A doua venire

Un articol de RITA CHIRIAN

Andra Rotaru, Tinuturile sudului, Editura Paralela 45, Pitesti, 2010, 72 p.,
colectia „Avanpost“.

Pe traseul unui tanar scriitor, parca nimic nu capata mai multa importanta decat succesul sau insuccesul celei de-a doua carti, cea care nu se mai bucura nici de indulgenta prospectarilor virginale, nici de intuitiile marilor deschideri care se prea poate sa nu mai apara niciodata, ca intr-o infinita si iluzorie inginerie combinatorica a genelor. Daca primul volum are doar stranietatea virtualitatilor, al doilea pretinde mai mult: confirmarea lor; iar drumul lui poate sa nu fie tocmai unul inspre Damasc: revelatia poate foarte bine sa nu se produca. In istoria fragila a acestui douamiism incert pe care inca il traversam – cu aceeasi lasitudine deopotriva teoretica si factuala – avem de-a face indeobste cu scriitori care, daca nu se opresc la iconoclasmul dintai, esueaza lamentabil sau (fapt mirabil!) isi permit mai multe indatorari livresti decat ai fi banuit vreodata – pana la o curata pastisa. Hidra douamiismului are douazeci-treizeci de capete, nu toate de aceeasi dimensiune, dar, evident, un singur trup – si acela obez –, iar taindu-le la intamplare, abia daca-ti dai seama ca in loc a crescut un alt cap. Pana in acest moment, cand s-a ispravit cu un deceniu de douamiism, generatia se infatiseaza ca un curriculum vitae al unui copil-minune: genial la patru-cinci ani, il regasim peste ani ca vanzator marginal de produse second-hand. Departe, foarte departe de ceea ce ne-am fi imaginat.
Una dintre poetele douamiiste de oarecare anvergura, Andra Rotaru, revine si publica, la finele unui rastimp de cinci ani, al doilea volum, „Tinuturile sudului“ (Editura Paralela 45, 2010). Cartea de debut, „Intr-un pat sub cearsaful alb“ (Vinea, 2005), primeste Premiul National „Mihai Eminescu“ pentru Debut, ceea ce echivaleaza cu ceva mai mult decat un simplu si complezent „bine ai venit“ in literatura, asa ca nu e deloc intamplator faptul ca Andra Rotaru a asteptat un cincinal pana la „nuturi“. Cu ce pret insa?
Cat neoexpresionism, atata
lipsa de originalitate
Atat cat este, douamiismul romanesc este un neoexpresionism fardat si cu un firesc, dar nesemnificativ update lexical si de viziune, o enclava literara de urlete subumane, apocaliptice, dezabuzate.  Dar parca nu e suficient. Este mai cu seama si, atat cat se poate intui pana acum, un subcurent hibridizat al optzecismului, care s-a hotarat sa se ia in serios. Adica sa nege, cu foarte putine exceptii (un Radu Vancu, de pilda), orice ar fi ludic, ironic ori parodic in discurs. Iar aceasta hipertrofiere vizionara ori dilatarile expresioniste/suprarealiste sfarsesc prin a fi obositoare, daca nu chiar agasante, fiindca lor nu li se adauga nimic. Iata imaginea come-back-ului douamiist per 2010: Domnica Drumea, „Not for sale“, poate cea mai originala din triada, Teodor Duna, „De-a viul“, mai aerisit decat in anterioarele volume, dar cartarescian in sintaxa (si cu strategie diferita) si care pare sa nu se fi lasat deloc fecundat de ultimele decenii de literatura, Andra Rotaru, pe care, citind-o, ai sentimentul ca-l citesti pe Teodor Duna, pe care, citindu-l, ai sentimentul ca citesti poezie suprarealista interbelica… Cercuri vicioase din care mi-e teama ca istoria nu va pastra nimic. Asa ca, mai curand, textul acesta ar trebui considerat nu o simpla simptomatologie metastatica, ci, poate, un lamento: au fost unii care au crezut in idealurile acestei generatii pe care acum o vad ratandu-se isteric, uniformizandu-se si imbatranind urat. Asadar, anamneza ei tragica nu se reduce doar la cei trei pe care i-am mentionat; ei doar se afla acum in prim-plan, dar se poate oricand vorbi despre poezia unor Ruxandra Novac, Marius Ianus, Dan Sociu, Bogdan Perdivara, Oana Ninu, Miruna Vlada, Livia Rosca… Unde ni sunt poetii?
Spuneam ca poezia Andrei Rotaru urmeaza tiparul poeziei lui Teodor Duna: decor natural-idilic (pana la un punct), in care abunda mari, livezi, paduri, munti, nisipuri, gheturi, frunze, zapada, ceturi, pasari; camere, margini de pat dincolo de care se casca abisuri, spinari care stavilesc mari, tavane rasturnate, podele, panze imbibate de apa, cearsafuri, rochii, trupuri deasupra carora creste iarba, claustrari voluntare si crude izolari, suspendari ale timpului, doruri, imperative si anxietati; de altfel, obisnuinte ale imaginarului liric feminin. Iar argumentul similitudinii dintre versurile celor doi e chiar foarte la indemana; este indeajuns sa se arunce o privire peste doua mostre: „cum doar prin niste ochi albi mai pot vedea/ si doar in ei se mai pot aduna diminetile, ii tin cat pot de deschisi./ privesc spre aceleasi ferestre pana cand si copacii se aduna unii intr-altii,/ se contureaza prin texturile netede, se misca de abia pregatiti/ pentru apropierea noastra. pentru raceala/ stransa in atatia ani./ – sunt la fel de departe de tine ca si zapezile – / si chiar daca aici ni se ingaduie pentru putin timp sa ne intalnim/ tu te afunzi intr-o ceata limpede,/ iar eu, doar din intamplare, privesc o iarna.“ („Ochii“); „asa cum in mari fosneste sarea inima ta./ ma iei in brate, imi spui ca suntem la fel de reci,/ inseamna ca frigul e pentru amandoi./ aproape ne atingem, imi arati ranile tale, ai avut atata/ grija de ele, le-ai facut cuminti, frumoase,/ par animale de casa – si ne privim ca prin cristale/ rasturnate.“ (Teodor Duna). Chiar daca poate fi vorba despre o anumita afinitate – electiva sau nu – sau despre o inrudire de esenta, in final, doar poezia este cea care pierde. Care este rostul unei literaturi repetitive, redundante, care isi raspunde succesiv ori in tandem? De ce ar fi nevoie de zece maini care sa scrie acelasi text?
Am fi insa reductionisti daca am spune ca poezia Andrei Rotaru se defineste doar ca elongatie a imaginarului monocord-anxios al lui Teodor Duna ori, in extenso, a unui expresionism asumat mai mult sau mai putin vadit. „Tinuturile sudului“ este o carte feminina, fluida si unitara, in care nu-si fac loc stridentele, cu imagini adeseori memorabile, dar care izbutesc sa-si piarda semnificatia intr-un ansamblu usor recognoscibil. Mai curand discursiva decat metaforica, cu o mecanica a textului care favorizeaza inefabilul, eminamente feminina, repet, poeziei de astazi a Andrei Rotaru sufera dintr-o singura pricina: dincolo de orice mimare, absenta Andrei Rotaru, altfel spus, absenta unei individualitati inauntrul si in exteriorul textului.
Dincolo de déjà-lu, inca tatonari
Uriasul paradox al „Tinuturilor sudice“ este acela ca, departe de a fi valoric inferior volumului de debut si fara a insela asteptarile, isi pierde insusi autorul pe drum. Captiva a unui anumit tip de discurs poetic, Andra Rotaru ne apare ca unul dintre acei artisti care pot foarte bine exista ignorand sabia lui Damocles a unicitatii, care nu vizeaza inconfundabilul si care gasesc in literatura doar un mijloc de expresie, nu un scop, ci un instrument. Pana la urma, oamenii nu sunt diferiti unii de ceilalti; insa ceea ce-i singularizeaza este metoda prin care se (auto)definesc. Andra Rotaru nu inoveaza, nu experimenteaza, nu blufeaza: o poezie frumoasa si cuminte, care ofera chei – ca s-o parafrazam pe autoare – pentru usi care nu sunt inchise: „a inceput acelasi sir interminabil de zile/ in care nu ma simti. lucrurile frumoase au infatisarea/ animalelor ce se imperecheaza in haite suna dintre cele mai elaborate imagini ale volumului, n.n.t,/ si ochii se misca dupa un ritual din care a disparut bucuria./ am obosit intre imbratisarile spontane,/ intre gesturile corpului cald care se asaza in celalalt,/ intre intalnirile tale cu femei de demult. din care raman/ si astazi asezate ghirlande deasupra camerelor,/ cercei albi deasupra patului, miros de vasc./ asteptarea mea e obscura, ca noptile petrecute pe strada,/ fara sa imi ridic privirea./ si timpul nu trece, toate detaliile se imprima/ pe suprafata lucioasa a panourilor de oras„ („Fara puteri“). Inocenta si poetica, dezinvolta, fara minusuri sau sincope semnificative, fara sa riste si, normal, fara sa piarda, cartea Andrei Rotaru nu confirma inca un destin literar notabil, dar reafirma posibilitatea lui.

3 comentarii pentru “A doua venire”

  1. septembrie 5, 2010 la 9:04 am

    Observ ca autoarea acestei cronici nu a scapat de „camasa de forta” a comentariilor literare de clasa a XI-a ale scolii vechi, postcomuniste. Si ca „inefabilul” este in continuare categorie estetica in secolul al XXI-lea.
    Faptul ca exista afinitati literare intre doi sau mai multi autori nu ar trebui sa fie considerat criteriu de evaluare, dupa umila mea parere.
    Daca tot ne aventuram la asemenea comparatii, hai sa scapam putin de granite si sa mergem, cultural, in lumea larga. Sa vedem cine e mai rapid, Ahile sau broasca testoasa?
    Mi se pare trist ca la o varsta tanara si, mai ales, in cadrul aceleiasi generatii se isca clasamente subiective si un fel de vizionarism ieftin, referitor la „cine va fi unde” (nedepasind un tipar popcult de genul anuarelor „Who’s Who”).
    Nu de alta, dar articolele dintr-un ziar de cultura ar trebui sa deschida minti, nu sa le tarasca in eternul praf de la noi din sat, bine conservat in cuvinte cu „x”.

  2. septembrie 9, 2010 la 1:18 pm

    „urmeaza tiparul poeziei lui Teodor Duna”, cum scrie RC, nu cred ca se traduce (doar) prin „afinitati”, mai ales ca, tot RC scrie, lipseste individualitatea. aceasta am inteles ca ar fi problema, din punctul de vedere al Ritei Chirian, nu existenta unor afinitati. cand ai o structura pe care sa le pui, acestea s-ar putea dovedi chiar fertile (vorbind / intregind limba ta, nu a altuia).
    apoi, „clasamentele subiective” sunt posibile la orice varsta, fie a generatiei, fie a cronicarului, fie el si de „clasa a XI-a” – cum neargumentat presupuneti. numai ca mai sus, dincolo de orice schita a vreunui clasament (pentru aceasta RT ar trebui sa-i „ia in vizor” si pe ceilalti poeti ai generatiei, nenominalizati aici si, deci, „netaxati”), eu vad o cronica pertinenta si la obiect. conteaza mai putin, de ex., daca eu sau dumneavoastra suntem sau nu de acord cu ea, de vreme ce nu am articulat (nici dv., nici eu) argumente pro sau contra, sau care, macar, sa le puna (consistent) sub semnul intrebarii pe acelea de mai sus. caci nici prima fraza din comentariul dumneavoastra nu e deloc in masura…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper