Eminescu: Zece „basne“ filologice (II)

Un articol de N. GEORGESCU

3. LUMINA, CA EXPRESIE.
Din textele vazute pâna acum rezulta ca în epoca eminesciena erau doi termeni, „luminare“ si „lumânare“, cu sensuri diferite. Pentru omul secolului al XIX-lea o expresie ca „a stinge lumina“ era imposibila, lumina fiind, înca!, un principiu si o realitate cosmica; el zicea „stinge luminarea“, gândindu-se la instalatia care facea lumina – si care putea fi lampa, candelabru sau chiar lumânare. Modernizându-ne prin întrebuintarea generala a curentului electric, noi am „inventat“ – dar si în limbajul nostru curent când zicem „stinge lumina“ ne referim strict la lumina artificiala, facuta de mâna si mintea omului. Sensul invers, aprinderea luminii, pare, însa, dominat de întelesul etimologic al cuvântului. Într-adevar, „a aprinde“ vine din latineste: „ad“ si „prehendere“, cu sensul primar „a se prinde de“. În latineste exista „apprehendo / adprehendo“, dar nu are nimic de-a face cu focul, înseamna doar „a lua“, „a prinde“, iar sensul românesc nu numai ca ne individualizeaza între limbile romanice, dar pastreaza o interesanta mitologie (si metafizica) a focului: când „aprind focul“ nu înseamna ca scot focul la iveala dintr-un lemn, ca focul ar fi în interiorul obiectului si n-as face decât sa-l exteriorizez; nu, focul „se prinde de ceva“, se „ad prinde“; el exista în sine, are viata, imperiul, consistenta lui – si în mod deliberat accepta sa se încurce în realitatea noastra, sa o consume. Sensul primar este „a pune foc“ – în lemne, sau în altceva care arde. Focul nu se creeaza de catre om, el trebuie pastrat, întretinut; daca se stinge, ca în basmul „Calin Nebunul“, sta timpul în loc pâna ce flacaul care nu l-a vegheat alearga tocmai pe tarâmul celalalt, ia o scânteie din focul zmeilor, si o aduce ca sa-l aprinda din nou si aici.
A aprinde lumina, asadar, este resimtit prin extensie de la obiceiul punerii focului, nu înseamna a crea, a face lumina – ci a o conecta la vazul nostru, a o „prinde“ în realitatea noastra. Existenta ei în tensiunea electrica, în firele electrice, a devenit lucru de la sine înteles pentru omul tehnic de azi – care ar trebui sa stie, iata, ca la fel era resimtit focul în ancestralitatea folosirii sale: ca un element în sine, ca o stihie dintre cele patru ale lumii – care poate fi provocata, chemata, adusa si prinsa…
Daca revenim, însa, la filologie si încercam sa largim baza de informatii pentru a face diferenta cât mai clara între „luminare“ si „lumânare“, vom vedea ca lucrurile nu sunt chiar asa de limpezi. În general teoria este mai simpla decât practica – iar verificarea uneia prin cealalta este dificila în oricare sens. Iata, de pilda, urmatoarea amintire a lui Ioan Slavici, care încurca lucrurile de toata frumusetea: „În primavara anului 1883, însa, el a început sa se îndaratniceasca si nu mai eram nici eu tot cel de mai nainte.s…t Obiceiul lui era ca citea cu glas tare ceea ce îi placea, mai ales poeziile, si facea multa galagie cînd scria, se plimba, declama, batea cu pumnul în masa, era oarecum în harta cu lumea la care se adresa. Îi bateam în perete; el stingea lumînarea si se linistea, dar era de rea credinta si nu se culca. Peste cîtva timp, cînd credea c-am adormit, aprindea din nou lampa si iar începea sa bodoganeasca. Ma sculam atunci, ma duceam la el si-l rugam sa ma lase sa dorm. s…t Acesta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi ce-l cuprinsese.“ Am citat din Ioan Slavici: „Amintiri“, Ed. Cultura Nationala, Buc., 1924, p. 26. În aceasta perioada Slavici scrie când cu „î“, când cu „â“ („dânsul/ dînsul“, „când/ cînd“, etc). Nu asta m-ar deranja în primul rând, ci altele. Mai întâi, faptul ca aceasta amintire, atât de importanta, nu prea este reluata de biografi. Este una dintre extrem de rarele marturii despre modul cum crea Eminescu, aflam ca el declama, îsi interpreta retoric propria poezie, era mereu nemultumit, revenea. De aici reiese importanta deosebita pe care o acorda poetul scrierii ca oglinda a poeziei rostite, adica punctuatiei, pozitiei apostrofului, accentelor, etc.
Sa-l lasam pe Slavici în ereziile lui, dar noi, care avem astazi o informatie mai bogata despre Eminescu decât prietenul sau de la 1883 (pentru faptul ca putem corobora nesfârsite informatii partiale pe care acela nu le detinea), trebuie sa ne întrebam: ce scria Eminescu în primavara lui 1883 atât de preocupat? Poetul nu mai publica poezii în „Convorbiri literare“ din septembrie 188l, „Luceafarul“ fusese definitivat din 1882 si dat la „Almanahul «România Juna»“ din Viena. În vara lui 1883 va avea cunoscutul atac speculat de adversari – iar în iarna va iesi, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, volumul sau de „Poesii“ care cuprinde, pe lânga cele 24 de poezii publicate între timp, vreo 40 de titluri noi, inedite. La acestea lucra el intens în primavara lui 1883; sunt poeziile cu o muzicalitate deosebita ordonata si organizata de catre poet prin scriere.
Dupa cum mai aratat, Perpessicius ajunge, în notele sale de subsol unde urmareste infinitele versiuni si variante ale acestor poezii, la concluzia ca volumul din decembrie 1883 i-a fost pus lui Titu Maiorescu înainte gata organizat de catre altcineva, criticului revenindu-i sarcina de a-l pregati pentru tipar. Nici Perpessicius nu spune cine l-a organizat, dar este de la sine înteles ca Eminescu însusi este arhitectul volumului sau. Oricum, Slavici ne spune ca în primavara lui 1883 poetul lucra intens – si ca el, Slavici, a dedus din acest stil de munca boala ce va exploda la 28 iunie. Sa nu fi stiut Slavici la ce lucra prietenul si chiriasul sau?
Noi cunoastem, astazi, din tezaurul editat la anul 2000, scrisoarea lui Eminescu din 8 februarie 1882 catre Veronica Micle: „Titus îmi propune sa-mi editez poeziile si am si luat de la el volumul 1870 – 1871 din «Convorbiri» unde stau «Venere si Madona» si «Epigonii»…“. Cunoasteam pâna acum numai scrisoarea de raspuns a Veronicai, prin care-i spunea: „Aud ca-ti editezi frumoasele tale poezii…“ Publicata înca de la începutul secolului al XX-lea, aceasta scrisoare a ei a fost trecuta cu vederea fiind singura dovada a faptulu: fiind întarita, însa, de cea a lui, ambele constituie adevaratul act de nastere al Editiei princeps din 1883. Observam, însa: Maiorescu stia, Veronica Micle stia – cum de nu aflase înca Slavici ca Eminescu îsi lucreaza intens acest volum?! Asemenea decizii de publicare sunt de domeniu public, nu ne putem imagina ca se pregatea în ascuns, în secret, o carte de acest fel.
Mai sus cu doar câteva rânduri, Slavici scrie: „Dadeam lectiuni la Scoala normala a societatii, la «Azilul Elena Doamna» si la Institutul Manliu. Sîmbetele dar si-n ajunul zilelor de sarbatoare, cînd nu aveam sa fiu la opt dimineata pe catedra, stateam si eu adeseori cu el si discutam chestiuni de gramatica, de pedagogie, de filozofie ori de istorie, întregi nopti senine, care nu se pot uita. De obicei însa nu-l lasam sa stea, si era destul sa bat în perete pentru ca sa-si stinga lumînarea…“ În sensul întrebarii lui Perpessicius, aceea privitoare la cine va fi organizat volumul de poezii ajuns în fata lui Maiorescu, Slavici pare a raspunde ca nu el, ca habar nu are ce facea poetul, etc.
Sunt de-a lungul istoriei vremuri sincere, când documentele, marturiile, înscrisurile publice, presa – în general, litera scrisa – se lasa usor întelese si simti la tot pasul ca doresc sa-si comunice continutul – si vremuri nesincere, disimulate, când fie oamenii nu au curajul sau dorinta de a spune ce se întâmpla în lume, fie scrisul însusi este îmbibat de formule, expresii, cuvinte cu sensuri multiple. Texte ca cele de mai sus, ale lui Ioan Slavici, trebuie interpretate – iar întelegerea va fi una dedusa, demonstrata. Nu putem sa credem ca el nu stia la ce lucreaza Eminescu în primavara lui 1883, nu putem sa credem nici ca declamarile nocturne ale poetului erau dovezi ale unei boli nervoase. Sa stam, însa, oricum am sta si sa judecam drept: Slavici bate în perete – iar Eminescu stinge „lumânarea“. Dupa care poetul „aprindea din nou «lampa»“. Este clar ca pe Slavici nu-l intereseaza lumina ca atare, ca aceasta nu strabatea prin perete ca sa-l deranjeze la somnul profesional. Îl deranjeaza efectul luminii, faptul ca ea îl pune pe poet în contact cu manuscrisele sale, îl „aprinde“ pe Eminescu în opera. Cum poate, apoi, sa vada Slavici, prin perete, daca în odaia poetului este aprinsa lampa sau lumânarea? Vedeti cum zice: „el stingea lumînarea s…t si aprindea din nou lampa s…t Ma sculam atunci, ma duceam la el si-l rugam sa ma lase sa dorm“. De vreme ce se ducea la el, ar însemna ca vede ce e aprins acolo , lampa adica. E absurd, însa, sa credem ca poetul aprindea la început lumânarea iar dupa ce o stingea pe aceasta aprindea lampa; cu ce ar fi fost mai linistita una decât cealalta? Slavici vrea sa spuna prin „el stingea lumînarea“ – „el stingea lumina, luminarea“ – si prin „aprindea din nou lampa“ – „aprindea din nou lumina, luminarea, lampa“. Cine are proprietatea termenilor întelege prin „din nou“ reiterarea aceleiasi actiuni. Nu te poti descalta de pantofi si apoi, mai târziu, sa te descalti „din nou“ de… cizme, de pilda.
Este vorba, asadar, de expresii de limba al caror sens s-a dezlegat, ulterior, în cuvintele din care sunt compuse. O dovada ne este furnizata de dictionarul român francez al lui Fr. Damé: în vol. II, din 1894, el înregistreaza „luminare“, ca substantiv feminin, cu sensurile: l. „action d’éclairer; de luire; de briller“ si 2. „luminatie“, dând exemplul: „Luminarea-Sea“ – „Son Altesse“ (mai obisnuit, în basme, este „Luminatia Sa“). Imediat mai jos este înregistrat „lumînare“ cu sensul „cierge, bougie, chandelle“. Fie ca uita, fie ca se corecteaza din mers, în volumul IV din 1897, la cuvântul „a stinge“, Fr. Damé traduce chiar expresia eminesciana din „Scrisoarea I“: „dupa stinsul lumînarii – après qu’on eût éteint la lumière“ – exact expresia care ne intereseaza: „dupa ce a fost stinsa lumina“ este echivalenta cu „dupa stinsul lumînari“
Dictionarul tezaur al limbii române nu a lucrat, înca, termenul „lumânare / luminare“, dar pentru „a stinge“ vedem ca sensurile sunt bine diferentiate, cu trimitere la Heliade-Radulescu („pâna se vor stinge luminarile“) ori I. Ghica („am stins lumânarea“). Nu stiu cum vor proceda Onor. D-nii lingvisti sau onoratele colege ale dumnealor – dar principiul dictionarului este ca termenii sunt luati din editii, de obicei critice. Or, în editiile actuale diferentele s-au sters, textul s-a netezit: va considera Dictionarul, ca institutie, ca editiile mai vechi sunt mai bune decât cele noi iar editiile de autor sunt cele mai bune?! Ar fi grozav, asta ar însemna ca si Dictionarul face abstractie de editologia româneasca din ultimii 50 de ani si trece, ca sa-si împlineasca menirea, dincolo de taietura cenzoriala a lui 1953. În aceasta situatie, însa, avem de-a face cu un corpus foarte, foarte pestrit; ceea ce numim noi „Dictionarul Limbii Române“ este o lucrare ce porneste de la litera A si se opreste la litera Z – dar citeaza editii din 1901 pâna astazi într-un consens amalgamatic foarte, foarte supus vremurilor. Mi-e si frica sa ma gândesc ce-ar iesi daca cele câteva zeci de volume ale imensului corpus de texte ar fi reeditat anastatic, cum se zvoneste.
Noi la Eminescu sa ramânem, si sa ne uitam ceva mai sus, la unul dintre avatarurile „luminii“ pe care le-am înregistrat. Se spune, asadar, „Luminatia Ta“ pentru frantuzescul „Votre Altesse“. Marimea persoanei nu se judeca, asadar, neaparat dupa înaltime – mai exista un criteriu, acela al luminii. De data aceasta, lumina interna, „a sa“, dar si lumina care lumineaza în jur. Iata cum în limbajul acesta elevat, de înalta curte, de epoca a luminilor daca vreti, lumina poate fi confiscata, poate avea un proprietar. Este cazul invers decât al focului, care am vazut ca se prinde, de undeva din sinea sa stihiala, în lucruri, invers decât al luminii electrice care, si ea, aprinde becul sau alt obiect – dar din afara. Cu aceasta suntem în întrebarea lui Eminescu, la care nu cred sa se poata da înca un raspuns: este, sau nu, omul o lumina, aceasta-i întrebarea – pe care o vom dezvolta ca întrebare si, poate, ceva mai mult – în nici un caz, însa, ca raspuns. „Adevar deplin în viata înca nimeni n-a cules“, cum ne învata chiar poetul – nu vom fi tocmai noi cel care-l contrazice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper