Scrisoare din America Latina

Un articol de VALERIU RUSU

America Latina este partea de Pamânt a carei istorie s-a schimbat radical odata cu sosirea lui Columb, Cortes si Pizarro. Este locul intersectiei a doua civilizatii: una care si-a trimis aventurierii  iberici – catolici si cruzi – si care au ramas in istorie pentru ca au subjugat cealalta civilizatie; alta, a unor triburi, de asemenea crude, care aveau alt ritm si alta directie de dezvoltare.
Un neamt a dat acestui teritoriu numele unui cartograf italian, a vrut apoi sa retracteze optiunea sa, dar era prea târziu, lumea asimilase deja termenul.

Coliziunea dintre cuceritori si cuceriti a fost in primul rând de natura culturala. Dar cultura, ca de atâtea ori in istorie, a fost impusa cu forta.
America Latina a fost un spatiu unic doar in imaginatia lui Simon Bolivar, José Artigas sau José de San Martin. Ea este, in realitate, un conglomerat de tari despre care se poate spune ca doar Brazilia se afla in granitele sale firesti, daca e sa luam in considerare limba diferita pe care locuitorii ei o vorbesc. Toate celelalte state au un grad ridicat de artificial; istoria, cultura si civilizatia care constituie matricea lor sunt identice sau foarte apropiate. Nationalismul a aparut in aceste tari dupa trasarea granitelor si a pornit, in mai toate cazurile, de la dispute cu vecinii, metropola sau puterea cuceritoare. Criza de identitate culturala si multi-loialitatea (procentul celor care se simt in primul rând latino-americani si in doilea râd apartinând unei natiuni este aproximativ egal cu procentul celor care se simt in primul rând ca apartinând unei natiuni) reflecta tocmai dificultatea de a delimita clar natiunile in America Latina, implicit si conditia lor statala. Un romancier bolivian considera ca „scriitorii latino-americani au pierdut harta de referinta“ (ei sunt exponenti ai culturii latino-americane), iar un altul, uruguayan, vorbeste de „transhumanta culturala“. Politicienii supraliciteaza componenta nationala, oamenii de cultura insista pe reprezentativitatea si valorile regiunii.
Statele latino-americane au acelasi destin; au aceasta constiinta, dar nu sunt in stare sa se uneasca. Prevaleaza miopia politica si nationalismul mai degraba primar. Au 200 de ani de (presupusa) independenta. Dar nu le este clar ce sa faca pentru a profita de aceasta independenta. Istoricii regiunii penduleaza intre paseism idilic si realitati pe care le vine greu sa le accepte. Chiar si atunci când vor sa comemoreze trecutul, o fac cu stângacie. Tinerii salvadorieni care s-au dus la Paris sa-i faca o statuie lui Francisco de Morazán (creatorul Republicii Federale Centro-americane, un politician care a dorit unificarea tinuturilor Americii Centrale, exemplu de demnitate in fata plutonului de executie) s-au intors cu o statuie a maresalului Ney (se pare ca semanau), cumparata de la piata de vechituri.
La inceput de secol XXI, America Latina bâjbâie asupra viitorului sau. Este fascinata de ceea ce fac altii – de exemplu, integrarea europeana – dar ea nu are forta sa-si stabileasca nici macar un tel strategic. Statele latino-americane sunt inca fracturate in interior (economic, politic, cultural etc.). Cum sa se uneasca intre ele?
Elitele latino-americane nu au viziuni strategice, decât eventual pentru altii. Nu se pot desprinde de conditia lor „provinciala“ si se minuneaza ca apar prea multi „caudillos“ cu oarecare succes. Nu ofera proiecte de anvergura pentru regiune si se plâng ca „poporul“ nu intelege ca politicile populiste nu ii pot aduce bunastare. Accepta ca neoliberalismul ii favorizeaza pe cei bogati, dar nu ofera nicio alternativa adaptata conditiilor proprii, sau daca o fac cad in pacatul sustinerii regimurilor autoritare. Bunastarea (excesiva a) câtorva si saracia marii majoritati nu conduc automat la alternative politice viabile. Elitele se complac, in cel mai frecvent caz, sa critice SUA pentru neajunsurile din interior. Se opun, mai mult teoretic, corporatiilor straine care doresc sa se implanteze in regiune, dar abia asteapta sa primeasca oferte de la acestea (de lucru, colaborare, consultanta etc.). Declara ca nu sunt de acord cu monopolul intern, dar accepta foarte usor sa fie parte a sistemului de promovare a valorilor, monopolist si el.
Din punct de vedere cultural, se manifesta in contra hegemonismului de tip nord-american, dar ii copiaza cliseele.
Si totusi…
Si totusi, America Latina este o zona de creativitate, chiar daca haotica. Este un tarâm al artei, inca romantice, cu contributii remarcabile in limbile lui Cervantes sau Camões, pictura, sculptura, design etc. Are toate resursele necesare dezvoltarii, incepând cu cele umane. Latino-americanii sunt deschisi la nou, capabili sa se adapteze. Intr-o societate consolidata s-ar putea integra cu usurinta. In societatile lor, insa, regulile sunt inca aproximative iar cultura integrarii nu este insusita.
Exista un reper (supraevaluat, ca toate modelele ce apar in perioade de criza si cautari) care constituie elementul de referinta pentru tot ceea ce, se spera, va conduce la schimbarea locului si rolului regiunii pe plan global. Acesta este Brazilia. Ea a adoptat un proiect national, actioneaza din postura de actor global, constituie o voce nesubstituibila pentru regiune si se comporta ca si cum ar fi reprezentantul ales al Americii Latine. Faptul ca Brazilia incearca sa schimbe conditia de „periferie“ a statelor regiunii, mai ales prin atitudinea sa in organismele internationale, este privit cu incredere si chiar cu entuziasm, inclusiv când este vorba de pozitii discutabile (de exemplu, excesul de generozitate cu regimurile cubanez sau venezuelan, colaborarea cu guvernul iranian etc.). Scopul fiind insa maret, nu mai conteaza detaliile!
Sesizând „evadarea“ Braziliei din pluton, care ar putea fi decisiva, Mexicul s-a raliat pozitiilor liderului. Asa se si explica avansurile in cooperarea braziliano-mexicana pentru sustinerea integrarii regionale. Mexicul are resurse pentru a seconda Brazilia, insa nu este capabil sa le utilizeze. In plus, se afla el insusi in cautarea unei schimbari. Societatea civila mexicana doreste o schimbare de fond, clasa politica mimeaza ca ar actiona in acest sens, iar populatia se indeparteaza tot mai mult de activitatile politice.
Capitalismul mexican este unul „de prietenie“ (putem pune si alt cuvânt), iar corporativismul si monopolismul aproape in toate ramurile blocheaza orice schimbare. Guvernul este intre ciocan si nicovala. Daca incearca sa schimbe ceva, este imediat decredibilizat, daca nu schimba este vinovat ca nu gestioneaza corespunzator problemele tarii. Veniturile petroliere scad, alte resurse sunt greu de obtinut. Sindicatele constituie si ele o frâna majora in reformarea economiei. Dependenta economica de SUA face si mai putin relevant rolul Mexicului in America Latina („Atât de aproape de SUA si atât de departe de Dumnezeu!“, expresie celebra a unui presedinte mexican, Porfírio Diaz, utilizata frecvent de cei care vad in Mexic o „portavoce“ a Washingtonului).
Inca o comparatie Mexic-Brazilia: Elita mexicana este o casta inchisa. Accesul este aproape imposibil sau, daca totusi se produce, este pe segmente cu influenta redusa (stiinta, medii academice etc.). Non-conformismul se traduce prin refugiul la Nord de Rio Bravo, uneori chiar imediat lânga frontiera, in Mexamerica. Elita Braziliei este, intr-o masura mult mai mare, rezultatul competitiei. Exemplul cel mai la indemâna este chiar actualul presedinte, fost muncitor metalurgist. Efectul concret fiecaruia din cele doua sisteme nu mai necesita nici un comentariu.
In aceste conditii, speranta regiunii ramâne Brazilia. Alte state – Chile sau Columbia, de exemplu – care ar fi putut constitui modele de urmat fie sunt prea mici, fie au o relatie cu SUA pe care intelectualitatea latino-americana, traditional de stânga, o respinge. A „contribuit“ la acumularea unei astfel de perceptii si pozitia ultimelor administratii de la Washington, care nu au avut nici un proiect viabil pentru America Latina, intr-o perioada in care regiunea asteapta o schimbare. SUA au alte prioritati.
America Latina nu poate ajuta Washingtonul in zonele de interes pentru acesta, chiar daca se afla in constructie o „punte catre Orientul Mijlociu“ – Proiectul ASPA (America Latina – Liga Araba, urmatorul summit este prevazut pentru 2011, la Lima), iar in ultimii cinci ani au avut loc 24 de intâlniri intre ministri arabi si omologi ai lor latino-americani.
In acest context, Comunitatea statelor latino-americane si caraibiene, creata la summit-ul statelor din regiune, de la Cancun (23 februarie 2010), ofera posibilitatea sa fie interpretata de fiecare in functie de viziunea, proiectul, interesul sau solutia care-i este mai favorabila, de la o organizatie fara perspective, ca mai toate institutiile regionale latino-americane, pâna la varianta optima pentru o integrare reala, decisa fara influente externe. Ea constituie o ocazie pentru a incerca o integrare regionala reala. Vor reusi statele latino-americane acest lucru? Greu de crezut, dar speranta exista. Si poate nu moare!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper