceluiasi tratament dispretuitor. Doar intr-un singur loc Platon ii pomeneste totusi numele, in dialogul „Fedon“, si anume pentru a strecura reprosul ca Aristip nu s-a numarat, cum ar fi fost firesc, printre cei prezenti in celula inchisorii unde avea sa sfârseasca magistrul sau, Socrate. Intr-un mod care nu-l onoreaza, Platon a trecut sub tacere tocmai numele acelora care i-au fost adversari directi, cu ale caror doctrine – materialismul si hedonismul – a polemizat indelung.
Chiar daca a fost deseori ponegrit, luat in râs, prezentat drept un chefliu, chiar un destrabalat, a carui retorica nu are nimic in comun cu filosofarea sau „contemplatia celor divine“, Aristip, unul dintre discipolii lui Socrate, a fost totusi „profesor de filosofie“, chiar sef de scoala. Diogenes Laertios l-a descris astfel: „Stia sa se adapteze dupa loc, timp si om si-si juca rolul potrivit in orice fel de imprejurare. Asa se face ca s-a bucurat mai mult decât oricare altul de bunavointa lui Dionysios, deoarece intorcea intotdeauna lucrurile cum era mai bine. Se bucura de clipa de fata si nu-si da osteneala sa-si procure o placere care nu era prezenta“8.
Se pare ca Aristip a scris mai multe dialoguri si disertatii, dar din pacate toate au fost pierdute. In schimb, s-au pastrat multe anecdote care istorisesc despre modul in care filosoful placerii a inteles sa-si puna de acord viata cu doctrina. Când a fost intrebat ce a câstigat din filosofie, a dat acest raspuns: „Putinta de a ma simti la largul meu cu oricine“. Potrivit lui Aristip, filosofia te invata sa câstigi libertatea, dar nu intorcând spatele lumii pamântene, ci pastrându-te in hotarele ei, confruntându-te cu ea, raspunzând provocarilor ei prin strategii inteligente. Prin urmare, fondatorul hedonismului nu era interesat de cerul abstract al ideilor pure, ci de viata reala petrecuta printre oameni. Nu dispretuia simturile, dar nici nu accepta tirania lor prin pierderea masurii. Pe fiica sa (Arete) a invatat-o sa dispretuiasca lipsa de masura, considerând ca a trai la intâmplare e cel mai rau lucru.
A preferat sa filosofeze in spirit ludic, asumând anumite roluri, savârsind anumite gesturi aparent paradoxale, implicându-se in ceea ce am putea numi „jocuri etice“ cu finalitate pedagogica. Altfel spus, dupa remarca subtila a lui M. Onfray, „Aristip a ales teatralizarea teoriilor sale“, ca un mod alternativ de a practica filosofia. Unele dintre anecdotele ce au circulat in legatura cu el fac trimitere directa la nas si olfactie, la arome si parfumuri. Intr-o zi a patruns in agora mirosind puternic a parfurm. Rostindu-si replica lamuritoare, Aristip recunoaste ca el este „nenorocitul“ care s-a parfumat, dar ca „si mai nenorocit decât mine este regele persan“ (se facea trimitere la preferinta regilor persani pentru parfumurile dulci, la efluviile de iasomie, liliac, violete si trandafiri ce le inundau apartamentele). Pomeneste in mod explicit de „parfumul bun“, pe care orice vietate il poseda in mod natural, si ne lasa sa presupunem ca exista si „parfumul rau“, adica cel inventat  spre a acoperi, sterge sau inabusi pe cel natural. Incheie cu un fel de blestem: „Sa piara in mod mizerabil destrabalatii care ne strica folosirea parfumului bun“9. Când se plimba parfumat prin agora, contrariindu-i pe cei intâlniti in cale, Aristip doreste nu doar sa semnaleze artificialitatea convenientelor sociale, cât mai ales sa le reaminteasca tuturor apartenenta la natura, faptul ca animalitatea ramâne parte inseparabila a conditiei umane. Totodata avertizeaza ca olfactia nu trebuie desconsiderata, nu trebuie pervertita, ea fiind una dintre sursele firesti ale cunoasterii si ale delectarii.
In perspectiva idealista propusa de platonism, nasului nu i s-a mai acordat vreun rol in cunoastere, cu atât mai putin in orientarea alegerilor valorice, existentiale ale individului. El si-a pierdut treptat reputatia sugerata de anecdotele ce circulau pe seama lui Democrit. Iar atunci când naturii i s-a intâmplat sa se joace mai mult decât s-ar fi cuvenit cu tiparele, nasul a devenit prilej de gluma si zeflemea, nume de porecla si subiect de ocara, numai bun pentru hazul comedienilor. Pâna când si „Platon“ reprezinta o porecla, dar ea nu se refera la nas, ci la frunte („cel cu fruntea lata“). In schimb, legendara urâtenie fizica a lui Socrate – mai in gluma, mai in serios, s-a spus ca practicantul maieuticii adevarului ar fi avut infatisare de silen – i se tragea, in parte, de la nas. Socrate era constient de aspectul lui dezagreabil, dar era suficient de inteligent pentru a nu acorda prea mare importanta acestui lucru. Dimpotriva, el n-a pierdut ocazia de a aplica propriului nas faimosul procedeu al  ironiei. Recunostea ca nasul ii e turtit si cârn, dotat cu nari mari si umflate, dar era de parere ca tocmai prin aceasta erau ele potrivite unei ventilatii eficiente. Or, sustinea Socrate, ceea ce util in cel mai inalt grad trebuie considerat totodata… frumos 10.
Nas cârn si turtit… Dar nu e vorba doar de atât. Intreaga infatisare a lui Socrate te duce cu gândul la „pestele torpila“. O aflam de la personajul Menon (din dialogul cu acelasi nume): „Socrate, auzisem eu inainte chiar de a te intâlni, ca nu faci altceva decât sa te pui pe tine insuti si pe altii in incurcatura. Iar acuma parca mi-ai facut o vraja, niste farmece, parca m-ai robit pe de-a intregul unui descântec, in asa fel incât mi-e plina mintea de nedumerire“. (Sa ne amintim: Socrate era de parere ca incepi sa stii abia prin delimitare fata de ceea ce ti se parea ori iti inchipuiai ca stii, intrând adica in „incurcatura“. El isi asuma exact acest rol, de oficiant al „incurcaturii“, dar nu de pe pozitia celui care ar detine deja adevarul, ci a aceluia care se afla el insusi in cautarea lui). Acelasi Menon adauga: „Daca putem glumi un pic, imi pare ca semeni leit, si la chip, si altfel, cu pestele acela mare si turtit care traieste in mare si se cheama torpila. Caci si el amorteste pe oricine se apropie de el si il atinge, cum simt ca faci tu cu mine acum“11. O gluma, fireste, dar plina de miez! Din text rezulta cu claritate ca metafora pestelui-torpila avea rolul nu numai de a sugera seductia intelectuala exercitata de dialecticianul Socrate asupra interlocutorilor sai, ci si de a developa infatisarea fizica speciala a acestui ciudat seducator. Ne imaginam cam ce fel de nas trebuia sa posede Socrate pentru ca pomenita comparatie sa functioneze.
Numai ca toata discutia despre infatisarea lui Socrate (barbat scund, rotofei, cârn si cu ochii bulbucati) arata ca nasul si-a piedut demnitatea lui metafizica. De acum el mai conteaza cel mult in ordine fizica si ca subiect al calambururilor. Mirosul – un fel de gust de la distanta – isi are totusi importanta lui: „ca o conditie negativa a sanatatii“, avea sa conchida Kant in secolul criticii intemeiata pe ratiune. Suntem departe de istorioara cu pâinicile calde folosite de Democrit pentru a-si amâna sfârsitul. Si tot atât de departe de momentul in care Nietzsche, deschizator al unei noi ere in filosofie, va spune „geniul meu sta in narile mele“.

Note si referinte bibliografice:
1) Immanuel  Kant, „Antropologia din perspectiva pragmatica“, Ed. Antaios, 2001, p. 80.
2) Michel Onfray, „O contraistorie a filosofiei“, Ed. Polirom, Iasi, 2008, vol. 1, p. 106. Pentru tema nasului si a olfactiei vezi pp. 105-108. In acelasi scop, capitolul „Spiritul care adulmeca“ sau „Nasul filosofilor“ din lucrarea Madalinei Diaconu „Despre miresme si duhori. O interpretare fenomenologica a olfactiei“, Ed. Humanitas, 2007.
3) Diogenes Laertios, „Despre vietile si doctrinele filosofilor“, Ed. Academiei R.P.R., Bucuresti 1963, p. 435.
4) W.K.C. Guthrie, „O istorie a filosofiei grecesti“, Ed. Teora, Bucuresti, 1999, vol. 2, p. 243.
5) Gheorghe Vladutescu, „Filosofia in Grecia veche“, Edit. Albatros, Bucuresti, 1984, p. 198.
6) Diogenes Laertios, op. cit., p. 437. Vezi intregul capitol consacrat lui Democrit, pp. 434 – 440.
7) Platon, „Opere V“, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986, pp. 312-316.
8) Diogene Laertios, op. cit., p 175.
9) Ibidem, p. 178.
10) Gregory Vlastos, „Socrate, ironist si filosof moral“, Ed. Humanitas, Bucuresti 2002, p. 33 – 34.
11) Platon, „Opere“ II, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, p.386.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper