„Nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul“

Insemnari la un sondaj de opinie
Sondajele de opinie corect operate sunt uneori respinse cu violenta,  dar de multe ori sunt supraevaluate, rezultatele lor fiind  extrapolate masiv si neglijent. Sondajele nu explica prea mult, de cele mai multe ori sunt o fotograma a unei stari de fapt, a unei situatii sociale. Mai important insa este faptul ca rezultatele lor sunt niste fotograme care surprind realitatea dintr-un anumit unghi, doar dintr-o pozitie. Uneori pe baza lor se dau verdicte prea nete, se pun sentinte sau se trag concluzii aiuritoare. Noi, sociologii, stim ca procentele dintr-un  sondaj pot fi, de multe ori, mai mult semnul ca acolo este ceva de explicat si ca avem de strãbatut alte carari ale documentarii sau explicatiei. Reconstituind prin intrebari sau raspunsuri perceptiile sau reprezentarile sociale, stim insa ca multe din imaginile si masuratorile noastre sunt perisabile, influentate de contextul social sau politic de moment, de agenda publica sau de campaniile de media. Uneori, prin intrebarile noastre, facem sa renasca imagini uitate, alteori se intâmpla sa gasim perceptii mai putin distincte, neclare, pe care doar intrebarile operatorului de interviu le fac sa se agrege intr-o imagine coerenta.

Dupa ce acum câteva saptamâni am pus intr-un sondaj de opinie câteva intrebari legate de amintirea comunismului,  a avut loc o dezbatere destul de interesanta si, cred ca fara legatura, a aparut apoi si evenimentul dezhumarii cadavrelor sotilor Ceausescu, actiune a familiei. Acest eveniment, puternic mediatizat, a accentuat nostalgia dupa trecut si oarecum va deveni un  fel de catalizator pentru un proces de accentuare a criticii fata de prezent. Unii jurnalisti m-au intrebat daca aceste evenimente legate de resuscitarea PCR si deshumarea Ceausestilor nu sunt cumva evenimente planificate pentru a taia din voturile PSD. Nu cred, asa cum nu cred ca nostalgia comunismului ar mai putea genera o miscare de viitor.
Sondajul despre perceptia deshumarii familiei Ceausescu
Spectacolul deshumarii a fost urmarit direct sau prin intermediul stirilor de 87% dintre români. Desi doar 27% dintre români recunosc  ca impartaseau un anumit dubiu fata de informatia ca locul inhumarii este cel anuntat de autoritati, adica in Cimitirul Ghencea, referindu-se la sfârsitul dictatorului, 71% spun ca fostul presedinte nu merita o asemenea soarta. Peste 80% dintre români cred ca sotii Ceausescu nu au avut parte de un proces corect si 68% spun ca ar trebui pedepsiti cei care l-au condamnat la moarte. Referindu-se la trecut, 63% dintre subiecti declara ca românii traiau mai bine inainte de 1989, 54% considerând ca ei insisi o duceau mai bine pe vremea comunismului. 37% recunosc ca vorbesc in familie despre acele vremuri in termeni pozitivi, 5% in termeni negativi si 57% spun ca in discutiile despre comunism se amesteca lucrurile pozitive cu cele negative. Doar 30% cred ca partidele politice comuniste ar trebui interzise prin lege, 68% dintre români acceptând ideea ca atnci când vorbim despre comunism acesta este o idee buna dar aplicata gresit de oameni. Interesant si surprinzator mi-a parut mai ales raspunsul legat de situatia ipotetica in care ar candida Nicolae Ceausescu alaturi de sefii partidelor de astazi, 41% dintre subiecti recunoscând ca l-ar vota. Probabil ca ar intra  in turul al II-lea si ar câstiga, cel putin pe hârtie. Explicatia: 49% dintre români cred ca Nicolae Ceausescu a fost un conducator bun, 30% unul si bun si rau si doar 15% cred ca fostul dictator a fost un conducator rau. Despre „sinistra lui sotie“, sintagma stereotipa din perioada revolutiei, românii cred ceea ce credeau si atunci, adica 67% cred ca a fost un conducator rau si doar 9% o apreciaza pe sotia dictatorului comunist, devenita al doilea om in stat in perioada de final pentru cariera ei politica. Poate ca aceste date sunt influentate de mediatizarea deshumarii si spectacolul aferent unor asemenea formule mediatice,  dar este clara o memorie afectata de nostalgia dupa Ceausescu si perioada comunista.
Multi si-au dat cu parerea despre fenomenul nostalgiei ca fiind o consecinta a politicii de astazi, altii s-au plâns de calitatea poporului. Foarte putini au abordat nostalgia dupa trecutul comunism ca un fenomen normal.  Sa nu uitam ceea ce  spunea Orwell: «Nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul».
Criza de identitate
Daca am incerca sa privim contextul si nu doar cifrele de sondaj, am intelege mult mai bine ceea ce se intâmpla. Datele nu arata ca oamenii au luat-o razna, ci mai degraba ca traim o criza de identitate a poporului român. Lipsa unui proiect national, lipsa unor repere care sa dirijeze evolutia României spre ceva ii face pe oameni sa caute repere in trecut. Poate cel mai explicabil lucru,  prin acest context al crizei de identitate, este optiunea unor tineri pentru o valorizare pozitiva a figurilor trecutului. Crizele de identitate sunt asociate cu adevarate tulburari de constiinta ale popoarelor. Sunt aproape 90% dintre români care spun ca lucrurile merg intr-o directie gresita si dintre absolventii de liceu aproape 80% isi vad viitorul in emigratie, undeva departe de locul in care sunt acum, intr-un viitor cetos, fara determinari concrete. Sunt doar o parte din reperele unei stari de anomie sau crize de identitate pe care le resimtim in multe dintre judecatile pe care le facem.
Mai multe memorii
ale trecutului

In cartile sale, Maurice Halbwachs scrie  ca memoria colectiva nu conserva trecutul ca atare, ci il reconstruieste pe baza unor cadre predefinite.  Si asa este, caci memoria nu este o istorie a faptelor trecute. Memoria sociala este o facultate care se foloseste de materia prima a prezentului, suporta presiunile si nevoile prezentului. Nu vom avea o singura memorie a comunismului, nici chiar in aceeasi societate, ci mai multe memorii ale vietii din perioada comunista.
Daca ne referim la comunismul românesc, atunci putem observa chiar o adevarata competitie in mai multe forme de promovare a unei imagini a perioadei comuniste.
In primul rând, exista o memorie si o memorialistica a gulagului românesc, a crimelor si puscariilor comuniste. Memorialul de la Sighet este, in acest sens, cel mai bun exemplu de memorie institutionalizata. Un mesaj dur si un tablou sinistru sunt discursurile legitime ale victimelor comunismului, mai ales din perioada primelor doua decenii ale constructiei sociale si politice. Discursul este puternic ideologizat, a fost legat si de un anticomunism politic, antifesenist sau antinomenclaturist, si are uneori puseuri mai ales in campanii electorale.
Exista si o memorie a exclusilor, a celor care au pierdut competitia dupa 1989. Disparitia economiei socialiste si a unor mari aglomerari industriale a creat in ultimele decenii o populatie saraca, obligata sa se reorienteze profesional, sa suporte o drastica scadere a nivelului de trai si sa se confrunte cu lipsa unui viitor previzibil. Muncitorimea din fabrici si chiar muncitorii agricoli din IAS-uri se confrunta cu o pierdere de identitate. Pentru acestia, la intrebarile legate de modul in care traiau inainte de 1989 in comparatie cu perioada de acum, raspunsul se poate baza chiar pe referinte concrete. Comparatia dintre perioade poate crea, in cazul acestor oameni, afectati de polarizare sociala, o nostagie reala ca forma de respingere a unui prezent in care nu isi gasesc locul.
In fine, exista si o memorie literara, usor estetizata de o tânara generatie de scriitori si de o creatie publicitara care face apel la memoria unor brand-uri comerciale sau practici de consum. Exista o noua generatie de scriitori care parodiaza sau reconstituie prin romane sau filme situatii din perioada comunista, fara a caricaturiza excesiv, fara a respinge ideologic ceea ce a fost, la un moment dat, România comunista. A devenit o moda si o formula a culturii vizuale exploatarea unor mituri ale comunismului românesc si cred ca ele vor trece, asa cum trec in fond toate modele.
Problema care apare aici este cea a inexistentei unui spatiu public unde sa  se confrunte aceste forme ale discursului despre trecut, unde sa se lupte sau chiar sa se reconcilieze. Nu avem destula toleranta pentru a accepta varianta celuilalt, pentru a o intelege ca legitima si a o confrunta cu a noastra, fara a incerca s-o anulam cu desavârsire. Este nevoie sa scapam de incrâncenare si de un angajament prea ideologizat sau prea emotionalizat fata de comunism pentru ca societatea sa poata face o gestiune normala a trecutului. Societatea civila a fost absorbita de tentatiile politicului, iar marile trusturi de presa nu sunt interesate prea tare de o gestiune corecta a trecutului prin dezbateri deschise. Competitia economica si politica absoarbe aproape toate energiile si resursele mediatice, spatiul public românesc fiind destul de firav.
Cifrele din sondaje ca rezultat al confruntarii si deresponsabilizarii
Cred ca, de multe ori, declaratia de evaluare a trecutului este si un fel de polemica, iar ea vizeaza atât prezentul cât si conducatorii de acum. Când operatorul de interviu ii intreaba pe oameni despre trecut, atunci ei raspund si cu gândul la modul in care va fi judecata declaratia lor. Cred ca, astazi, românii care sunt apropiati partidelor de opozitie simt nevoia sa exagereze nostalgia trecutului pentru a sublinia ca actuala guvernare reprezinta un regres sau chiar un dezastru fata de trecut. Oamenii stiu ca sondajele de opinie se publica si poate ca unii gândesc strategic: vrem sa aratam ca sunt mai slabi cei de acum chiar decât perioada cea mai neagra din istoria noastra.
Mai putem observa un lucru, si anume ca, in toate incercarile de evaluare a comunismului românesc, poporul a fost mereu o victima inocenta. Nu a fost participant activ la marile lui drame. Nici chiar pe marii tortionari nu am reusit sa ni-i asumam. Mereu am fugit de aceasta raspundere. In timp ce un demers de istorie populista l-a transformat pe Ceausescu in turc sau tigan, in acelasi timp, ungurii sau evreii au fost considerati tapii ispasitori pentru aducerea comunismului la noi. Dincolo de unele dovezi ale participarii minoritarilor peste cota lor din populatie la perioada ilegalista a PCR, totusi, cele patru milioane de membri de partid sau sutele de mii de informatori ai Securitatii nu inseamna nimic? Deci ne aflam intr-o situatie de deresponsabilizare individuala sau colectiva care permite individului un joc mult mai lejer cu trecutul.  De aici pâna la fenomene de amnezie sociala sau reevaluarea pozitiva a unui trecut considerat ca fiind nesatisfacator nu mai este decât un pas.
Reamenajarea trecutului
Comunismul inca nu a fost obiectul unor reamenajari de catre cei care se ocupa de memoria sociala oficiala, dar acest lucru se va intâmpla in viitor. Deocamdata a trecut prea putin timp  si istoricii au fost timorati, s-au multumit sa respinga aceasta perioada fara sa caute explicatii legate de structura sociala, statistici economice si sociale, mod de organizare sociala.  Istoria si memoria nu merg mâna in mâna asa cum ar dori istoricii oficiali. Memoria este vie si actioneaza in timp real, trebuie sa furnizeze argumente pentru anumite actiuni ale individului, mai ales in scopul furnizarii unei imagini de sine pozitive. Apare aici si o dificultate pentru sociologi atunci când interogheaza memoria subiectilor. Se intâlnesc de multe ori cu fragmente de memorie colectiva oficiala pe care nu au cum sa le interpreteze decât ca elemente de memorie individuala si nu de istorie reflectata. Reamenajarea trecutului este afectata si de lipsa lui de delimitare. Stim ca 1989 este o granita, dar nu stim pentru ce, ce delimiteaza ea? Brucan a vorbit despre inca douazeci de ani de comunism, acum spunem ca s-ar putea sa fie chiar mai multi.
Nostalgia, un
teritoriu de intâlnire?

Apare si o degringolada politica legata de mobilizarea exclusilor, a electoratului dependent  care se plimba mereu spre cei care detin puterea. In 2005, Traian Basescu a preluat acest electorat de la Iliescu, iar acum acest electorat se intoarce inapoi dupa ce Traian Basescu le taie pensiile si pare clar ca partidul sau va pierde urmatoarele alegeri. Astazi, acestui electorat nu ii este dor de Ceausescu, cum scria jurnalistul Mihai Cristian Chis, ci ii este mai degraba dor de viata.
Pâna la urma, nostalgia dupa trecutul comunist a devenit un loc social, un teritoriu al memoriei colective unde se intâlnesc toate generatiile. Poate singurul loc unde românii se mai pot simti solidari. Deshumarea insa nu cred ca va revigora nici un fel de extremism, desi presa din ultimele zile vorbea despre pericolul renasterii Partidului Comunist Român. Cred ca este mai degraba sfârsitul de care povestea avea nevoie. Daca se va confirma ca acolo sunt ingropati Ceausestii, atunci cred ca va muri aceasta utopie. Stânga româneasca veritabila va trebui sa se nasca din alta sursa, ar fi poate mai normal sa se nasca din conditiile unui capitalism nemilos, falimentar si neproductiv, cum este cel de azi. Din confruntarea cu o dreapta simulanta si dintr-o asumare a programului de catre niste intelectuali cu vocatia responsabilitatii misiunii lor. Sau cine stie, poate anticomunismul sforaitor si spectacular, boala „capitalismului senil“, cum il eticheteaza prietenul meu Claude Karnoouh, ar putea produce mobilizari in mediile universitare si in rândul tineretului macar pe principiul ca adevarul trebuie spus si o gândire critica este necesara societatii noastre ca aerul.

PS. Am gasit printre textele mele unul scris acum 11 ani, deci in 1999, despre nostalgia comunismului, tot in urma unor sondaje de opinie, criticate atunci de politicieni. Astazi nu mai sunt criticati sociologii pentru asemenea rezultate, de aceea poate si tonul
textului de azi este diferit.
Textul „Nostalgia comunismului si managementul social al trecutului“ poate fi gasit de cititori pe blogul meu  (http://vasiledancu.blogspot.com) sau
in volumul „Tara telespectatorilor fericiti. Contraideologii).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper