Sa dam Cezarului…

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Olé España! Campionatul mondial de fotbal, editia Africa de Sud 2010, s-a incheiat cu o imensa fiesta. Spania, pentru prima oara calificata in finala, a câstigat fara echivoc un turnir fotbalistic si lung, si obositor, si tern. De altminteri, nici macar jocul ibericilor, de obicei marcat de ingeniozitate si spectaculos, n-a stralucit vreo clipa. Mai mult, noua campioana a debutat cu stângul, pierzând in grupa la Elvetia, iar consecutivele sale victoriile ulterioare, sase la numar, au fost obtinute la diferenta minima, doar meciul cu Honduras facând exceptie, caci Furia Roja s-a impus cu un totusi subtirel 2-0. In rest, 2-1 cu Chile, 1-0 cu Portugalia, 1-0 cu Paraguay (o confruntare pe muchie de cutit, cu penalty-uri ratate de ambele echipe, cu ocazii majore, alternând de la o poarta la alta), 1-0 cu Germania si, fireste, tot 1-0 cu Olanda, dupa prelungiri, in finala.
Avem astfel o campioana glorioasa, merituoasa si care a dominat copios toate intâlnirile, daca e sa tinem seama de statistica zdrobitoare a posesiei balonului. Altfel insa, La Roja a inscris doar opt goluri, fiind de departe una dintre cele mai sterile puteri fotbalistice din istorie. Invers, echipa lui del Bosque a primit doar doua goluri, fapt care-l determina probabil pe sinistrul don Helenio Herrera sa se rasuceasca in mormânt de invidie. La limita, magistrul raului in fotbal trebuie ca face in zadar acest efort tombal, caci Spania lui Villa si Iniesta, desi a aratat o defensiva de fier, nu are nimic de-a face cu betonul nenorocit inventat de funestul argentinian. Paradoxal, desi apararea latina s-a dovedit cea mai bine fortificata, nu ei ii revine meritul principal, ci echilibrului tehnic, inteligentei tactice si tehnicii dumnezeiesti dovedite de intreg blocul functional al nationalei conduse de Iker Casillas. Adversarii au ajuns cu dificultate la poarta lui „San“ Iker nu din pricina vreunui catenaccio secret si malefic, ci gratie teribilului joc colectiv si sistemului de pase tiki-taka stapânite cu geniu de toti echipierii iberici. Circulatia mingii a fost una atât de fluida, atât de coerenta si de rapida, incât era practic o minune ca interceptia adversarilor sa ameninte buturile capitanului venit de la Realul madrilen. Daca adaugam la acestea si imensa valoare a goalkeeper-ului spaniol, cele doua goluri primite de campioni nu mai mira pe nimeni. Prin urmare, titlul a revenit logic unui team care mai mereu s-a aflat printre favoritele Mundialului, fara insa a confirma vreodata. O reparatie istorica s-a savârsit acum, iar orgoliul iberic si-a celebrat in sfârsit triumful.
Spania era laureata europeana de-acum doi ani, avusese o serie incredibila de meciuri fara infrângere, anul trecut Barcelona a devenit campioana cluburilor de pe batrânul continent, cucerind tot ce se putea cuceri, iar valoarea individuala a jucatorilor lui del Bosque sarea de trei sute de milioane de euro. Sa fie atunci de mirare victoria contra Olandei, din finala? Pentru mine, intrebarea corecta nu are ca obiect acel meci, ci triumful din semifinala, impotriva Germaniei lui Loew. Nemtii, având cea mai tânara echipa participanta la World Cup-ul sud-african, au jucat probabil cel mai incântator si generos fotbal al turneului. Golaverajul de 16-5 spune totul, cu mentiunea ca trei din cele cinci goluri primite de teutoni au fost in semifinala si finala mica. Pustii din tara lui Gerd Müller, astazi mai cosmopoliti ca niciodata, au alergat cu pofta, imaginatie si eficienta. Si apropo de eficacitate, golgheterul competitiei, bavarezul Thomas Müller, a sutat doar de cinci ori pe spatiul portii, inscriind tot de-atâtea ori. Printre razboinicii lui Loew n-a mai precumpanit blonziul traditional, caci in lotul german au existat africani (tunisianul Khedira, nigerianul Aogo, ghanezul Boateng), asiatici (turcii Özil si Tasci), sud-americani (brazilianul Cacau), croati ( Marko Marin), fara a-i mai pune la socoteala pe deja consacratii „polaci“ Klose, Podolski si Trochowski. Multietnismul acesta a dat multa culoare si frenezie jocului solid, dar plictisitor de pâna mai an, iar victoriile zdrobitoare contra Angliei si Argentinei, carora mâncatorii de varza le-au administrat egal câte patru boabe, au facut din nemti marii favoriti la jumatatea competitiei. A fost nevoie de vointa mistica a spaniolilor, care i-au sufocat pur si simplu pe teutoni prin pressingul facut, dar si de golul foarte german, inscris cu capul de fundasul catalan Puyol, pentru ca frumosul vis al pustilor lui Loew sa ia prematur sfârsit.
Finala mica, cea dintre Germania si Uruguay, a aratat doua echipe depresive, adânc jignite de miza parelnica a consolarii. Ceea ce nu a esuat intr-un meci fad, ci dimpotriva, ne-a daruit o confruntare fotbalistica minunata, cu multe goluri si rasturnari de situatie, cu bara divina a lui Forlan din ultima secunda. De altminteri, vârful lui Atletico Madrid, si el marcator a cinci goluri la acest Mondial, a fost votat de gazetari „cel mai valoros jucator“ al turneului – si pe buna dreptate, caci blondul Diego, cu geniul sau inconfundabil, a tras dupa el pâna in pragul marii finale o echipa celesta destul de modesta, care a muncit si respirat exclusiv pentru dânsul. Si trebuie spus ca Brazilia si Argentina, constant marile favorite ale tuturor turneelor finale, au fost de minune suplinite de fantezistii uruguaieni, sa nu uitam, posesori a doua trofee mondiale.
Spuneam ca partida ultima, cea dintre Spania si Olanda, a dezamagit. Ambele echipe s-au aratat pâna atunci extrem de ofensive, foarte ahtiate dupa joc combinativ, orientat direct spre poarta. Daca spaniolii ii aveau pe Villa, Pedro, Xavi si Iniesta, olandezii ii opuneau pe Robben, Snejder, Kuyt si Van Bommel. Insa daca Spania a aratat ceva ce a semanat, de bine de rau, cu media aparitiilor sale de pâna in finala, in schimb Olanda a impresionat neplacut prin fotbalul ultradefensiv, exagerat de dur si de distructiv. Chiar si asa, echipa batava ar fi putut scapa in câstigatoare, daca piciorul lui Casillas nu s-ar fi opus sutului tras pe contraatac de talentatul Robben. Dar ar fi fost nedrept, tinând cont de calitatea jocului si de vointa demonstrate de iberici. Asa ca „Portocala mecanica“ mai are de asteptat inca o finala, cea de-a patra, pentru a ridica trofeul mondial deasupra capului…
Asadar, Olé España! Inevitabilul s-a produs, iar noi se cuvine sa dam Cezarului ceea ce este al sau nu numai de drept, si inca de foarte multa vreme, ci acum si de fapt.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper