Un hagialâc încheiat la judecatorie

Un articol de ION PECIE

Predoslovie la „Cinci pâni“
„Iubite cetitoriu, multe prostii ai fi cetit, de când esti. Ceteste rogu-te si ceste si unde -i vede ca nu-ti vin la socoteala, ie pana în mâna si da si tu altceva mai bun la ivala caci eu atât m-am priceput si atâta am facut.“
Autoriul

„Cinci pâni“ –
între titlu si subtitlu

„Noul Testament în cel vechi se ascunde“ spune fericitul Augustin. Parafrazându-l, am zice ca scrierile lui Ion Creanga se ascund ghiduse atât în Vechiul cât si în Noul Testament. Valoarea lor sta mai ales în arta ascunderii unor teme si motive de provenienta biblica, în libertatea si în îndrazneala pe care si le ia raspopitul când roade cu spor în dogme, parabole, episoade binecunoscute cu aerul de „niznai“ al lui Ivan Turbinca. Avertizati asupra acestor incursiuni eretice ale imaginarului crengesc în litera si spiritul textelor sfinte, îi poti redescoperi ingeniozitatea si savoarea inimitabile, inconfundabile. „Povestea povestilor“, „Popa Duhu“, „Povestea lui Stan Patitul“ sunt asemenea scrieri încarcate de semne si minuni care primesc alt chip si alt nume sub pana neastâmparata a humulesteanului. „Cinci pâni (anecdota)“, bunaoara, este pre-vazuta cu un subtitlu menit sa oculteze titlul de rezonanta evanghelica. Subintitulata anecdota, „Cinci pâni“ este mai mult decât o iscusita desfasurare epica a unei lectii de aritmetica elementara. Titlul nici nu este, nu ar fi cel mai potrivit în acest caz. „Cinci pâni“ e un subiect fara predicat cu totul nesemnificativ fara referentul biblic. „Doi oameni, cunoscuti unul pe altul, calatoreau odata, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, si celalalt doua pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei rachiti pletoase, lânga o fântâna cu ciutura, scoate fiecare pânile ce avea si se pun sa manânce împreuna, ca sa aiba mai mare pofta de mâncare.“ Subtitlul este menit sa abata atentia asupra titlului printr-o desfasurare epica de tip conventional. Sintagme precum „rachita pletoasa“, „cinci pâni“, alte detalii acumulate în text figureaza drama unei povestiri care invita la o lectura simbolica. Absenta oricarui reper spatio-temporal, anistoricitatea voita, decorul auster scot proza din aria întâmplarilor anecdotice, deci accidentale, plasând-o în sfera scrierilor exemplare. Exista deja sugestia ca un asemenea drum fara vreun indicator toponimic poate duce spre un centru de spiritualitate iar drumetii anonimi ar putea fi pelerini porniti spre unde i-a îndruma Dumnezeu. Caldura torida, saracia merindelor (doua plus trei pâni adunate fac cinci), buna tovarasie, omenia aratata streinului sunt probe contextuale ca ne aflam în prezenta a doi buni crestini porniti în hagialâc si opriti pentru un binemeritat popas la umbra unei rachiti pletoase. Ivit din senin, necunoscutul roaga sa fie primit la prânzul lor frugal. „Tocmai când scoasera pânile din traiste, iaca un al treilea drumet, necunoscut, îi ajunge din urma si se opreste lânga dânsii, dându-le ziua buna. Apoi se roaga sa-i deie si lui ceva de mâncare, caci e tare flâmand si n-are nimic merinde la dânsul, nici de unde cumpara.“ Drumetii dau dovada de milostenie si de omenie: „– Poftim, om bun, de-i ospata împreuna cu noi, zisera cei doi drumeti calatorului strain; caci, mila Domnului! Unde manânca doi mai poate mânca si al treilea.“ Ceva ne spune de la început ca drumetul „necunoscut“ asezat la masa drumetilor „cunoscuti unul cu altul din nou“ are o identitate dubioasa. De mirare este si pofta de mâncare a trei oameni care devora cele cinci pâni fara a lasa o firimitura „Calatorul strain, flamând cum era, nemaisteptând multa poftire, se aseaza jos lânga cei doi, si încep a mânca cu totii la pâne goala si a be apa rece din fântâna, caci alta udatura nu aveau. Si manânca ei la un loc tustrei, si manânca, pâna ce gatesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parca n-au mai fost.“ Grabit, streinul lasa cinci lei posesorilor de pâne drept „multamita“ pentru crestineasca lor facere de bine. Disputa se iveste din nimic pe când cei doi îsi fac siesta sub rachita pletoasa. Precum copacul pletos din „Povestea Povestilor“, rachita pletoasa este si ea o deghizare vegetala a diavolului. Ne reamintim ca popa din poveste se odihneste sub un copac pletos si aici îi da dracul în gând sa umble în cutia fermecata unde era închis odorul nepretuit. Cele cinci pâni devin cinci lei, mar al discordiei anulând gestul caritabil. Apa fântânii a racorit trupul iar banii înfierbânta spiritele. Pelerinii se lasa usor dusi în ispita într-un spatiu calcat de necuratul. Drumul lor, daca n-avea o directie declarata, îsi gaseste una – spre judecatorie. Vom studia alta data pelerinajul ca topos al ratacirii si regasirii în opera lui Creanga. Aici judecatoria se vrea un spatiu al justitiei sociale. Când nu se face dreptate, ea este înconjurata de corciogari, avocati necalificati, un fel de servitori ai lui Scaraoschi. De retinut ca streinul lasase suma de cinci lei sugerând si folosirea ei: „veti cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veti face cu banii ce veti pofti“. Împreuna cu pânea, vinul ar putea alcatui, desigur, împartasania, merinde spirituala pentru drumetii înfometati si însetati. Dubla natura a calatorului singuratic trebuie relevata: este ispititor si îndrumator pe calea cea buna. Le plateste pânea, adica îi duce în ispita oferindu-le în schimb un simulacru – banii, dar le da sansa mântuirii. Vinul primit în schimbul banilor ar fi împlinit euharistia. Primit la umbra unei rachiti pletoase, engrama a feminitatii sterile care nu rodeste decât micsunele, banul devine ochiul dracului. Ceea ce putea fi pomana pentru pomana, îndoita investitie sacra, devine obiect al judecatii. Împartirea banilor, oricât de drept facuta, spurca pomana. O asemenea subtilitate duhovniceasca nu i-ar fi scapat lui Creanga, amatorul de anecdote savuroase chiar si de cele porcesti. Dar anecdota narata de dascalul Creanga pentru a lumina euristic mintile scolerilor cu probleme de aritmetica ne evoca chipul trist al Învatatorului care rezolva altfel o problema asemanatoare. Mâhnit de moarte pentru pierderea lui Ioan Botezatorul sacrificat de Irod dintr-un capriciu al Irodiadei, Iisus se retrage mai întâi în singuratate dar multimea cu bolnavii ei trupeste si sufleteste îl urmeaza muta si flamânda. Învatatorul cere ucenicilor sa împarta pâinea si pestii:
„17. Iar ei i-au zis: Nu avem aici decât cinci pâni si doi pesti.
18. Si el a zis: Aduceti-Mi-le aci.
19. Si poruncind sa se aseze multimea pe iarba si luând cele cinci pâini si cei doi pesti si privind la cer, a binecuvântat si, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii multimilor.
20. Si au mâncat toti si s-au saturat si au strâns ramasitele de farâmituri, douasprezece cosuri pline.
21. Iar cei ce mâncasera erau ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii“. Binecuvântate, pâinea si pestele se înmultesc la nesfârsit potolind foamea multimii. E inutil sa precizam ca e vorba de merinde divine. De la titlu coborâm la subtitlu. Misterul cristic al multirii pâinilor este înjosit cu bunastiinta în operatiunea aritmetica atât de profana a împartirii banilor primiti în schimbul pâinilor platite, nefarâmitate si mâncate cu lacomie. În loc de miracolul înmultirii, nebunia împartirii banilor destinati cumpararii vinului. Nici fântâna nu este loc binecuvântat. Ne amintim ca în „Povestea lui Harap-Alb“ era spatiu capcana cu atribute malefice unde este pierdut un tânar în fata spânului, alta deghizare a diavolului.
De cinci lei pomana
Citim în „Cinci pâni“ doua teme esentiale: a caritatii si a justitiei. Prima este ratata în mod voit de Creanga care „fura“ subiectul biblic, îl tradeaza prin traducere, aduce învatatura din templu în sala de judecata si în clasa din ratiuni didactice. „Multamita“ în bani a strainului îi scoate pe cei doi drumeti din sfera morala. Câstigul arunca o umbra urâta înapoi. Pomana platita este întinata când cei doi îsi împart banii: „Si, din vorba în vorba, cel ce avuse trei pâni da doi lei celui cu doua pâni, zicând:
– Tine, frate, partea dumitale, si fa ce vrei cu dânsa. Ai avut doua pâni întregi, doi lei ti se cuvin. Si mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, si tot ca ale tale de mari, dupa cum stii.
– Cum asa?! Zise celalalt cu dispret; pentru ce numai doi lei, si nu doi si jumatate, partea dreapta ce ni se cuvine fiecaruia? Omul putea sa nu ne deie nimic, si atunci cum ramânea?
– Cum sa ramâie? Zise cel cu trei pâni; atunci as fi avut eu pomana pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la doua, si pace buna! Acum, însa, noi am mâncat degeaba, si banii pentru pâne îi avem în punga cu prisos: eu trei lei si tu doi lei, fiecare dupa numarul pânilor ce am avut. Mai dreapta împarteala decât aceasta nu cred ca se mai poate nici la Dumnezeu sfântul.“
Celalalt e mai încrezator în justitia pamânteana:
„ – Ba nu, prietene, zise cel cu doua pâni. Eu nu ma tin ca mi-ai facut parte dreapta. Haide sa ne judecam, si cum a zice judecata, asa sa ramâie.“
Cel cu doua pâini reclama doi lei si jumatate parte dreapta din suma primita iar cel cu trei pâini echivaleaza pomana de la pâinile sale în trei lei, oferindu-i tovarasului doi lei. Asadar pomana de cinci lei! Sa nu se uite ca banii erau destinati vinului.
Si totusi, nu câstigul neasteptat este mobilul judecatii, ci sentimentul de injustitie, de „pacalire“ a unuia de catre celalalt. Judecatorul face o demonstratie impecabila de aritmetica babeasca reusind sa-i împace pe reclamanti, ambii aflati în eroare. Cel cu doua pâini are dreptul la un leu iar cel cu trei pâini la patru lei din masa partajabila. Hotarâre înteleapta, acceptata si fara drept de recurs. Cei doi petitionari pleaca încercând stari opuse: reclamantul perdant „înapoieste un leu tovarasului sau, cam cu parere de rau, si pleaca rusinat.“ Pârâtul câstigator trage cortina cu sentimentul tonic al încrederii în justitie:
„– Daca-ar fi pretutindene tot asemenea judecatori, ce nu iubesc a li cânta cucul din fata, cei ce n-au dreptate n-ar mai nazui în veci si-n pururi la judecata.
Corciogarii, porecliti si aparatori, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de munca, sau ar trebui, în toata viata lor, sa traga pe dracul de coada …“
Creanga schiteaza un program de redresare a vietii sociale. Judecata dreapta ar mentine nealterata lumea. Sentimentul final este de încredere în justitie. Nu atât în ratiune, în stiinta, cât în rostul sfânt al justitiei care ar putea asana societatea de prezenta demoniceasca a corciogarilor.
Din sala de judecata revenim în clasa. Procesul judecat nu admite recurs din ratiuni de bun simt. La o citire atenta, se observa vicii de procedura care îi arata pe justitiabili în eroare. Se pun, totusi câteva întrebari: cât costa o pâne? Dupa suma oferita, cinci lei, ar însemna ca o pâine a fost evaluata la trei lei si ca în total cinci pâini ar costa cincisprezece lei împartiti la trei consumatori. Streinul a platit doar partea lui sau a platit toata pâinea? Se întelege ca a platit totul si ca banii au ramas pentru vin. Asadar ar rezulta, dupa cum se vede din text, ca drumetii au mâncat gratis, adica de pomana. Aritmetic împarteala judecatorului este corecta. Cei doi drumeti cazuti în ispita trebuiau îndrumati de Creanga spre biserica, ca sa se umple de duh, nu spre judecatorie. Judecatorul împarte ca un profan cele sfinte, de neîmpartit. Propriu-zis, pâinile sunt mâncate în devalmasie într-o comesenie linistita. Vinul împacarii nu mai este baut.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper