Cu Dumitru Radu Popescu, sub Dudul lui Sadoveanu

Un articol de CONSTANTIN COROIU

În 2004 – era Anul (si secolul) Sadoveanu – împreuna cu câtiva prieteni scriitori am fost la Husi, la lansarea unei carti despre proza lui Dumitru Radu Popescu, romancierul, nuvelistul, dramaturgul, eseistul, poetul, care împlineste în acest august 75 de ani. Zodia Leului (albastru) – care este si zodia lui Marin Preda – s-a dovedit norocoasa pentru literatura româna. O carte grea, cum ar spune Eugen Simion, la propriu si la figurat. Nu e deloc usor sa scrii o biografie a operei unuia dintre cei mai originali si mai complecsi prozatori români. S-a angajat la o asemenea lucrare profesoara Mirela Marin de la Liceul „Cuza Voda“ din Husi, dupa ce îsi sustinuse doctoratul, la Universitatea din Iasi, cu acelasi subiect. Am spus „o biografie a operei“, dar volumul de aproape 500 de pagini, intitulat „Antiutopia si utopia valorii“, este, totodata, si un tratat sui generis de naratologie aplicata. Autorul „Vânatorii regale“, al lui „F“, al acelei capodopere „Duios Anastasia trecea“ – comparabila cu marile nuvele si povestiri ale celebrilor prozatori ibero-americani, rusi si nord-americani din a doua jumatate a secolului XX – ofera un teren manos de analiza si meditatie. Unul din care nu lipseste nimic esential privind existenta si conditia umana. Altfel spus, spectacolul lumii – „simtit enorm si vazut monstruos“, cu vorbele genialului Nenea Iancu.
În „Preliminarii“, sub un motto din „Împaratul norilor“ – „S-a pierdut sensul vietii, si cine-l mai cauta acum?“ – autoarea precizeaza ca a încercat sa surprinda „viziunea asupra vietii si particularitatile artistice ale operei epice, originalitatea la nivelul expresiei, al coerentei compozitionale, al tehnicii de realizare a imaginilor artistice, a personajelor, adica aspecte ce configureaza universul atât de complicat al prozei“. Dupa studiul aprofundat al operei lui Dumitru Radu Popescu, autoarea ajunge la concluzia ca acesta „este unic între prozatorii contemporani prin magma verbului sau“, confirmând, între altele, si ceea ce scria în urma cu peste doua decenii Mircea Iorgulescu, si anume ca în proza lui Dumitru Radu Popescu – „materia epica sfârâie, fumega, arde, sclipeste otravit sau paradisiac într-o continua metamorfoza“. Am retinut si o caracterizare generala din primul capitol al cartii: „Perspectiva complexa presupune o tesatura alegorica ori parabolica, în care eroii sunt replici ale dezechilibrului cosmic. Antinomic, universul se manifesta ca tipar si pentru umanitate. Desacralizarea coexista cu sacrul, care supravietuieste, desi negat ori ignorat. Scriitorul este constiinta superioara, profund marcata de drama umanitatii în deriva“. În context, autoarea trimite la observatia unui reputat critic – Daniel Cristea-Enache, care remarca: „În scrisul sau implicat, pasionat, aproape coleric, D.R. Popescu apara cu dintii cam tot ceea ce astazi e negat sau batjocorit: de la miturile nationale la ideea nationala si la patriotismul adevarat…“
Întâlnirea cu cititorii, de la Husi, era moderata de criticul Theodor Codreanu, el însusi profesor la liceul amintit si autor al unor binecunoscute studii, precum cele consacrate lui Eminescu si eminescianismului, lui Bacovia, dar si unui poet contemporan de prim plan: Cezar Ivanescu. Ma întreb: câte licee din tara asta, câte universitati – si ma refer la cele cu pretentii – se pot lauda cu astfel de profesori de literatura româna?
Printre cei care au participat la dialogul cu dascalii si elevii huseni era si scriitorul Ion Gheorghe Pricop, la acea vreme, nu stiu daca si acum, profesor la ?coala generala din comuna vasluiana Padureni. El a evocat emotia traita de elevii sai la lectura unei povestiri de Dumitru Radu Popescu, modul cum a fost receptata, cum a „cazut“ ea în sufletul acelor copii. Un suflet însetat de povesti, nepervertit (înca), nepoluat de „naratiuni“ comerciale, care speculeaza, ca la tejghea, inocenta, propunând, nu-i asa?, modele noi, cultivând fantomele unei lumi intrate în deriva, bântuita de stafia globalismului si de aberanta „corectitudine politica“, o lume în care miturile fecunde pentru minte si inima sunt, nu o data, înlocuite cu mitul violentei sau cu cel al competitiei salbatice, invalidante, pentru profit.
La fel de impresionanta ca marturia profesorului si scriitorului din Padureni a fost, în ce ma priveste, reactia tacuta, dar nu mai putin expresiva si nelinstita, a lui Dumitru Radu Popescu, alaturi de care aveam onoarea sa stau si eu pe scena unei sali de festivitati cu tavanul si peretii scorojiti. Ei bine, boieri dumneavoastra, ca sa preiau o formula ce-i este draga celui ce a scris „Cei doi din dreptul Tebei“, „Ploile de dincolo de vreme“, nuvelele si povestirile reunite în volume ale caror titluri îti vin automat în minte fie si la o repede ochire a prozei românesti postbelice, precum „Caruta cu mere“, „Galaxia Grama“ sau „Dudul lui Shakespeare“, lui D.R. Popescu îi tremura barba si i se umezisera ochii. Îl urmaream discret cu coada ochiului si vedeam cum fata sa devenise brusc mai spiritualizata chiar si decât cea a parintelui arhimandrit Mina Dobzeu, preotul care l-a botezat în închisoare pe Nicolae Steinhardt, aflat pe acelasi podium.
În comperajul sau, criticul si istoricul literar Theodor Codreanu a facut în treacat referire la un moment interbelic: prin anii ’30, a venit la Husi Mihail Sadoveanu si s-a întâlnit cu profesorii si elevii din pitoreasca urbe înconjurata de dealuri încarcate cu vii. Creatorul „Crengii de aur“, al „Zodiei Cancerului“, al „Tarii de dincolo de negura“ ajunsese la amiaza vietii si avea în spatele sau o întreaga lume, o planeta care îi poarta si ne poarta numele. Codreanu a asemanat evenimentul de atunci, ramas în memoria culturala a locului, cu cel de acum, când se împlinea un veac de la memorabilul an 1904, pe care istoria literara l-a retinut asa cum l-a definit Nicolae Iorga – Anul Sadoveanu. În acea clipa, sarind precipitat de pe scaunul sau, Dumitru Radu Popescu s-a dus la microfon si a spus: „Noi nu suntem nici cât un deget de-al lui Sadoveanu…“.
Iata, mi-am zis atunci în gând, cel mai spontan si mai tulburator elogiu adus de un mare scriitor contemporan, clasic în viata, lui Sadoveanu la un secol de la acel fast 1904 pentru literatura româna – când scriitorul de numai 24 de ani debuta cu patru volume de povestiri si nuvele scrise cu o mâna de maestru: „Povestiri“, „Soimii“, „Dureri înabusite“, „Crâsma lui Mos Precu“, fiind în epoca, cum aprecia tot Nicolae Iorga, cel mai citit prozator român. Un elogiu care se întâmpla sa se auda tocmai la Husi, adica în orasul lui Mihai Ralea, cel care, în 1930, când Sadoveanu împlinea 50 de ani, marca aniversarea marelui scriitor printr-un celebru eseu, neegalat, în opinia mea, de nimeni dintre cei, numerosi, care au scris despre autorul „Baltagului“, cu exceptia lui G. Calinescu. „În epoca genezei românesti“ – scria Ralea – „în care se desprind apele de uscat, domneste întunericul si misterul. În obscuritatea începuturilor, omul e fioros, neînteles, necunoscut. Nimeni, poate, în literatura universala – fiindca lipsesc conditiile de aici – n-a redat mai practic aceasta taina a începuturilor, în care neînteleasa natura stapâneste înca sufletul, în care omul se zbate ca sa se recunoasca, sa se defineasca, sa se rupa de izvorul care l-a creat. Sunt în opera lui Sadoveanu, în aceasta privinta, pagini de metafizica grandioasa si înfioratoare, asemeni paginilor Bibliei, unice în literatura lumii“. O opera ce „se întinde, ca o fresca rezumativa, contopita cu geneza noastra psihica de la geologie la psihologie“, relevându-ne „înfaptuirea omului românesc“.
La sfârsit a luat cuvântul cel mai asteptat sa se rosteasca dintre toti cei prezenti acolo: Dumitru Radu Popescu. Domnia sa a vorbit despre Shakespeare si Agârbiceanu, despre Hamlet, Ofelia si Fefeleaga. A raspuns apoi întrebarilor celor care venisera sa-l vada si sa-l asculte. A fost, cu o sintagma celebra, un „discurs îndragostit“. Unul dintre cele menite sa reîntemeieze mitul Scriitorului, al Literaturii, pentru ca Povestea sa continue…

Un comentariu pentru “Cu Dumitru Radu Popescu, sub Dudul lui Sadoveanu”

  1. august 14, 2010 la 8:09 am

    Cinstiti boieri,va rog dati veste / ca marea,unica poveste /ce-atat de aburita pare / e-n plina ei desfasurare / ca nu mor caii cand vor cainii / iar febra mintii si a mainii / nu poate nimeni s-o opreasca / si-abunda-n lumea romaneasca./Asa ca nu va pierdeti firea / si n-o luati reper pe Firea !

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper