Stadioanele sud-africane: un loc de dat cu latul

Un articol de GELU NEGREA

– Acum, când a nouasprezecea editie a Cupei Mondiale a devenit istorie – ca sa imprumut si eu o formula-standard din arsenalul metaforismului malaiet al comentatorilor de profesie –, va propun, magistre, sa abandonam temporar consideratiile politico-filozofice, geo-strategice, metafizico-antropologice si psiho-patologice asupra fenomenului fotbalistic si sa abordam punctual, la nivelul ierbii, câteva chestiuni legate de World Cup South Africa 2010. Asa, ca intre niste microbisti de omenie, daca nu va deranjeaza termenul…
– Nu ma deranjeaza, dar imi provoaca frisoane gândul ca, poate, nu ma voi situa la nivelul exigentelor pe care le presupune o atare ipostaza.
– Ei, lasati… Sa incepem, asadar. Intrebarea numarul unu: ce v-a placut cel mai mult la acest Mondial?
– Entuziasmul publicului sud-african si vuvuzelele.
– Dar cel mai putin?
– Vuvuzelele si prestatia lamentabila a comentatorilor TV români care parca fusesera trimisi la capatul pamântului ca sa ispaseasca o condamnare la locul de munca pentru crime impotriva umanitatii: agramati, neinspirati, slab pregatiti, blazati, adeseori complet paraleli cu ce se intâmpla pe gazon, fara minima documentare necesara, iar, pe deasupra, convinsi ca se afla nu la un campionat de fotbal, fie el si oricât de mondial, ci la un concurs national de dat cu parerea de peretii cabinelor de transmisiune. A se slabi, vorba lui Caragiale…
– Cum ati vazut intâlnirea pentru titlul suprem, Olanda – Spania?
– Animat pâna la disperare de dorinta apriga sa se termine cât mai repede si sa se treaca la penaltiuri.
– Dar finala mica, Germania – Uruguay?
– Cu regeretul ca n-a fost finala mare.
– Vreti sa spuneti ca Spania nu este o campioana merituoasa?
– Ba este, atâta vreme cât fotbalul se joaca pe goluri, iar ibericii au inscris cu unul mai mult decât olandezii, care n-au inscris deloc.
– Bine, dar la noi toata lumea buna si competenta a vorbit despre reinventarea fotbalului-spectacol, despre transferul la Nationala lui Del Bosque a masinariei de pase de la Barcelona lui Guardiola, despre jocul ofensiv al noilor campioni mondiali, despre tiki-taca…
– Un moment! Sa le luam pe rând.
Daca echipa Spaniei a reinventat ceva, atunci acel ceva este lovirea mingii cu latul si reduplicarea la infinit a acestui procedeu tehnic care tine, totusi, de copilaria fotbalului. In toate cele 120-130 de minute ale finalei n-am vazut decât o singura vaga deviere cu exteriorul undeva, pe la mijlocul terenului, si sutul lui Iniesta cu siretul, cum zic fotbalistii, la golul din prelungiri; in rest, o monotona si obsedanta trimitere cu latul a mingii de la un jucator la altul, menita sa conserve cât mai indelung searbada posesie – bref, o miuta mai dichisita, careia i s-a gasit suavul nume de alint tiki-taca. Intr-o traducere libera in limbajul colorat si sugestiv al galeriei din Obor, asta se cheama „na-ti-o tie, da-mi-o mie“, iar in jargonul practicantilor tenisului de masa, „jocul la tacaneala“.
Pentru a fi rigurosi si drepti cu istoria, se cuvine sa facem precizarea ca aceasta „noutate“ are o vechime ce se contabilizeaza in decenii – si anume, vreo patru. Daca nu mi-ar fi teama ca o sa ma acuzi de pusee protocroniste as mai mentiona, cutreierat de vibranta mândrie patriotica aferenta, faptul ca inventia reprezinta un brand românesc 100%. Prin anii ’69-’72 Nationala lui Angelo Niculescu practica o astfel de temporizare vehementa care nu era altceva decât actualul tiki-taca iberic, interpretat insa la chitara electrica, nu la mandolina de virtuozi, nicidecum de meseriasi harnici si constiinciosi.
– Insinuati ca internationalii români care n-au depasit faza grupelor la Mundialul mexican din 1970 erau mai valorosi decât echipierii campioanei mondiale din 2010?
– E greu de facut astfel de comparatii peste timp, plus ca, in aproape o jumatate de secol, fotbalul s-a schimbat substantial ca filozofie, organizare, strategie si tactici de joc. Iti aduc insa aminte ca, in grupa mortii de la Guadalajara, România s-a situat, e adevarat, pe locul al III-lea, dupa Brazilia, echipa care avea sa câstige titlul in acel an, si Anglia, campioana mondiala en titre, dar inaintea Cehoslovaciei care avea la activ doua finale de C.M. Impotriva unor formatii de asemenea anvergura, temporizatorii lui Angelo Niculescu au marcat, totusi, patru goluri (portionate echitabil: doua cehilor si doua brazilienilor, ca sa nu se supere nimeni…) – doar cu doua mai putine decât au inscris spaniolii cei ofensivi in intreg turneul final.
Si-ti mai aduc aminte ca faza in care Dumitrache l-a intors de câteva ori ca pe-o clatita pe fundasul Angliei, Labone, dupa care l-a dat cap in cap cu Bobby Moore, capitanul Albionului, apreciat, la acea ora, drept unul dintre cei mai valorosi stopperi din lume, a fost considerata printre cele mai spectaculoase din intreg turneul final, fiind reluata de 72 de ori in doar doua saptamâni de televiziunea tarii gazda. Legenda mai spune ca o celebra echipa braziliana a vremii, Flumiense, a oferit pentru achizitionarea numarului 9 din Nationala noastra contravaloarea greutatii sale in aur. Drept este ca Dumitrache era filiform si nu foarte inalt, dar orisicât…
– Sa revenim la spanioli, contemporanii nostri…
– Ti-am vorbit despre dexteritatea lor stereotipa in lovirea balonului cu latul atunci când acesta se afla in posesia lor. A doua componenta esentiala a jocului echipei lei Del Bosque a fost pressingul infernal, efectuat cu o vivacitate iesita din comun pe toata durata meciurilor, dar nici aceasta nu este o inventie spaniola; patentul exista de câteva decenii – in  fotbalul european, cu deosebire, unde, la un moment dat, constituia o adevarata moda. Daca Spania a adus vreo noutate in tactica jocului, aceasta ar fi combinarea eficienta a pressingului necrutator cu lejeritatea pasarii mingii cu latul. S-a vazut insa ca treaba asta nu tine intotdeauna: mediocra formatie a Elvetiei, asezata, insa, in teren si instruita auster de neamtul Otmar Hitzfeld, nu s-a lasat narcotizata de farmecul frivol al lui Xavi et comp. iar rezultatul s-a vazut. Cred ca daca junele selectioner al Germaniei, Joachim Löve, ii dadea un telefon conationalului sau de pe banca tehnica a Elvetiei altfel se scria istoria semifinalei…
Si ca sa incheiem capitolul Spania, voi mai spune doar atât: invocarea jocului Barcelonei ca temelie si garantie a evolutiei reprezentativei iberice este superficiala, impresionista si nu se constituie intr-un argument de excelenta. In pofida presei foarte bune de care beneficiaza formatia lui Guardiola si a superlativelor desantate ce se vehiculeaza vizavi de unii dintre componentii sai, nu trebuie sa uitam ca, acum doi ani, Barcelona s-a calificat cu cântec de inima albastra in finala Champions League pe care a câstigat-o neconvingator si tot cam dubios, iar anul acesta a fost martelata in semifinalele competitiei de o Internazionale Milano cam saracuta in fotbalisti de calibru greu, insa fortificata de inefabilul profesionalismului sec al lui Jose Murinho.
– Sa schimbam subiectul pentru ca este clar ca aveti o pioneza impotriva Spaniei. Cum vi s-a parut Olanda?
– Palida, rigida si dezamagitoare. A spus-o un mare olandez, Johann Cruyff: n-a jucat nimic si a facut anti-fotbal! Nu numai in finala, adaug eu. Daca, spre deosebire de Brazilia, in sferturi n-avea noroc sa dispuna pe banca tehnica de un selectioner dotat cu un cap lucid pe niste umeri impovarati de stafia lui Van Basten, meschina Olanda n-ar fi apucat ziua finalei pe meleagurile Africii de Sud.
– Au existat, totusi, echipe care sa va fi placut la acest Mondial?
– Desigur. Una dintre ele a fost Ghana, practicanta a unui joc foarte generos in efort, antrenant, in vizita, cu atleti capabili de executii tehnice remarcabile, adesea. La fel, formatia Slovaciei mi-a lasat o impresie frumoasa, ca si Uruguayul si Paraguayul, de altfel, ca sa nu mai vorbesc despre tânara trupa a Germaniei, a carei expectativa prelungita din semifinala cu spaniolii ramâne pentru mine o enigma. Toate aceste teamuri au etalat un fotbal superior, din toate punctele de vedere, finalistelor care, ca si Italia, Franta sau Anglia, au uitat adevarul elementar ca atunci când ajungi intr-un turneu final de Campionat Mondial, singurul lucru care trebuie sa te preocupe este sa joci frumos: restul vine de la sine…
– Uruguayanul Diego Forlan a fost desemnat jucatorul nr. 1 al competitiei…
– Probabil pentru ca trebuia sa primeasca cineva si acest trofeu. Forlan este un bun suteur, si din lovituri libere, si din actiune, dar are lungi perioade de absenta din joc, nu este predispus la efort si, in plus, afiseaza nu o data un fel de vedetism indigest si cam fara acoperire – ceva de genul lui Cristiano Ronaldo, dar cu mai putin gel in freza.
– Dumneavoastra pe cine ati fi desemnat number one in locul lui Diego Forlan?
– Ca sa fiu sincer, daca era dupa mine, la aceasta editie a Mondialului n-as fi atribuit titlul pentru cel mai bun fotbalist. Sau i l-as fi decernat lui Andrea Pirlo.
– Pai, n-a evoluat decât o repriza, si in aceea nerefacut complet dupa accidentare…
– Da, dar in 45 de minute a luminat orbitor jocul squadrei azzura, ca un veritabil fuori classe, cum zic italienii. A fost singurul fotbalist care, in putinul timp cât s-a aratat pe un stadion sud-african, m-a obligat sa ma gândesc ca, poate, si in fotbal exista, totusi, geniu.
– Sa inteleg din tot ce-ati spus astazi ca Mondialul 2010 a fost o competitie situata la cel mai scazut nivel?
– Nu-ti pot raspunde pâna nu vedem si Mondialul 2014…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper