„Un razboi de transee“: note despre evolutia criticii postbelice (I)

Un articol de ALEX GOLDIS

De-a lungul realismului socialist instaurat oficial in 1948, critica literara a avut, intr-un fel, mai mult de suferit decat literatura propriu-zisa. Daca oaze de literatura necontaminata mai pot fi identificate timp de aproape doua decenii, in critica, nimic din ce s-a scris intre 1948 si 1965 nu poate fi inteles in afara ecuatiei realist socialiste. Facand tabula rasa dintr-o intreaga traditie culturala, stalinismul adusese critica romaneasca intr-o tripla criza: a obiectului (daca toata literatura romana era pusa la index, criticii nu mai aveau practic despre ce sa scrie), a institutiei (domina o structura oligarhica in care nu conta mesajul, ci pozitia din care era enuntat; Stalin trona ca referinta suprema si in critica) si a modalitatii de manifestare: critica orala era superioara criticii manifestate in scris, avand rolul de a indruma scriitorul pe calea realismului socialist.
Metonimia liberalizarii
Textele lui Ion Vitner, N. Moraru, Mihai Novicov, Ov. S. Crohmalniceanu sau Paul Georgescu probeaza echilibristica, „misiunea imposibila“ a acestor critici de a demonstra ca imperativele politice sunt de fapt niste principii estetice, care tin de imanenta literaturii. Intereseaza pana azi logica interna a functionarii realismului socialist nu pentru ca aceasta e credibila sau hotaratoare in consacrarea lui (totul a fost fara indoiala impus din exterior), ci pentru ca evolutia formelor critice s-a realizat prin demascarea treptata a acestor mecanisme. Daca autonomia esteticului n-a infruntat niciodata, de-a lungul criticii romanesti postbelice, paradigma majora a realismului socialist, in schimb, conceptele lui implicite au fost puse sub semnul indoielii. E ceea ce as numi o logica metonimica a liberalizarii. Contestand timid tezele lui componente si conceptele centrale, vocile reformatoare vizau, in fond, intregul. Din cauza acestei eroziuni lente, la jumatatea deceniului al saptelea, realismul socialist nu pare ca e doborat din exterior, ci ca se naruie din interior.
Absurditati ale logicii si ale teoriei, niste concepte-fantoma, contradictorii in continut si indecidabile in expresie, notiunile de „tipic“, „erou pozitiv“, „realism“, „omniscienta“, „reflectare“ sunt, toate, incercari de a legitima o estetica a realismului socialist care sa ascunda minciuna fondatoare a nasterii sale: coercitia ideologica. Daca pana la inceputul anilor ’60 ele sunt contestate sporadic (in cateva luari de pozitie mai curajoase ale scriitorilor stelisti la Primul Congres al Uniunii Scriitorilor din 1956 sau intr-un celebru numar din „Viata romaneasca“ din 1958), dupa 1961, cand Gh. Gheorghiu-Dej declara lupta impotriva manifestarilor reactionare practic incheiata, incep sa rasara cateva voci gata sa le deconstruiasca punctual. O noua generatie de critici compusa din Eugen Simion, Matei Calinescu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea sau G. Dimisianu e, in prima parte a anilor ’60, protagonista asa-numitelor dezbateri despre „modalitatile prozei“, despre realism sau despre mostenirea marxist-leninista.
Daca nu vor milita direct pentru inlaturarea modelului realist socialist, pornind de la niste proze excentrice ale tinerilor Nicolae Velea, Fanus Neagu sau Stefan Banulescu, criticii vor milita, in schimb, pentru largirea notiunii de realism. Pledoaria pentru fantastic sau oniric, spargerea omniscientei naratorului in favoarea polifoniei vocilor, complicarea personajelor tipice prin trasaturi secundare, toate sunt lovituri piezise la adresa monolitului realist-socialist. Devine pregnanta ideea ca atata timp cat mesajul e corect din punct de vedere ideologic, scriitorii au libertatea de a alege dintr-o paleta diversa de procedee. Castigul era considerabil intrucat ataca insasi tranzitivitatea acestei literaturi. Libertatea modalitatilor reclama un control tot mai sofisticat, caci ideologii sunt nevoiti, intr-un fel, sa lupte tocmai cu ambiguitatea fundamentala a literaturii. Dand unda verde diversificarii expresiei, oficialitatile deschideau o adevarata cutie a Pandorei, caci oricat s-ar fi rafinat restrictiile ideologice, ele nu puteau prevedea dispersia sensurilor. Mai constienti decat ideologii ca forma literara modifica inevitabil continutul, cronicarii literari din prima jumatate a anilor ’60 detin un rol decisiv in extinderea criteriilor de abordare a operei literare.
Pledoaria pentru estetic se face rezervat, printr-o serie de strategii si de retractilitati. Liberalizarea reiese mai degraba dintr-o atitudine generala decat dintr-o actiune consecventa si individuala extrem de indrazneata. Chiar cei care isi permit mici licente in raport cu sistemul platesc printr-o serie de nuantari. Eugen Simion si Nicolae Manolescu, Adrian Marino sau Matei Calinescu pot afirma valabilitatea criteriului estetic doar atenuandu-i efectele prin delimitarea de termenul, rau famat din perspectiva marxist-leninista, de estetism. De aceea, mai corect ar fi sa spunem ca avem de a face la jumatatea deceniului sapte cu o liberalizare exclusiv deontologica, ce tine de restabilirea unor reguli elementare ale profesiei, mai degraba decat de una ideologica. Pentru a explica strategia non-polemica, dar coroziva a saizecistilor, potrivite sunt figurile ambiguitatii, care dramatizeaza in grade diferite raportul dintre combativitate si pasivitate: „greva japoneza“, „razboi de transee“, „razboi rece“, „dezbatere cu manusi“. E interesant de observat ca lipseste atat o polemica la adresa realismului socialist, cat si un manifest al „autonomiei esteticului“. Evolutia criticii romanesti postbelice ilustreaza cazul bizar al mutatiilor fara manifeste.
Un capitol consistent al liberalizarii formelor critice il constituie calinescianismul, singura directie posibila si „berbec de lupta“ (N. Balota) principal al tinerilor critici impotriva dogmatismelor. Datorita pozitiei sale privilegiate in sistem, Calinescu era interfata perfecta a largirii criteriilor critice. Cum Maiorescu sau Lovinescu sunt recuperati ideologic mai greu – considerati autorii morali ai reactionarismului junimist si interbelic –, autorul „Istoriei literaturii romane“ e privit ca garant absolut al disocierii esteticului de celelalte valori. Calinescianismul se confunda, de aceea, cu insasi autonomia esteticului. De aici, militantismul creat in jurul lui si absenta oricarei posibilitati de contestare. In „Principiile de estetica“, devenite o adevarata Biblie a perioadei, saizecistii identifica toate principiile depasirii realismului socialist: inlaturarea eruditiei sterile si a abordarii istorice – in care condamnau adesea voalat determinismul marxist-leninist – in favoarea unei perspective critice legata de posibilitatea judecatii de valoare, pledoaria pentru „talent“ („critica creatoare“) sau pentru relatia pura, nemediata de scheme si teorii, a interpretului cu opera. Stabilite in dezbaterile din „Steaua“ din 1965, aceste principii alcatuiesc nucleul dur al fizionomiei critice saizeciste.
Daca s-a spus adesea ca fenomenul romanesc regresase in anii ’50 pana la un nivel preistoric al criticii, mai putin s-a observat faptul ca liberalizarea insasi a refacut, in mic, treptele evolutiei culturii. Caci o prima etapa aproape „clasicista“, in care criticii romani isi definesc originalitatea doar in functie de extensiunea si indrazneala referintelor, e succedata de o etapa „romantica“, a afirmarii dreptului la „voce proprie“. Nicolae Manolescu denunta discursul timorat al colegilor de generatie, provocand la inceputul anului 1966, in „Gazeta literara“, cea mai importanta dezbatere despre critica a epocii. Daca pana acum critica era, in buna traditie pozitivista – augmentata de marxism-leninism – un discurs secundar, ea acapareaza, in 1966 si o parte din 1967, centrul scenei literare. Dezbaterile din „Gazeta literara“ echivaleaza cu o adevarata explozie de profesiuni de credinta, care vizau, toate, restabilirea unei minime deontologii critice. Marcata de bruiaje ideologice, captiva inca in retorica ideologizata, deviata de timiditati si confuzii (criticilor nu le erau inca foarte clare limitele liberalizarii), dezbaterea lanseaza si consacra totusi cateva problematici importante: dreptul la subiectivitate – ceea ce Manolescu numeste prudent „unilateralitate“ –, necesitatea diversificarii mijloacelor prin „critica totala“ (Eugen Simion), postularea „realitatii nevazute“ a operei (Nicolae Manolescu, Matei Calinescu, Adrian Marino, Nicolae Balota) si, nu in ultimul rand, nevoia sincronizarii cu fenomenul critic occidental. Cel mai calinescian critic al perioadei, Nicolae Manolescu, este, in acelasi timp, si cel care incearca sa se detaseze, macar la nivel retoric, de model. Venind in prelungirea magistrului, tanarul critic nu-i adopta termenii, asa cum fac majoritatea calinescienilor, ci se exerseaza intr-un limbaj propriu. Metaforele centrale ale micilor „manifeste“ manolesciene nu trimit spre continuitate, ci sunt expresii ale rupturii („infidelitate“, „tradare“). Personalizarea limbajului e semnificativa intr-o perioada cand orice noutate de perspectiva era afirmata prin termeni consacrati, prin „mitologeme“ ale criticii. Alimentata de un suflu romantic, sintagma de „lecturi infidele“ este, de aceea, cea mai populara sintagma critica a deceniului.
Impresionismul cu program
Puternica trauma ideologica a creat o reticenta aproape instinctiva fata de orice schema supraordonata faptului literar viu si individual. Filozofia, estetica sau teoria literaturii sunt privite prin excelenta ca modalitati de constrangere, nicidecum de flexibilizare a principiilor critice. Se creeaza, astfel, dupa 1966, premisele unui nou impresionism. Cu nuanta obligatorie ca, departe de a reflecta epicureismul lecturii, acesta avea o pronuntata coloratura militanta. Accentele sartriene ale libertatii angajate, detectabile in discursul lui Manolescu – si nu numai – completeaza portretul unui impresionism inflexibil, gata sa respinga din principiu orice idee care l-ar putea ameninta. Plasarea intregii critici de aceeasi parte a baricadei conduce la estomparea diferentelor dintre conceptiile asupra literaturii, astfel incat despre o confruntare teoretica propriu-zisa nu se poate vorbi in toata aceasta perioada. O disputa reala intre calinescieni si anticalinescienii Nicolae Balota si Ovidiu Cotrus e bruiata de spaima primilor ca introducerea unor criterii filozofice si teoretice mai ferme ar putea reinvia o parte din dogmatismul inlaturat recent. Distanta de conceptie dintre tinerii critici si a treia generatie postmaioresciana – privita ca un vestigiu al epocii de aur a autonomiei criticii – nu se consuma nici ea intr-o confruntare directa, ci invaluit, intr-un „conflict al interpretarilor“: Manolescu, Raicu sau Valeriu Cristea deformeaza creator, conform propriilor criterii, opera lui Tudor Vianu, Vladimir Streinu sau Perpessicius.
Prin renuntarea la postulatul „personalitatii“ criticului, alternativa stiintifica (stilistica si structuralista) a lui Sorin Alexandrescu, Toma Pavel sau Virgil Nemoianu n-are sanse, inca, de a se impune in context romanesc. Partial, pentru ca tinerii structuralisti sunt mai degraba intr-un proces de formare, incapabili de a inchega o riposta puternica. Premisele calinescianismului, dar si inertiile marxismului, le scurtcircuiteaza permanent constructia. Sunt de retinut, insa, reprosurile lor la adresa impresionismului calinescian in masura in care ele proiecteaza o oglinda intoarsa asupra castigurilor perioadei: efectul secundar al calinescianismului, identificabil in complexul superioritatii talentului asupra metodei, intarzie nepermis de mult adoptarea unor paradigme si specializarea limbajului critic. Pe de alta parte, atat anticalinescianismul cerchist, cat si cel stiintific, demonstrau ca orice incercare de formulare a unui program concret implica o raportare directa la paradigma realist-socialista, adica tocmai ceea ce Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Matei Calinescu sau Adrian Marino incercau sa evite. Impasul de nesurmontat al intregii perioade – pe care nu toti il constientizeaza de la inceput – consta in faptul ca nu exista, in realitate, alternativa: ori erai calinescian, adica subiectiv, impresionist, echidistant fata de orice reguli sau norme, ori erai nevoit sa cochetezi intr-un fel sau altul cu marxismul. Perversiunea rezida in faptul ca, desi acesta din urma era practic inlaturat, el revenea in discutie de fiecare data cand criticii amenintau sa se grupeze sub un set comun de norme. Oficialitatile preferau provizoratul impresionist unei reale comuniuni de idei. La randul ei, pentru a nu pierde atat de rapid terenul castigat cu eforturi, critica tanara descalifica din start, fara sa cantareasca nuantele, orice pozitie care ataca inocenta ideologica a impresionismului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper