Eminescu: Zece „basne“ filologice (IV)

Un articol de N. GEORGESCU

5. „Sâmburul luminii“
Printre locurile mai dificile din poezia antuma eminesciana mi se pare interesant de discutat, in contextul acesta al metaforei luminii, si pozitia virgulei dupa primul vers din „Rugaciunea unui dac“. Punctuatia poeziei eminesciene oscileaza de la editor la editor – iar in cazul editiilor Maiorescu, cele 11 pe care le-a ingrijit criticul, sunt schimbari si reveniri notabile. Practic, editiile Maiorescu n-au fost niciodata strânse la un loc – pâna la efortul lui Serban Cioculescu din anii ’70 ai secolului trecut – iar Biblioteca Academiei Române este singurul spatiu unde se pastreaza toate astfel. Se stia sau, mai bine zis, se banuia ca sunt diferente intre ele – dar nu fusesera semnalate ori inventariate. In perioada interbelica este celebra polemica Ibraileanu – Lovinescu: criticul de la „Viata româneasca“ semnaleaza zeci de greseli in editia pe care o scoate Lovinescu din poeziile lui Eminescu – iar acesta din urma raspunde senin ca n-a facut altceva decât sa reproduca editia Maiorescu. Lucrurile au ramas ingropate in periodice, iar editiile actuale din opera celor doi nu le rezolva, ci mai mult le incurca. Intr-adevar, din confruntarile noastre reiese ca E. Lovinescu foloseste editia XI Maiorescu – iar Ibraileanu il verifica dupa editia VI. Dialogul este imposibil – fiecare dintre ei considerând ca a sa este editia cea corecta. A se retine insa: editia lui Lovinescu are si greseli proprii (de tipar, de neatentie) adaugate celor din editia XI Maiorescu pe care se bazeaza. Punctuatia, insa, nu se abate de la cea stabilita in aceasta editie de catre Titu Maiorescu. Vom gasi, astfel, cele doua versuri din „Rugaciunea unui dac“ cu aceasta virgula intre ele: „Pe când nu era viata, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viata datator,…“. Ibraileanu insusi are la fel, ca si G. Calinescu, C. Botez, Perpessicius – si astfel a trecut textul spre noi, unde-l regasim cu aceasta virgula la finalul primului vers in antologii, editii de consum, manuale scolare etc.
Sensul unei virgule
Chestiunea este ca in primele patru editii ale sale Titu Maiorescu nu pune aceasta virgula – si ca tot fara virgula respectiva a fost publicat poemul de catre Eminescu insusi in „Convorbiri literare“, 1 septembrie 1879. Merita sa insistam, comparând textele. In discutie intra regimul verbului. Textul nostru presupune, conform virgulei, repetarea: pe când nu era viata, pe când nu era nimic nemuritor, pe când nu era nici sâmburul luminii cel datator de viata… Este o insiruire de descrieri. Daca revedem, insa, textul din „Convorbiri literare“ si din primele patru editii Maiorescu, si daca accentuam nici, conform punctuatiei, un asemenea enunt: „Pe când nu era viata, nimic nemuritor/ Nici sâmburul luminii de viata datator“ presupune desfasurarea urmatorului rationament: pe când nu era viata, pe când nu era nimic nemuritor (si) nici sâmburul luminii (nu era) de viata datator. Accentuarea adverbului nici in fluxul recitarii atrage verbul lânga el. Se schimba, astfel, cam totul – pentru ca, tot gramatical, expresia „de viata datator“ nu mai este atribut pe lânga „sâmburul luminii“ – ci nume predicativ. Cu alte cuvinte, sâmburul luminii era, exista – dar nu era de viata datator. Dar… aceasta este chiar logica poeziei si sensul cosmologiei eminesciene. Sâmburul luminii este arheul, si nu se poate imagina (concepe) momentul de dinaintea existentei sale, lumina categoriala nu poate sa dispara din univers – ori nu se poate sa nu fi fost cândva: in starea de arheu ea este eternul insusi. Pentru a deveni, insa, datator de viata, trebuie mai intâi sa existe moartea in univers. Cosmogonia incepe, asadar, cu moartea, asa cum ziua incepe cu noaptea. Dacul din acest poem isi imagineaza, insa, situatia când nu era moarte si nemurire, adica creeaza acest cuplu de contrarii. Dar pare oarecum absurd: cum sa nu fie nici moarte nici viata fara de moarte (nemurire)? – Iar intre ele, nici sâmburul luminii sa nu fie (inca) datator de viata?
Sa consemnam, deocamdata, situatia textului in manuscrise – facând observatia ca acestea nu ne vor da niciodata ultima solutie, ci doar o sugestie. Manuscrisul 2306 („Opere“, II, p. 75) ne da tiparul acesta: „Pe-atunci nu era moarte, nimic nemuritor/ Nici sâmburul luminii al lumei Domnitor“. Iarasi: sâmburul luminii era, dar nu devenise inca al lumii Domnitor. Tiparul acesta mental justifica pe deplin forma definitiva din „Convorbiri literare“ si din primele 4 editii Maiorescu. Surpriza, insa: manuscrisul 2260 (idem, p. 81), unde poemul este intitulat „Nirvana“, are virgula dintre cele doua versuri. Ea este vizibila si in facsimil, desi cam greu. Acelasi manuscris subliniaza cu o linie simpla cuvintele azi, mâne, ieri, totdeauna. Textul din „Convorbiri“ nu le subliniaza, cel din editiile Maiorescu pastreaza cu cursive azi, mâne, ieri, la care adauga unul si totul din versul urmator. Vedeti câte complicatii… Titu Maiorescu are, in plus, de la editia a IX-a in sus, in loc de „Caci unul erau toate si totul era una“ – „Caci unul era toate…“ (il urmeaza numai G. Adamescu, Murnu si deja amintitul E. Lovinescu; este o lectiune cu implicatii filosofice, de aceea a avut prestigiul ei – dar nu-i apartine lui Eminescu) – asadar, subiectul devine unul, el era (nu toate, nu ele erau unul). Vom concluziona: intrucât textul definitiv, cel din „Convorbiri literare“, nu preia sublinierile din manuscrisul Nirvana, este logic sa presupunem ca acest text definitiv refuza si virgula dupa primul vers. In plus, tiparul mental din manuscrisul anterior este autoritar. Acea virgula putea fi pusa de altcineva in manuscris – sau de Eminescu insusi, intr-o faza de studiu a formelor. Trebuie sa pastram ultima sa vointa expresa, cea din prima publicare a poemului, asa cum a facut Titu Maiorescu in primele patru editii ale sale. N-avem decât sa „gândim realul“, cum ne spune Parmenide, adica sa ne sfarâmam cu gândurile ca sa aflam ce a vrut sa spuna poetul, in loc de a introduce virgule in text pentru a induce un sens logico-didactic.

„Reia-mi al nemur(ir)ii nimb…“
In ceea ce ma priveste, ca editor, pastrez textul din „Convorbiri“ si-l inteleg in contextul interpretarii aurei luminii din „Luceafarul“. Este vorba, insa, de textul „Luceafarului“ publicat in „Almanahul România Juna“, cu destule diferente fata de editiile Maiorescu, si chiar fata de „Convorbiri literare“; dar „Almanahul“ are girul lui Eminescu pentru ca poetul l-a ales – si este credibil pentru ca, intr-o nota din introducere, redactorii declara ca vor respecta scrisul autorilor. Avem, asadar, acest happax legomenon (cuvânt folosit o singura data in opera cuiva) la Eminescu, in discursul lui Hyperion catre Demiurg: „Reia-mi al nemurii nimb/ Si focul din privire…“. Am mai spus-o: de 10 ori, de 20 de ori treci peste text si nu sesizezi diferenta, citesti cum ti s-a fixat in memorie: „al nemuririi nimb“. Este vorba, insa, de nemurie: nu e greseala de tipar, pentru ca ar fi trebuit sa cada doua litere, nu una. Termenul este preluat intocmai de catre revista „Dunarea“ din Braila, unde Al. Djuvara republica „Luceafarul“ in iunie 1883, dupa „Almanahul România Juna“. Trebuie luat in consideratie – desi nu se regaseste nici in „Convorbiri literare“ (unde, insa, poemul a fost publicat in iulie 1883, fara stirea si vointa lui Eminescu iesit din viata publica la 28 iunie 1883), nici in manuscrise (cât am putut sa consultam si sa descifram din imensitatea manuscriselor la „Luceafarul“) – nici, desigur, in editia princeps. Nemurire inseamna, stricto sensu: ne-murire, adica a trai fara moarte un ciclu cosmic, o vecinicie, vezi conditia Zburatorului din „Calin“. Nemurie, insa, inseamna neimplicare in ciclul viata-moarte, existenta in afara acestui ciclu, in vecinicul repaus. Ar fi chiar numele lui Hyperion: Cel-pe-deasupra-mergator. Or, el isi ofera tocmai acest nimb al nemurii – pentru o oara de iubire, pentru o vecinicie, un ciclu cosmic. In vecinicie el isi va pierde, virtual, numele, va deveni Catalin, nume pereche a celei alese. Cosmogonia eminesciana nu poate fi inteleasa deplin fara aceasta dihotomie „eternitate-vecie“, eternitatea insemnând o insiruire infinita de vecii.
Eminescu poate crea dubletul nemurie/ nemurire, dar nu creeaza corespondentul pentru nemuritor. In „Rugaciunea unui dac“, insa, când spune ca nu era nimic nemuritor lucrurile se explica: ne fiind moarte, nu era nici nemurie nici nemurire. Dacul se raporteaza la inceputul inceputurilor, nu la segmentul unei vecinicii (situatia lui Hyperion), ci la starea de dinaintea primei vecinicii.
Punctuatia simplifica nepermis de mult, face textul simplist, nu simplu. Uneori, insa, ea se combina cu schimbarea unor cuvinte. Iata cum este textul in „Almanah“: „Tu-mi cei chiar nemurirea mea/ In schimb pe-o sarutare;/ Dar voiu sa stii asemenea/ Cât te iubesc de tare;// Da ma voi naste din pacat,/ Primind o alta lege/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voiu sa ma dezlege.“ Discuta Hyperion cu Catalina in visul ei. Hyperion ii oferea Demiurgului „nemuria“ – in timp ce Catalina ii cere „nemurirea“, sunt paliere diferite ale ideii. Altfel, este firesc: fata ii cere „Fii muritor ca mine“, ea intelege ca are in fata un Zburator, cum este Calin, si-i cere sa renunte la ne-murirea sa intr-o vecinicie, sa traiasca omeneste intre oameni. Hyperion nu este, insa, un Zburator, un „inger cazut“ – sau, cel putin nu este inca. El asta vrea de la Demiurg, o oara de iubire, o vecinicie, o data cosmica de nemurire (conditia acestor ingeri indragostiti in poezia lui Eminescu este oarecum aceeasi, de la „Inger si Demon“ pâna la „Atât de frageda“). Fata ii cere, insa, mai mult – chiar aceasta nemurire. El constata, asadar, in acest rationament interior, ca ar avea parte de o cadere in trei trepte, isi va pierde mai intâi nemuria, adica aura eternitatii pentru a intra in nemurire, adica intr-o vecie, intr-o oara de iubire – pe care o va pierde, de asemenea, pentru a fi simplu muritor, om al pamântului. Urmeaza acest rationament, pe care l-am redat in prima punctuatie, cea a „Almanahului“. De la Maiorescu incoace, insa, textul s-a modificat prin punctuatie si prin regimul lui „Da“, adica noi avem astfel: „Da, ma voi naste din pacat,/ Primind o alta lege./ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi sa ma dezlege.“ Perpessicius are curajul unei emendari pe jumatate in editia sa din 1939: „Da, ma voi naste din pacat,/ Primind o alta lege/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voiu sa ma dezlege.“ In editia a doua a sa, insa, Perpessicius revine (1964) si stabileste textul simplu pe care-l avem si astazi (prefer sa re-scriu, cu rugamintea de a se compara cu atentie): „Da, ma voi naste din pacat,/ Primind o alta lege;/ Cu vesnicia sunt legat,/ Ci voi sa ma dezlege.“ Asa aveau, in perioada interbelica, Ibraileanu si Calinescu – fata de care Perpessicius se despartise preluând punctuatia mai curajoasa a lui C. Botez.
„Da“ – adverb sau conjunctie?
Or, pentru intelegerea sensului „veciniciei“, trebuie interpretata afirmatia dintre virgule care cuprinde versurile 2-3 in varianta „Almanahului“, a lui C. Botez si a lui Perpessicius 1939: „Primind o alta lege/ Cu vecinicia sunt legat.“ Rezulta ca Hyperion intelege ca va trebui sa primeasca o alta lege, si anume una care-l leaga de vecinicie. In punctuatia noastra actuala (pornind de la Maiorescu) se intelege cam anapoda: ma voi naste din pacat, primind o alta lege – adica voi urma legea omeneasca nascându-ma din barbat si femeie, o alta lege decât a mea. Este redundant, simplist. Urmeaza, tot in textul nostru actual: sunt legat cu vecinicia, ci merg sa ma dezleg (la Demiurg, desigur). Acest „merg“, aceasta hotarâre interioara puternica, eroica, este intarita si prin adverbul afirmatiei de la inceputul strofei: „Da, ma voi naste din pacat…“ Cu alte cuvinte, Hyperion a luat, deja, hotarârea inaintea dezbaterii…
Numai ca tocmai acest „da“ nu este adverb, nu are virgula dupa el si nu trebuia schimbat din rostul lui. Am in fata un text poetic similar, pe care ma grabesc sa-l transcriu. Este poezia „Ploua…“ de G. Bacovia, prima publicare in „Românul literar“, 25 martie 1907. Inutil sa va spun, stimati cititori, ca in editiile de azi ale lui Bacovia aceasta conjunctie adversativa a devenit tot adverb afirmativ, tot prin punerea unei virgule dupa el/ ea. Iata textul genuin: „Da ploua cum n-am mai vazut…/ Si grele talangi adormite,/ Cum suna sub suri invechite!/ Cum suna in sufletu-mi mut!// Ah, plânsul talangii când ploua!// Si ce enervare pe gând!/ Ce zi primitiva de tina!/ O bolnava fata vecina/ Racneste la ploaie râzând…// Ah, plânsul talangii când ploua!// Da ploua… si suna umil/ Ca tot ce-i iubire si ura/ Cu-o muzica trista, de gura,/ Pe-aproape se-aude-un copil.// Ah, plânsul talangii când ploua!// Ce basme talangile spun!/ Ce lume-asa goala de vise!/ …Si cum sa nu plângi in abise,/ Da cum sa nu mori si nebun…// Ah, Plânsul talangii când ploua!“ Cum schimba lingvistii limba, cum schimba ei poezia, cum schimba tesatura de idei… Revenind la „Luceafarul“ lui Eminescu, amintesc ca dupa acest „dar…“ interior al lui Hyperion poemul continua cu scena zglobie dintre Catalina si Catalin. Aici se reverbereaza tocmai cuvântul nostru. Mai intâi in gândul lui Catalin: „Dar ce frumoasa se facu…“ – apoi in exclamatia Catalinei: „Da ce vrei, mari Catalin!“ – si iarasi la ea: „Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri…“ Se poate vorbi de un adevarat complex al acestui adversativ „dar“ – pornit din dezbaterile de gând, interioare, ale lui Hyperion si prelungit in viata vie a pamântenilor. Catalina reia, psihologic vorbind, aceasta marca a gândirii interioare a lui Hyperion ca pe o reminiscenta din vis. Sa tai atâta ezitare, sa topesti atâtea intrebari grele intr-un da categoric, glorios, cavaleresc – nu cred ca este lucru tocmai cuminte.
Am pornit de la lumina – si am ajuns la cuvinte si punctuatie. Este oarecum firesc: trebuie sa si luminam textul, nu numai sa cautam termenul ca atare in el.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper