Cu moartea in suflet

Un articol de C. STANESCU

Plin de notatii meticuloase despre cenusiul si mediocritatea vietii in comunism la o biblioteca judeteana dintr-un oras de provincie, jurnalul de front al poemelor pe care-l publica in Saeculum e plin de exasperarea difuza ce impanzeste inca de la debutul cu „La Fanion“ poezia lui Liviu Ioan Stoiciu. Bacovian, poetul se invarteste cotidian intr-un cerc vicios invizibil si, desi dateaza constiincios „Luni, 26 octombrie 1987“ sau „Marti 27 octombrie 1987“, constatam ca zilele seamana intre ele ca doua picaturi de apa. Meteorologia sufleteasca a poetului arata in permanenta timp mohorat, de la 8:30 dimineata pana la 23:20 – 0:20, cand „incep sa scriu un poem, ceva ce scap de sub control, o tampenie ce nici macar exercitiu nu mai poate fi numit.“ Scris intr-o stare somnolenta – „ma chinuiesc mai degraba sa nu adorm cu capul pe birou decat sa scriu un poem. Vai de capul meu“, poemul, datat 26/27 octombrie 1987, orele 23:20 – 0:20, se intituleaza „Imi spune bunicul“ si, departe de a fi „o tampenie“, e un puternic poem bacovian in care materia apasa ca o imensa placa tectonica trupul cocarjat si ingropat de viu. Iata „tampenia“ a carei viziune terifianta scapata de sub control o are poetul nocturn si insomniac: „pe cai laturalnice, pomii nostri din livada la/ primavara, unul cate unul, se vor/ catara in spatele meu, imi spune bunicul, in obscuritate,/ ma vor cocarja si ma vor ingropa de viu,/ intr-o zi: atunci cand barbatii/ isi vor aranja parul, femeile isi vor pune colane/ de scoici/ si toti cei 85 de membri ai tribului vor incepe/ sa danseze ritualic in jurul unui/ centru. Sa danseze in urma studierii miscarii de/ rotatie/ a galaxiilor! A/ galaxiilor ce se vor ingramadi in jurul unui centru/ unic? Bunicul face ochii mari. Ii/ fac jocul, ca am mai citit si eu – galaxiile sunt/ cele din cosmos, nu? Da, de pe lumea cealalta./ Un centru unic va fi scos si din mormantul/ meu. Mormantul care/ va fi plin de clopotei pentru cai si oglinzi de/ arama… Esti atent? La/ primavara, cand vei vedea primul fluture rosu, fii/ sigur, o sa-ti mearga bine tot/ anul. Vei simti o caldura sufleteasca in piept: pasiune amara, cainta…“ Scris cu moartea in suflet, intr-un delir somnolent, poemul e antologic si confirma in LIS cel mai „bacovian“ poet roman contemporan. Iar jurnalul poemelor, el insusi, este strabatut de bacovianism cenusiu, pluvios si friguros, plin de miscari haotice la granita halucinatiilor cu ochii deschisi. Zilele nu sunt mai putin „delirante“ decat noptile poetului din jurnalul carora ies versuri scrise „la intamplare, fara cap si coada“, zice poetul, la ora 0:10, cand „pic de somn in asemenea hal ca expediez dracului poemul meu“. Il „expediaza dracului“, dar il dateaza scrupulos: „datat 26/28 octombrie 1987, orele 23:10 – 0:10“! Intr-un poem, din nou antologic, cu un delir hohotitor si metempsihotic in care „nourii urlau din rarunchi si din care ploua cu sange“, „Vatra/ intr-o coliba din gradina de mult distrusa. Inca/ mai este fierbinte?/ Am mai fost pe aici? Cand? Nu tin minte…“. Scrise pe granita subtire dintre vis si veghe, viata si stingere, lumina si crepuscul – aceste poeme inedite impreuna cu „jurnalul“ lor vor face probabil inca un volum memorabil al unui important poet de azi a carui „moartea“ repetata cu fiecare carte este atat de vie…
Intrusul
Citesc intr-un numar din „Cafeneaua literara“ eseul lui Ion Lazu, „Memorialul scriitorilor incarcerati sub regimul comunist“. Despre autorul romanului „Veneticii“ (Ed. Ideea Europeana, 2009) Ana Blandiana e convinsa ca „aceasta carte va intra in istoria literaturii“ si „Nu cunosc un mai frumos omagiu adus mamei“, iar Radu Voinescu scrie: „Titlul unui roman care ar trebui sa intre in manualele de literatura: «Veneticii» de Ion Lazu. (…) Este un roman emblematic pentru secolul XX, caci figura refugiatului este ea insasi emblematica pentru acest secol. Cred ca cele mai bune pagini din «Veneticii» pot concura cu pagini memorabile din Donul linistit, pentru ca bantuie peste tot acel suflu de mare proza realista.“ Autorul «Veneticilor», geolog de meserie, om delicat, singuratic si taciturn, este si initiatorul unor proiecte de anvergura la care tine cu o indarjire rara si neobisnuita pe plaiurile noastre. In urma unuia din ele, unui numar de peste 200 de scriitori le-a pus placa memoriala in ultimii doi ani: cu noul proiect, un memorial dedicat scriitorilor incarcerati in ultima jumatate a secolului XX, se pare ca n-a avut succes survenind si criza, dar si, pesemne, concurenta specifica a capitalismului romanesc. Oricum, dupa socotelile sale, in intervalul amintit au fost anchetati, arestati si inchisi 400 de scriitori, cam o treime din numarul breslasilor de atunci. Din cei 400, 51 au murit in inchisoare, 28 au suferit doua sau mai multe condamnari, iar 59 au ales exilul. In eseul memorialistic din Cafeneaua literara, Ion Lazu trece, intr-un gest pios, numele celor 400 si considera pe buna dreptate ca „memorialistica este partea cea mai consistenta a literaturii noastre“ dupa evenimentele din 1989. Intr-adevar, volumele de memorii alcatuiesc singura „literatura de sertar“ vizibila si consistenta. Fictiunile literare, in schimb, s-au bucurat, in cea mai mare parte, de gratiile comunismului fiind publicate, cu sau fara crosete vizibile sau invizibile. Despre bunul prozator Ion Lazu si inimosul autor de proiecte cu acelasi nume scrie randuri miscatoare dna Magda Ursache. In „Jurnal de vreme rea“ din revista „Saeculum“ (3-4/2010), d-na Ursache scrie: „Ion Lazu e cu adevarat «om de paine», cum ii spune Const. Virgil Gheorghiu basarabeanului. Onest, cuviincios, echilibrat, cu simtul masurii, devotat. Sau, cum se autocaracterizeaza el insusi intr-o elegie, «un salbatic rupt din context/ rastalmacit de vremile prea tulburi.»(…) Printre literati, Ion Lazu se considera si chiar este intrusul. Ii percepe cu un soi de sfiala, ca de frate mai mic, nu de confrate. Si-mi amintesc ce mi-a spus odata fragila sa sotie: „Ionu vede altfel pietrele. «Si oamenii, as completa».(…) In imaginea sa, scriitorul este o figura aproape de idealitate. Din acest crez izvoraste «religiozitatea» cu care pune placi memoriale pe casele unde au locuit oameni de condei. Cu al sau aspect de Don Quijote (in lupta cu morile de vant ale uitarii) pare suspect proprietarilor ori vecinilor. Proprietarii se tem ca placa le va «cauza» in eventualitatea unei vanzari. Cum? Cladirea e atat de veche? Daca o sa cada la cutremur? Mihail Dragomirescu a locuit intr-un imobil care nu vrea sa-i pastreze amintirea; colocatarii lui Radu Albala n-au vrut sa aprobe dreptunghiul de marmora. Lazu trece prin intamplari de odisee, dar nu renunta. Si aici, trebuie aratat ca acel hidalgo de la Mancha e un prototip nu numai al filologilor dar si geologilor, obsedati deopotriva de Himera.“ Credinta scriitorului Ion Lazu? „A te ingropa in manuscrise. Te vor proteja de frigul mortii, asa cum te-au izolat de viata“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper