Care crizã?

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Obraz roz si bucalat, ochi albastri care par sa nu vada nimic altceva in jur, in afara de propria alcatuire prospera, ochelari cu rame de aur, tunsoare scurta si vag tepoasa cum o cere ultima moda adolescentina, zâmbet larg si alunecos, ministrul – fiindca invitatul e ministru senior in adunatura numita inca Guvernul României – e gata sa-si vânda „afacerea” pentru 22 milioane de euro.
Odata cifra rostita, capul i se umfla pe ecran si zâmbetul ii aluneca intr-o vaga grimasa de regret. A cerut poate prea putin, dar circula insistent zvonul ca e criza si poporul cazut in fata televizorului il va intelege. Sau nu, poporul are deseori hachite, oricum ceva totusi s-a lamurit, n-a adunat cu sudoarea fruntii si glagorie peste media nationala sute de milioane, cum pretinde un zvon rautacios, ci câteva biete zeci, un mizilic in raport cu altii. Si, latit multumit in scaun, cauta pe deasupra ochelarilor telespectatorul ce-ar indrazni sa-l ia in direct la intrebãri despre criza ce-i prieste. Nu-l gaseste. Dar cum nici animatorul – persoana altminteri respectabila, flecar imbatabil si victima atitrata a vremurilor apuse, ce si-a romantat imaginara disidenta in câteva volume – nu pare sa ia in serios criza, convorbirea abordeaza convivial  disensiunile din partidul stacojiu al ministrului si se termina in coada de peste.
De fapt, ma intreb si probabil se intreaba si altii, e criza sau nu in România? Sau despre ce criza si a cui vorbim? Dupa saracii inca o data saraciti, dupa cei concediati, dupa cei care se gândesc sa-si ia lumea-n cap mai mult decât sigur e criza si sansele de a iesi din ea sunt mult prea indepartate, daca nu chiar nule. Pentru canaliile imbogatite in douazeci de ani de neoliberalism in sos românesc criza nu exista decât in discursurile politicienilor, in ziare, la televizor si in palavrageala din crâsmele de la periferie. Pentru intelighentia capatuita, atâta vreme cât nu s-a simtit buzunarita, criza a fost si a ramas in buna masura un subiect de meditatie lejera acompaniat de catre cei mai zelosi si lingai de rascolirea bolnavicioasa a nefericirilor trecutului socialist si de increderea in viitorul luminos al capitalismului.
In plina degringolada economica si sociala, aceeasi intelighentie s-a simtit datoare sa alcatuiasca un portret induiosator al groparului de serviciu al comunismului, un dosar substantial si fara serioase dileme asupra crizei studiilor clasice si un altul despre criza literaturii de consum si incapacitatea genetica a scriitorilor români de a o oferi cititorilor dedati intre timp la superficialitati si glamour. Pentru câtiva lucizi, este vorba despre o criza sistemica a capitalismului, a carui „obscenitate“ (Claude Karnoouh) si-a gasit in România un teritoriu de predilectie si slujitori pe masura.
Presa cotidiana are propria ei viziune asupra crizei. Pe cel putin jumatate din paginile lor, ziarele pretind ca ar fi o criza teribila, iar faptele evocate pe diverse tonuri, de la patetic la indignare si lacrimogen, o confirma din plin. Cu rare si suspecte exceptii, editorialistii se intrec in a face praf guvernul si plâng de mila plebei bugetare, a pensionarilor si a soartei disperate a tarii. Pe cealalta jumatate a ziarelor, criza a disparut sub avalansa retetelor de slabire, de confort sexual, de achizitii utile, a fotografiilor, portretelor si ispravilor starletelor locale si de aiurea, a ofertelor generoase ale bancilor, vânzatorilor de automobile, de case si de vacante de vis.
La televiziune plonjam de-a dreptul in plin delir. Dupa ce vestile despre inundatii, sinucideri, accidente, dezhumari, nostalgii comuniste, clientela politica, arestari, Partidul poporului si elucubratiile unui posibil viitor presedinte s-au batut pentru minutele din prime-time, criza e mestecata ore in sir ca o guma searbada cam de aceiasi comentatori inregimentati sau de o candoare siderala. O libertate a marii trancaneli inutile, platita de publicitatea despre fericirea de a trai intr-o lume in care poti avea tot ce-ti râvneste inima si din care criza a disparut, s-a evaporat, a fost un vis urât. Câteva minute bine calculate, suficiente pentru ca invitatii sa-si inghita injuraturile si sa-si stearga transpiratia, animatoarea sa-si refaca machiajul si sa-si aranjeze sutienul, animatorul sa-si dreaga vocea si cravata si plebea privitoare sa fie din nou smulsa din bucolic si aruncata in criza. O incongruenta mediatica de unde rezulta totusi ca vinovatia pentru devastatoarea criza revine politicienilor de toate culorile ce s-au perindat la putere de douazeci de ani si a caror incompetenta, nerusinare si pofta de jaf au atins apogeul prin cei de azi.
Vinovat s-ar face insa si poporul care n-a stiut niciodata sa munceasca si nici nu are de gând sa invete s-o faca vreodata. Convingerea despre acest defect monstruos al românilor e veche, tenace si servita cu promptitudine ca explicatie finala pentru dezastrul tarii. De aici le-ar veni românilor deopotriva inapetenta pentru afaceri sau, atunci când de mila, de sila se hotarasc sa incropeasca ceva, nerabdarea de a se imbogati peste noapte si dezamagirea crunta ca nu ajung s-o faca. Nu e capitalist cine vrea si cu atât mai putin ministru.
Mai clar, se sugereaza in fel si chip, românii au politicienii si criza pe care le merita si n-au decât sa-i si s-o suporte fara sa crâcneasca.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper