Capcanele criticii românesti postbelice

Un articol de ALEX GOLDIS

Oana Fotache, „Divanul criticii. Discursuri asupra metodei in
critica româneasca postbelica“
, Editura Universitatii din Bucuresti, 2009, 304 p.

Intr-o ancheta pe care am coordonat-o anul trecut in revista „Vatra“, nu multe s-au dovedit a fi parerile larg impartasite despre literatura actuala. O idee care s-a impus, dincolo de neintelegerile sau dezacordurile de fond, a fost, insa, aceea ca la capitolul critica tânara stam ceva mai bine decât la roman si la poezie. Opinia poate parea surprinzatoare daca ne gândim ca, cel putin pâna acum, critica recenta n-a prea meditat asupra propriei conditii ori asupra raportarii la o traditie critica de la noi sau de aiurea. Doar recenta carte a lui Andrei Terian („G. Calinescu. A cincea esenta“) schiteaza, printre rânduri, un dezacord programatic fata de calinescianismul criticii românesti postbelice, ale carui simptome sunt vizibile si azi.

Calitatile incontestabile ale lui Calinescu – spiritul de fronda, rasturnarea permanenta a orizontului interpretarii, carisma stilului – au lasat sa se creada ca fiecare critic bun e singular, o monada care nu interfereaza decât accidental cu contextul cultural dominant. Faptul a facut ca, atât in timpul comunismului, cât si dupa (in mod surprinzator, ultimii 20 de ani n-au modificat aceasta conceptie generala), sa lipseasca gruparile sau adeziunile teoretice deschise. Ceea ce nu inseamna, insa, nici ca nu s-au produs mutatii de viziune, nici ca principalii critici postbelici si-au conceput scrierile intr-o bula atemporala, asa cum lasau adesea ei insisi sa se inteleaga.
De aceea, aproape ca merita puncte din oficiu orice cercetare menita sa stabileasca increngatura de idei si de teorii care au actionat, mai mult sau mai putin vizibil, asupra câmpului critic românesc. E exact ceea ce-si propune Oana Fotache (tânar lector al Universitatii din Bucuresti, prezenta discreta pâna acum in publicistica), in volumul de debut, „Divanul criticii“. Subtitlul „Discursuri asupra metodei in critica româneasca postbelica“ nu acopera nici pe departe intreaga extensiune a cartii: caci din cele 300 de pagini, o treime cuprinde o panorama generala a criticii europene din secolul XX si aproape tot o treime se refera la critica româneasca interbelica. Astfel incât fenomenul postbelic ramâne restrâns la mai putin de jumatate din carte.
Dar pâna la inventarierea continutului, merita remarcat faptul ca Oana Fotache a reusit sa preintâmpine un posibil repros cu privire la obiectul insusi al cercetarii. Caci notiunea de teorie, prea radicala si oarecum straina de preocuparile criticii românesti postbelice, e nuantata inca din subtitlu printr-o sintagma relativizatoare. In „discursul asupra metodei“ intra, asadar, nu doar firavele incercari de teoretizare, ci si profesiunile de credinta, textele de critica criticii, ba chiar si fragmente de critica literara propriu-zisa. In decuparea obiectului si a materialului de lucru, autoarea adopta distinctia soft intre teorie si critica, asa cum a fost ea acreditata nu demult de Antoine Compagnon. Separatia dintre cele doua nu e de natura, ci doar de grad: in timp ce critica se aplica literaturii propriu-zise, teoria se confunda pâna la indistinctie cu critica criticii sau, altfel spus, cu metacritica.
Un ping-pong de referinte
Ce-i drept, conceptia largita permite inventarierea la capitolul „Panorama criticii literare europene si (nord) americane in secolul XX“ atât scoli si directii pronuntat teoretice precum formalismul sau telquelismul, cât si doctrine sau grupari spontane precum critica de identificare sau impresionismul. Numai ca disconfortul acestei situari o face pe tânara cercetatoare sa emita, in defensiva, afirmatii naiv-confuze precum „impresionismul nu e propriu-zis o metoda, nu in sensul „tare“ al termenului, ca in cazul pozitivismului sau al structuralismului“. Nu cred, desigur, sa poata fi vreodata contrazisa afirmatia ca impresionismul iese din sfera metodelor propriu-zise. Treaca mearga, apoi, faptul ca structuralismul ar reprezenta o metoda, desi, daca ne-am lua dupa alte referinte, el e mai degraba un lexic (Roland Barthes, „L’activité structuraliste“) sau o viziune integrala asupra culturii ca artefact (Jonathan Culler, „Structuralist Poetics“). Astea sunt detalii si nuantari pe care, perfect scuzabil, o perspectiva de la altitudine le poate trece fara probleme cu vederea. Mai grav e, in schimb, ca autoarea pare sa creada ca o directie epistemologica reprezentativa pentru secolul XIX, pozitivismul, trece si ea drept metoda. Confuzia nu e doar o scapare de limbaj (desi, in probleme teoretice atât de delicate termenii insisi sunt cruciali), ci reflecta o imprecizie de fond a constructiei.
Oanei Fotache ii lipsesc, din pacate, atât rigurozitatea conceptuala, cât si orice apetenta de sistematizare. Primele capitole ale cartii, o „introducere in teoria criticii“ urmata de o panorama a directiilor centrale ale criticii europene, mai degraba decât sa clarifice sau sa aseze lucrurile, nu fac decât sa le complice exponential. O data, pentru ca, desi isi propune sa circumscrie cât mai exact obiectul discutiei, autoarea pare sa descopere la fiecare pas adevaruri vechi de când lumea ale criticii. Chiar si manualele sau rezumatele de calitate renunta la asertiuni de tot elementare precum „Subiectul scriiturii critice poate fi, asadar, nu doar textul literar, ci si relatia dintre text si interpret (tinând seama, in buna traditiei hermeneutica, de modificarile pe care ambele instante le suporta in momentul intâlnirii lor); sau textul considerat in raport cu contextul sau (istoric, social, auctorial etc.)“. Incercarile de aproximare a functiilor critice se rezuma, apoi, la un ping-pong de referinte in care mingile trec cu viteza aiuritoare de la Thibaudet pâna la Susan Sontag sau de la V. I. Propp pâna la Terry Eagleton. Inteleg ca abordarea e tipologica, insa fara o minima frâna contextualizanta, acceptiunile conceptelor incep sa pluteasca nepermis de liber. De altfel, chiar incadrarile tipologice ale criticii europene de secol XX sunt cel putin discutabile. Caci e greu de inteles, de pilda, cum de, in triada preluata de la Eco „critica orientata spre autor – critica orientata spre text – critica orientata spre receptor si contextul social“, impresionismul intra la ultima categorie, alaturi de critica sociologica, sociologia lecturii, critica feminista sau postcolonialista. Nu o complicata deliberare conceptuala, ci un minim bun-simt teoretic necesita separarea dintre hedonismul subiectivist al impresionismului si orientarea sociala din celelalte directii. Dezideratul lui Anatole France & co. de „a povesti aventurile propriului sau spirit in mijlocul capodoperelor“ n-are nici in clin, nici in mâneca cu abordarea operei din unghiul receptorului. Ca opera e supusa aici capriciilor „gustului“ individual, e cu totul alta mâncare de peste.
Telefonul fara fir
In acest context, incercarea de sistematizare a criticii românesti postbelice devine necreditabila. In primul rând, pentru ca autoarea pare sa opereze cu „folcloreme“. Si nu e vorba doar de faptul ca Oana Fotache il citeaza pe Dobrogeanu-Gherea dupa antologia lui Simion sau pe Lovinescu printr-un „Apud“ pus in abis via Marino – Florin Mihailescu (desi, trebuie s-o recunoastem, in critica, telefonul fara fir da cam prost), ci de impresia generala ca autoarea recicleaza din nou idei de la sine intelese. Nu-i nevoie de niciun studiu pentru a afirma, de pilda, ca innoirea criticii postbelice a luat forma reinnodarii cu interbelicul sau ca formatia traditionala mostenita de la acesta a intârziat asimilarile occidentale. Era necesara, insa, o analiza care sa descifreze si sa descompuna ecuatia complexa dintre cei doi vectori principali. In schimb, Oana Fotache prefera – dupa ce a incercat o firava deconstructie – sa reitereze dihotomia „critica impresionista“-“critica stiintifica“. Inteleg ca saizecistii sau chiar saptezecistii au teoretizat-o si ei pe urma interbelicilor, insa distinctia devine cu totul neconcludenta in catalogarea post-factum. Subtipuri precum „Paradigma stiintifica. Filiera estetica“ (care merge de la Dragomirescu pâna la…textualistii optzecisti!) sau „Paradigma impresionista. Filiera obiectiva“ (compusa din Lucian Raicu, Eugen Simion, dar si Al. Cistelecan sau Virgil Podoaba), dincolo ca par artificii vizibile cu ochiul liber, nu reusesc sa precizeze nici macar sub beneficiu de inventar activitatea criticilor vizati.
De altfel, telegraficele studii despre criticii postbelici sunt simple medalioane in care autoarea inventariaza, asa cum le extrage din profesiuni de credinta sau din afirmatiile altor critici, influente si filiatii. Mihai Ungheanu ar vadi „inclinatii catre ramura sociologica“, Silvian Iosifescu ar avea „vocatia sistematicului“, in timp ce la Crohmalniceanu frecvent e „gestul de focalizare istorica“. In rarele cazuri când analizele genealogice dobândesc o minima precizie, ele sunt total eronate. E greu de inteles, de pilda, de ce, printr-o fraza precum „Ca sa fie acceptabila si sa sporeasca realmente intelegerea unei opere literare, o interpretare trebuie sa acopere tot textul de care se ocupa sau macar cea mai mare parte a lui“, Crohmalniceanu aminteste de Barthes din „Critique et vérité“, cum sustine autoarea, si nu de Ibraileanu. Nu mai discut logica reprezentarii si a trierii numelor, caci haosul e aproape total: in timp ce critici de mâna a doua precum Silvian Iosifescu sau Zigu Ornea beneficiaza de pasaje in care li se discuta inclusiv carti ideologizate sau de pura critica literara, fara nicio legatura cu metareflectia, Sorin Alexandrescu, Marin Mincu, Mihai Zamfir sau Eugen Negrici – critici preocupati constant de „discursul asupra metodei“ – sunt expediati, in cel mai bun caz, in fraze de manual. Despre Zamfir, practicantul „stilisticii diacronice“ la noi, aflam doar ca… a practicat-o in câteva studii, iar autorul sintagmei de „expresivitate involuntara“ n-are alt merit decât de a fi propagat „ecouri românesti“ „mult dupa ce voga structuralista a incetat in Franta“. Despre Marin Mincu ni se spune, ca la scoala, ca „intrebuinteaza instrumentele semioticii si psihocriticii“ si ca „apeleaza la textualism“. La urma urmei, tot e mai bine decât nimic, caci cercetatoarea nu sufla o vorba despre Ion Pop, al carui interes pentru critica tematista (Nouvelle Critique in general) s-a materializat in traduceri, prefete, carti de interviuri si influente in propria interpretare, despre Liviu Petrescu, teoreticianul din 1970 al criticii existentialiste („critica esentelor generale“), sau despre Ioana Em. Petrescu, poeticiana preocupata, atât in articolele din anii ‘80, cât si in volume, de poststructuralismul american si de mutatiile dintre modernism si postmodernism.
Daca inapetentele teoretice ar fi fost compensate de o buna sistematizare de istoric literar, care sa imbine claritatea criteriilor cu seriozitatea referintelor, lucrarea s-ar fi putut impune, caci domeniul e aproape virgin. In schimb, „Divanul criticii“, o dezamagire totala, ramâne exemplara doar pentru capcanele pe care le poate intinde la tot pasul o problematica atât de nuantata si de vasta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper