Scrisori deschise. Vocile disperarii (II)

Un articol de MIHAELA GRANCEA

Un pic de vulgata. Sfârsitul capitalismului?

Ultimele luni de viata politica si cotidiana româneasca ma frisoneaza. Începe sa-mi fie frica, cu adevarat frica! Conform unor previziuni care s-au împlinit, capitalismul în care de-abia am reintrat, cu rateuri, cu jumatate de trup social si cu originalitatea româneasca de cumetrie, este pe „buza prapastiei“1! Prin anii ’80, teoreticienii socialismului stiintific foloseau paradigme relativ interesante si persuasive, precum Dan Martian, care sustinea ca, „din nefericire, pentru scurt timp, capitalismul mai are rezerve de prosperitate, de seductie“; …mie cuvintele „din nefericire“ îmi pareau oarecum enigmatice.

Un prieten francofon mi-a recomandat, în 2008, sa citesc în editia on-line a ziarului „Le Monde“ un interviu cu unul dintre cei mai cunoscuti cercetatori ai genezei si evolutiilor societatii capitaliste, sociologul si istoricul american Immanuel Wallerstein2. Acesta, în respectivul interviu, dezvolta si simplifica predictiile facute anterior cu referire la situatia sistemului capitalist, previziuni pesimiste care anuntau adâncimea incomensurabila a crizei economice actuale, natura incomparabila a acesteia, faza terminala a capitalului3… si m-a apucat frica, frica de apocalipsa previzibila. Wallerstein, adeptul teoriei braudeliene a „duratei lungi“ sustine ca ciclul istoric al capitalismului, ciclu de aprox. 500 de ani, se încheie dramatic precum orice sfârsit de ev, facând problematice pacea si progresul. Concret, sociologul afirma ca declinul virtual al sistemului a devenit real, falimentele se înmultesc, creste concentrarea capitalului (fenomen generator de antagonisme, miscari sociale explozive), progreseaza somajul, economia intra în deflatie… semn ca „de vreo 30 de ani ne situam în faza terminala a sistemului capitalist“, care, de fapt, nu mai reuseste sa se „constituie în sistem“; haosul devine global si incontrolabil, deoarece „fortele care au dominat nu fac fata starii de conflict total, de lupta angajata pentru suprematie între toti actorii, pentru a se stabili cine va domina si va construi noua structura globala. Suntem într-o perioada de criza, caci capitalismului i se apropie sfârsitul. Eu cred în posibilitatea progresului, dar nu în inevitabilitatea lui. Capitalismul este sistemul care a stiut sa creeze, în mod remarcabil, numeroase bunuri si bogatii. Dar trebuie sa tinem seama si de pierderile pe care el le-a cauzat pentru mediul înconjurator sau pentru societate. Singurul bun este cel ce permite o viata rationala si inteligenta pentru cât mai multi oameni“.
Conform lui Wallerstein, acest capitalism „omnivor“ tinde sa devina canibal: „posibilitatile reale de acumulare ale sistemului si-au atins limita. Capitalismul, de la nasterea sa în cea de a doua jumatate a sec. XVI, se hraneste din diferenta de bogatie între centrul în care se strâng bogatiile si periferiile (nu neaparat geografice) ce saracesc mereu… Ultima perioada de acumulare reala nu a fost posibila decât pentru ca statele keynesiene si-au pus fortele în serviciul capitalului. Dar chiar si în aceasta privinta s-a atins o limita!“ Lui Wallerstein, orice politica de austeritate, chiar si solutiile keynesiene îi par desuete, caduce. Concluzia este ca societatea nu poate depasi criza de sistem, mutatia fundamentala fiind, mai degraba, un proces dificil: „actorii dominanti din fruntea marilor firme si state occidentale vor face tot ce le e tehnic posibil pentru a regasi echilibrul. Probabil însa ca nu vor reusi. Cei mai inteligenti dintre ei au înteles ca trebuie pus altceva în loc, dar cea mai mare parte actioneaza în mod dezordonat pentru gasirea unui nou sistem, fara sa stie în ce va consta el. Suntem într-o perioada, destul de rara, în care criza si neputinta celor aflati la putere lasa locul bunului plac: este un timp în care avem posibilitatea de a influenta viitorul prin actiunea noastra individuala. Dar cum acest viitor va fi suma unui numar urias de asemenea actiuni, este absolut imposibil a prevedea care este modelul ce se va impune. Peste zece ani poate vom vedea mai clar, dar peste 30-40 de ani noul sistem se va fi nascut. Cred ca e la fel de posibil sa vedem instalat atât un sistem de exploatare mai violent decât capitalismul, cât si din contra – un model mai egalitar si redistributiv“(vezi aceiasi sursa).
Deci, daca am lua în seama asemenea teorii elaborate în preajma crizei, sfârsitul de ciclu istoric ne gaseste între sisteme; suntem astfel, mai mult decât emigrantii, între trei sisteme4, adica între unul pe care l-am declarat defunct odata cu presupusa consumare a perioadei de tranzitie, comunismul cazon care ne bântuie precum o legiune de stafii, apoi sistemul capitalist care expira si în care am intrat dupa 1989… si sistemul nenumit înca, cel care nu s-a nascut, si care, se pare, se va naste în lungi si chinuitoare dureri ale Facerii. O fi paradisiac, o fi o alta constructie utopica? În acest concert de idei, de realitati devitalizante, este firesc sa mai adaugi o frica mare la fricile si spaimele specifice omului marunt.
Câteva cuvinte despre
disperarea româneasca

În acest context, scrisorile deschise îmi par si ele expresia unor recente disperari (mai mult sau mai putin publice) românesti. Unele dintre ele, mai ales cele exprimate în scrisorile anului 2010, au accente tragice. Pentru mine este ceva nou. De ce? Mult timp am fost convinsa ca românii nutresc o perceptie eronata despre destinul lor colectiv, ca nu au sentimentul tragicului, ci doar pe cel al pateticului. Dar si în aceasta disperare actuala, românul este autarhic, caci ceea ce conteaza este doar ceea ce traieste el, în aceasta „batatura“, în acest colt de lume.
Retorica propagandei comuniste anihila existenta tragica. Tragicul era o dimensiune a trecutului istoric injust si alienant sau o constanta a existentei Celuilalt, a celui care traia în orbirea sociala a Occidentului sau în saracia endemica a lumii colonialiste si postcolonialiste. Un timp, în primele decenii de comunism, moartea tragica a militantului a fost convertita în eroism, pe când moartea tragica a disidentului era doar pedeapsa legitima, efectul pacatului social. În anii ceausismului, tragediile erau tratate în periferiile faptului divers, apoi si acesta a fost fixat doar în sfera infractionalitatii minore. Mii de femei au murit ca urmare a întreruperilor ilegale de sarcina; or, aceste decese nu au fost, în nici un fel amintite, în discursul oficial al epocii. O singura tragedie, o crima savârsita de o femeie bolnava psihic5 a contaminat cu empatie, prin retelele oralitatii, societatea. Dar si în acest caz a intervenit Securitatea si a asanat nelinistea colectiva declansata de misterului mortii. Traditia doar, linistitoare si ea, te mai salva din turbulentele existentiale, prin riturile de trecere.
Chiar si astazi, tragediile sunt minimalizate. Stirile construite în media doar rezuma, erodeaza si esentializeza. Evenimentul tragic devine epica scurta, constatare, cel mult melodrama exploatata în formatele specializate pe faptul divers (exclusiv „senzational“). Este promovata doar exceptia negativa, fara nicio finalitate morala, este cultivat exoticul specific (drama cocalarului, simtirea manelistului, confuziile top-modelului, dilemele creatorului de moda si ale arivistului, exhibitiile artistice ale politicianului, erotica expiratului ex-primar Viorel Lis). Tragedia, si s-a mai spus acest lucru, devine telenovela, o poveste aproape fara sfârsit, un produs de consum cultural. Ba, mai mult, ca sa nu fii prea implicat, stirile îti servesc – conform principiului „dupa una calda, urmeaza una rece, sau invers“ – o privire grava, apoi un zâmbet complice, caci dupa anunturi cu caracter dramatic urmeaza, de regula, vreo stire mondena, informatie care te destinde si îti sterge din memorie stirea anterioara, informatie pe care oricum vrei sa o uiti. Astfel traim într-un fel de cadriluri de vorbe si în minciuni cusute cu ata portocalie. Astfel tragediile ramân doar personale, consumate în forul interior, uneori în juvat, în sticla cu somnifere sau cu otrava… si totul se converteste în fapt divers, prilej ca vecinul apatic si indiferent sa apara la televizor si sa spuna despre victima ca a fost un om linistit, fara „tulburari nervoase“ majore – caci tragediile ramân solitare si linistite – vezi tragediile uitate sau aproape uitate, „sinuciderile altruiste“, precum dubla crima comisa de Gabriela Cetin care sub efectele unui acces de depresie deliranta si-a ucis, prin înjunghiere, fetitele (ianuarie 2010), si actul savârsit de preotul unitarian Denes Cseh, care la sfârsitul lunii iunie 2010, atins fiind de o depresie profunda, si-a ucis, tot prin înjunghiere, baietii minori. Nicio discutie avuta cu specialistii sau formatorii de opinie invitati în studiourile de televiziune nu a presupus analizarea contextul care a facut posibila, în România ultimelor luni, repetarea unor astfel de evenimete cutremuratoare. Dupa ce evenimentul tragic a fost consumat de malaxorul mediatic, orice alta informatie a fost ignorata, deoarece „ nu se mai digera“ (expresia îi apartine unui ziarsit, unui cunoscut). O dovada, în acest sens, furnizeaza maniera în care a fost comentata, în media, crima preotului Denes (presa a numit-o „crima de la Medias„); s-a vorbit, s-a scris despre ea intens, desi datele despre inundatii i-a facut concurenta; si totusi, niciun „analist“, nu a pomenit despre crima similara petrecuta cu câteva luni mai înainte, în ianuarie 2010.
Lucrurile acestea sunt posibile deoarece românii nu cred în dezastru, ei cred, în schimb, ca exista mereu câte un Abraham, Moise, Noe, vreun pustnic, niste nestiuti care se roaga pentru amânarea scadentei… si Dumnezeu cel milos accepta sa ierte, chiar daca este vorba despre descompunere morala, rapacitate, indiferenta. Dumnezeul românilor, înconjurat cu cocarda bisericilor ortodoxe construite dupa 1989, este tolerant.
Disperate, patetice, disperate pâna la demobilizare sunt scrisorile deschise din anii 2009 – 2010. Explicit sau mai putin direct, ele vorbesc despre nefericirea/povara de a fi român, chiar despre damnare, despre neputinta de a iesi din destinul colectiv tragic. Despre o parte dintre acestea am scris în articolul anterior. Pentru a doua parte a analizei, le-am pastrat pe cele mai emotionale. Cred ca sunt astfel.
„Circula pe net. Primit,
citit, dat mai departe“

Prima scrisoare deschisa la care ma voi referi aici este oarecum înrudita cu cele analizate anterior. Este însa mai furioasa, mai agresiva, mai disperata. Nu este un pamflet clasic, este reactia unei constiinte. Este recenta, am primit-o cu preambulul „Circula pe net. Primit, citit, dat mai departe“. Formula îmi aduce aminte de literatura conspirativa. Textul exprima ura împotriva clasei politice, o ura aproape viscerala, precum si neîncrederea funciara în posibilitatea redresarii. Scrisoarea acuza direct, nominalizeaza în stilul vechilor manifeste occidentale care acum vreo suta de ani denuntau coruptia, iar acum vreo câteva decenii, dictaturile; acuzau aceste sisteme politice în calitate de organisme ale raului. O fi raul banal, dar exista si este ubicuu. Binele si mila sunt doar rudele sarace, rudele lui.
Scrisoarea apartine lectorului clujean Casian Popa; textul este construit pe o structura de forta: „Nu înteleg de ce tipa Basescu la mine. De ce ma ameninta ca intra România în colaps. În ceea ce ma priveste, tara mi se pare în colaps dintotdeauna. De când m-am nascut. Comunistii, nu stiu cum se facea, dar nu se ajungeau fara sa ne ia la contract porcul din cotet. Erau stapâni pe livada noastra, pe cazanul cu tuica, pe orataniile din batatura. Pe capitalisti i-am primit cu bucurie generoasa, aproape nefireasca. Trezirea din reverie ne-a dus în primul colaps. În dificultate a fost tara si la mica privatizare, si la marea privatizare, si dupa ce am scapat de primul FMI, si când duduia economia, si când cautam luminita de la capatul tunelului, pe care vad ca n-am mai gasit-o. Va fi fiind, probabil, lumânarea de la capatâiul parintilor si bunilor nostri“.
Dupa aceasta privire asupra tragediei românesti, autorul dezvolta un discurs care inventariaza racilele sistemului si realizeaza anatomia coruptiei, un discurs care acuza agresiv, dupa cum am mai apreciat, clasa politica transformata în dusmanul radical al natiunii, într-un factor de alienare: „Ati devastat România cum nici popoarele migratoare n-ar fi reusit. V-ati construit un aparat urias de represiune: ministere, agentii, deconcentrate conduse de voi si clientela voastra politica. Prin ei, controlati tot, terorizati institutiile mai ceva decât politia politica a lui Ceausescu. Si veniti, acum, sa ma trageti de urechi pe mine. Sa ne trageti de urechi pe noi, ca se duce România de râpa. Vreti s-o scoateti din criza pe spinarea somerilor, a pensionarilor si a bugetarilor de executie, cei care va tin în spate alesii si numitii, în functiile de conducere. Cu ce curaj? Cu ce moralitate? Pâna sa va atingeti de pensionarul ala slabanog, de profesorul care v-a pus creionul în mâna, restructurati-va întâi pe voi! Dati-va afara si în somaj pe voi, pe oamenii vostri, ai clasei politice, si dupa aceea scuipati pe noi….“.
În finalul scrisorii, precum într-o tragedie clasica, sunt expuse victimele asaltului devastator al clasei politice, victimele vizibile si inofensive, expuse vulnerabil oricarei forme de brutalitate: „Asta este România, dle Basescu. O stiti, o cunoasteti (…) dar nu îndrazniti sa va apropiati de clanuri. Dar va este la îndemâna sa-i jupuiti de vii pe batrâni. Sunt inofensivi. Ascultatori. Mult prea blajini. Tacuti. Loviti-i cu nadejde! Nu tipa“.
Aceasta scrisoare este o revolta în genunchi, o alta revolta în genunchi, continuarea unei traditii.
România schizoida în
vocea lui Stefan Maier

Pe forumul „CrestinOrtodox“ am gasit, din întâmplare, un text interesant, bine construit. Respectivul text contine doua pseudo-scrisori deschise care imagineaza un dialog fictiv purtat între un „ramas în tara“ si un emigrant. Paternitatea scrisorilor este oarecum problematica. Cel care a postat pe forumul mai înainte mentionat acest text a afirmat ca el apartine lui Stefan N. Maier. Pe blogul „Acum“, care apartine acestuia, am dat peste alte texte interesante. Trebuie sa adaug ca cel care a postat „scrisorile“ pe forumul „CrestinOrtodox“ a intervenit în text precum vechii copisti si compilatori adaugând de la sine si o formula finala pioasa! Nu are sens sa o reproduc…
Prima parte a textului lui Maier este construita dupa rigorile rationamentelor retorice deductive, demonstrative si persuasive6. Concret, prima scrisoare ofera discursul românului frustrat, al celui ramas în România, patriot care analizeaza efectele interne ale exodului demografic si incrimineaza egoismele celor care si-au abandonat tara pentru binele personal; acelasi acuza orgoliul de parvenit, infatuarea si voluntariatul pagubos al celor plecati care nu au renuntat la dorinta de a se implica patronal în viata românilor, de a alege presedintele tarii fara a avea datele necesare pentru un demers lucid, rational7. Autorul construieste spectrul singuratatii celor de buna credinta, celor ramasi cu vii si mortii, cu trecutul si cu prezentul, la discretia clasei politice, abandonati de catre partea activa a natiunii: „…ne-ati tradat, emigrantilor! Ati plecat din România în cautarea libertatii, a unui trai decent si a fericirii NUMAI PENTRU VOI. Ne-ati lasat fara inteligenta si fara priceperea voastra, fara forta care s-ar fi putut aduna AICI si nu ACOLO pentru construirea unei lumi mai bune. (…) Iar noi am ramas singuri cu comunismul românesc, singuri cu anticomunismul românesc, singuri cu politicianismul de ev mediu al tuturor acestor partide, partidulete si politicieni care nu urmaresc decât interese strict legate de matul lor personal. Am ramas singuri cu prostii astia de colegi de munca fara alta preocupare decât de a se mânca la nesfârsit între ei, într-o societate care ar fi trebuit sa renasca, nu sa moara progresiv, dupa Decembrie 1989, adica exact acum 20 de ani. Am ramas în blocurile noastre insalubre, dintre care peste o jumatate ar trebui darâmate si reconstruite din cauza afectiunilor cauzate de cutremure, gândaci, plosnite, igrasie, manele, îmbatrânire naturala… Am ramas marginali într-o lume marginala. Ne-ati tradat, emigrantilor, dar asta n-ar fi nimic înca, daca nu v-ati fi tradat si pe voi însiva! V-ati lasat în urma parinti, copii, frati, cei mai buni prieteni, profesori, oameni pe care i-ati iubit, locuri dragi, gusturi si mirosuri, imagini si sunete. Ati lasat în urma morminte care au început sa intre în paragina sau au fost vandalizate. V-ati lasat zecile, sutele, miile de carti care v-au format, dar nu au mai avut loc în geamantanele voastre mici de fugari. (…) Ne-ati tradat si continuati zilnic sa ne tradati (…) Iar recent ne-ati decis si presedintele prin votul vostru, punând cireasa pe tort. Sau, poate, chiar mai bine zis, bomboana pe coliva…“
A doua scrisoare din corpul textului prezinta însa punctul de vedere al emigrantilor, al celor care au avut succes, a celor care au scapat si îi „salveaza“ pe cei ramasi în infern alimentând cu bani economia româneasca fragila si disfunctionala, punându-le „ramasilor“, în fata, oglinda, spulberând astfel mitul populatiei inocente, care, de fapt, este complice, în maniera sado-masochista, la propria ei spoliere materiala si decadere moral-spirituala: „Ati ramas cu politicienii pe care-i meritati, pentru ca ei s-au ridicat dintre voi si cu sprijinul vostru, nu sunt extraterestri. Colegii vostri de munca sunteti voi însiva. Blocurile în care locuiti, parazitii, marginalitatea, va apartin. Le aveti cum le întretineti. (…) Banii trimisi de noi si cheltuiti de ei pe produse si servicii au tinut în viata o economie care ar fi fost altfel în cadere libera, echilibrând ani de zile balanta de plati a tarii. Medicamentele platite de noi au salvat nenumarate vieti omenesti. Cheltuielile noastre ca turisti în tara din care a trebuit sa plecam pentru a ne trai viata au reprezentat si vor reprezenta multi ani de acum încolo o pâine pentru voi. Caci daca nu venim noi sa revedem imagini, sa reascultam sunete, sa ne bucuram de gusturile si mirosurile copilariei, adolescentei ori tineretii noastre, câti turisti credeti ca ar prefera România unor destinatii unde ospitalitatea nu e doar o poveste pentru pionieri si utecisti, preturile sunt suportabile si veceurile utilizabile? Am plecat cu geamantane mici nu pentru ca n-am fi vrut sa luam cartile dragi cu noi, ci pentru ca am plecat în necunoscut! Dar ce bine va pare când ne vedeti revenind cu geamantane mari, pline de cadouri si atentii, prin care încercam, umili, sa ne cerem iertare pentru bunastarea noastra îndepartata si pentru anii în care nu ne-am vazut…“.

Conform ultimelor asertiuni ale asa-zisului emigrant, România profunda, limba si cultura româna s-ar fi stramutat, odata cu emigrantii/prin emigranti, în alta parte, în Occidentul izbavitor; acolo s-ar afirma identitatea româneasca: „Ascultati si cititi limba româna vorbita de noi, urmariti cum tinem în viata traditiile românesti autentice, în mod neostentativ si în armonie cu cele ale popoarelor care ne-au primit cu bratele deschise si veti întelege ca în timp ce cultura voastra devine din ce în ce mai imitativa si mai subtire, noi suntem de fapt cei care o mai tinem în viata asa cum am mostenit-o si asa cum am crezut în calitatile ei universale. Cât despre presedintele care v-a iesit, oricare s-ar fi ales viata voastra ar fi fost aceeasi, sa nu va faceti iluzii“. Ultima fraza întareste acest exercitiu al urii de sine, exprima neîncrederea în posibilitatea de reabilitare colectiva. Sfatul final al emigrantului este însa o solutie comuna, pe care oricum românii o exerseaza, caci tocmai individualismul exacerbat si ignorarea regulilor Cetatii sunt responsabile de proliferarea decaderii8. Nu era nevoie de utilizarea claviaturii retoricii pentru a ajunge la îndemnul cinic: „Preocupati-va de fericire NUMAI PENTRU VOI, lasând apa vietii voastre sa învârta roata morii voastre si va va fi mai bine si fiecaruia, dar si tuturor“.
Sfâsierea interioara. Vocea anonima din scrisoarea „Rostul Nostru“
Despre sentimente radicale, despre despartirea de traditia patriei ca separare de sursa originara a vitalitatii scrie un traditionalist tânar, un nationalist moderat, uneori antieuropean, un individ care, de fapt, descrie starea de spirit a zeci de mii, poate a sute de mii de români care sunt precum el însusi – dezamagiti, înselati, mâniosi. În textul sau, ceea ce a ramas, dupa nu stiu ce cataclism care a atins fundamentele existentei colective, este o lume dezolanta, un spatiu al nimanui, o societate fara sens, fara viitor, o lume pierduta de care te separi, dar nu te dezici: „Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întâmplat cu tara mea, de-am fost nevoit s-o parasesc. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri“.
Cine a scris scrisoarea înfatiseaza apoi cele trei surse ale „rostului“ traditional, adica elementele generatoare de valoare si legitimitate, de sens: familia, pamântul si credinta, adica Traditia. Fara sa-i indice pe actorii raului absolut, autorul acuza, cu o anumita virtuozitate, lipsa de empatie, abandonarea identitatii, a satului traditional: „România îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani sse refera la batrâni ca la o sursa de rost, ca la un element de stabilitate sociala si emotionala, ca expresii ale traditiei culturale – n.m.t. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamânde si batute, asta au ajuns batrânii nostri. Câini tinuti afara iarna, fara macar o mâna de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atâtea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrâni nu exista familie. Fara batrâni nu exista viitor.“
Apoi, dupa ce trateaza tema abandonarii pamântului matricial, ca strategie comunista si postcomunista, autorul ataca tema pervertirii credintei ortodoxe. Când vorbeste despre pierderea religiozitatii traditionale, firesti, neostentative, tânarul autor pare contaminat de spiritul retoricii nationaliste interbelice: „Credinta. O mai poarta doar batrânii si taranii, câti mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de câmp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Când or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu“.
În opinia epistolarului, substitutul acelei mistici populare este „o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tâtele, si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormântari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un «Tatal nostru» spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gândesc serios sa aplice pentru viza de Canada“.
Sfârsitul scrisorii este mai putin impregnat de amintiri nostalgice, de poezie, este abrupt, disperat, generalizeaza fenomene secventiale, descrie cu o anume cruzime unele stari de fapt, umilinta de a fi român în Europa: „Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting, fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pâna gasesc un italian batrân cu care se marita. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri“.
Solutia propusa pentru iesirea din marasm este una de natura spirituala, în aparenta ineficienta în plan imediat, dar cu efecte terapeutice posibile: „Suna-ti bunicii, pune o samânta într-un ghiveci si aprinde o lumânare pentru vii si pentru morti.., si sa traiesti decent, nu „bine“ (cum ne ureaza iubitul nostru presedinte)!“9
Epistola catre Dumnezeu. Vocea umorului
Cea mai scurta dintre „epistole“ este cea adresata lui… Dumnezeu. Ea nu pare disperata. Miza antibasesciana a textului este realizata prin persuasivitatea specifica a umorului: „Draga Dumnezeu, anul acesta mi i-ai luat pe: cântaretul si dansatorul meu preferat Michael Jackson, actorul preferat Patrick Swayze si actrita mea preferata Farah Fawcett. Îti reamintesc, Doamne, ca politicianul meu favorit este Traian Basescu.“10

Note:
1. Formula era specifica retoricii anticapitaliste din perioada „construirii socialismului“.
2. V., în 11 oct. 2008, interviul „Le capitalisme touche à sa fin“, cf. www.lemonde.fr/…/le-capitalisme-touche-a-sa-fin_1105714_1101386.html. Textul a fost preluat si de „7 Plus“, dar fara ecouri în dezbaterea româneasca.
3. V. demersurile teoretice anterioare: „Decline of American Power: The U.S. in a Chaotic World“, New York, New Press, 2003; „World-Systems Analysis: An Introduction“, Durham, Duke University Press, 2004; conferinta sustinuta la Universitatea din Montréal: „The United States Facing Its Decline“, 2006.
4. Adica între sistemul culturii originare si cel al culturii-gazda.
5. Este vorba despre un triplu asasinat petrecut în secuime, în Harghita, în 1976. Margareta Szekeres, o bolnava psihic, cuprinsa de un delir mistic (vezi tema „sacrificiului divin“), si-a ucis cu toporul copii adormiti. În toata România au circulat fotografii cu înmormântarea copiilor, foi volante cu balada care deplângea moartea inocentilor. V. Traian Tandin, „Femei criminale în România“, Bucuresti, Meteor Press, 2008, p. 117-121.
6. Cele mai multe dintre argumente apeleaza la legaturile de succesiune.
7. În acest caz avem de-a face cu o scrisoare postelectorala (decembrie 2009). Subtitlul este: „Ne-ati tradat, emigrantilor! Ba v-am salvat, nefericitilor!“.
8. Sa fie oare si o încercare de a iesi din efectele aplicarii principiul non-incompatibilitatii în dezvoltarea argumentatiei?
9. Acest text este ultimul primit din partea mai multor prieteni. Chiar si europenistii au fost impresionati.
10. Textul anonim a fost lansat în 2009, probabil în campania electorala, când în memoria colectiva erau înca proaspete informatiile despre moartea actorilor mentionati. Desigur, lipsa ei de dramatism – si în acest context scrisoarea este atipica – se datoreaza faptului ca ea a fost scrisa într-o perioada mai putin critica din punct de vedere economic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper