Când telefonul pare ultima sansa…

Un articol de DUMITRU RADU POPA

America se afla, de aproape un deceniu, angajata in trei razboaie. Unul e cel global, impotriva terorismului international; doua sunt mult mai concrete, palpabile, localizate, cuantificabile: Afganistan si Irak. O zi obisnuita in New York sau Chicago ori in alta mare metropola nu ar putea da mai nimanui senzatia ca tara se afla in razboi. Dar in America profunda, acolo unde se mai leaga inca funde galbene in jurul copacilor, pentru intoarcerea teafara a celor dragi din razboi – situatia e alta. Alta, de pilda, si in statul Vermont unde, pentru prima data dupa cel de-al doilea razboi mondial, au fost mobilizati cetateni civili…

Ce se intâmpla in razboi aflam de pe canalele de stiri (sau si mai detaliat din initiative iresponsabile ale unor vânatori de senzational care pun pe Internet zeci de mii de informatii secrete!). Dar oare ce se intâmpla cu cei ce se intorc din razboi, cu veteranii ce si-au facut datoria si au binemeritat de la patria recunoscatoare tot respectul unei misiuni indeplinite?
Ei bine, aici sunt o serie de complicate probleme, nu intotdeauna lesne de rezolvat. Veteranii se intorc intr-o America slaba din punct de vedere economic, zbatându-se intr-o stare de criza al carei sfârsit e greu de prevazut. Multi dintre ei nu-si mai pot ocupa locul de munca pe care l-au avut la plecare: s-a desfiintat! SUA are in prezent o rata federala a somajului de peste 10%, in unele state ea depasind 20%. Optimistele previziuni ale administratiei Obama de creare de noi servicii – prin faimosul stimulus package care pune taxe imense asupra poporului american – s-au dovedit, pâna acum cel putin, falimentare: s-au creat câteva zeci de mii de locuri de munca, mai mult temporare, in vreme ce s-au desfiintat… cam tot atâtea! Ambitia, traditionala a democratilor, de a „umfla“ cât se poate guvernul si agentiile sale a creat mii de locuri de munca artificiale in ministere si departamente, astfel ca nu e de mirare – ce amara ironie! – ca Districtul Columbia are cea mai joasa rata de somaj din Statele Unite…
Unde intra veteranii de razboi in aceasta ecuatie?
Desigur, exista un departament national care se ocupa de problemele lor, dar e oare destul? Multe reglementari de drepturi si facilitarea integrarii in viata civila nu au fost revizuite de decenii, iar fondurile alocate departamentului nu par sa fie suficiente. Un recent articol din „New York Times“ trage semnalul de alarma asupra situatiei veteranilor, unii ramasi fara loc de munca, altii fara nevasta, in sfârsit o alta categorie fara serviciu si fara familie… Bântuiti de gânduri negre, de teribilele scene de razboi la care au participat, unii aleg sinuciderea, altii, pe punctul de a-si lua viata formeaza numarul de telefon al liniei permanent deschise (Veterans Suicide Prevention Hot line), iar pentru ei, de cele mai multe ori, se deschide o perspectiva.
Melanie P., 54 de ani, angajata liniei, primeste cam 250-300 de telefoane pe zi. Iata un exemplu: la telefon e un veteran al razboiului din Irak, are 30 si ceva de ani, tocmai s-a despartit de iubita cu care fusese impreuna 5 ani si mai bine, deschide televizorul si se uita la un film, „Body of War“, care ii resuscita amintiri teribile. Incepe sa plânga. Are un pistol de calibrul 12 incarcat, pe masa, lânga el. Ar vrea, spune printre lacrimi, ca cineva sa vina sa-i ia pistolul, altfel e tentat sa-l foloseasca. Melanie, cu o voce calma si participativa, incearca sa-i distraga atentia (in timpul asta politia e deja alertata) si incepe o conversatie despre prietena lui si circumstantele despartirii, apoi despre razboi si intoarcerea acasa. Când sirenele politiei se aud, el declara ca e pe cale sa descarce arma… E dus si internat intr-un spital, apoi deferit serviciilor de reabilitare si integrare a veteranilor. Un caz usor si fericit, declara Melanie P. Cel mai adesea are de a face cu oameni extrem de furiosi care ameninta ca isi vor lua viata imediat, ca au un plan precis si ca, mai ales, nu au nevoie de ajutorul nimanui. Totusi, formeaza numarul de telefon, spune Melanie, iar apoi unii sunt calmati si recuperati, altii comit gestul chiar cu telefonul deschis, in timpul conversatiei.
Intr-o zi obisnuita a departamentului, Rebecca vorbeste la telefon cu un barbat beat caruia i se pare ca vede oamenii pe care i-a ucis in razboi, pe o alta linie Katie incearca sa-l calmeze pe un veteran cu sindrom bipolar care a avut un cosmar, de la un alt telefon Virginia se straduieste sa-l faca pe unul care nu si-a luat medicamentele sa le ia imediat si sa renunte la ideea de a se arunca in fata masinilor din trafic…
Daca in privinta militarilor activi se tine o statistica riguroasa a sinuciderilor – un record s-a atins in luna iunie, cu 32 de cazuri – nimeni nu stie exact cifra pentru veterani. Dar anumite estimari par de-a dreptul alarmante. Conform Centrului pentru Controlul Bolilor si Prevenirea lor, sinuciderile in rândul veteranilor reprezinta una din cinci in cifra anuala a tarii (30 000 in 2009). Sub presiunea tot mai accentuata a veteranilor si altor organizatii non-guvernamentale, Departamentul insarcinat cu problemele veteranilor din Congresul american a angajat recent peste cinci mii de terapeuti si consilieri, si lucreaza acum la initierea unor centre de prevenire a sinuciderii pentru veterani, in 150 de unitati medicale din toata tara. De asemenea, la Canandaigua (in statul New York) a fost deschis un centru de cercetare, asociat cu University of Rochester, care are unul dintre cele mai importante programe de studiere a sinuciderii ca fenomen.
E mult? E putin?
Conform unor grupuri de sustinere a drepturilor veteranilor, exista inca prea putine facilitati si prea putina preocupare pentru problemele veteranilor de razboi in genere si mai cu seama in ceea ce priveste sinuciderile. „Un veteran – sustine Melvin Citron, care a luptat si in Irak si in Afganistan – trebuie sa fi ajuns la exasperarea de a dori efectiv sa comita actul fatal pentru ca sa telefoneze la acea hot line. Dar ce se face, concret, pentru a preveni o asemenea exasperare, o asemenea situatie limita? E nevoie de mult mai multa atentie acordata actiunilor preventive!“
Totusi, pâna una-alta, telefonul se dovedeste extrem de important, si nu doar ca o rezolvare pe termen scurt a crizei. Pentru multi dintre veteranii care suna, acest telefon deschide poarta serviciilor guvernamentale de care fie nu au avut habar, fie nu au fost contactati vreodata sa li se spuna ca exista. S-a constatat, be baza statisticii aplicate celor care au chemat the hot line, ca o treime dintre ei nici nu erau inregistrati in serviciile de asigurari medicale acordate veteranilor! Si, in mod cert, oricât de putin poate face acest telefon, multe vieti au fost salvate datorita lui. In anul fiscal 2007, cind a demarat the hot line, se inregistrasera doar 9308 apeluri. Un an mai târziu, cifra a urcat, in mod semnificativ, la 119 000. Insa, fara indoiala, mai este inca mult, foarte mult de facut!
America isi asteapta cu speranta veteranii, barbatii si femeile care lupta in Afganistan si Irak.
Dar oare ei stiu cumva ce ii asteapta acasa?
Va fi având si America eroii ei de la Plevna…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper