Romanul mamei

Un articol de ALEX GOLDIS

Maria Manolescu, Ca picaturile de sânge pe linoleumul din lift (supraroman), Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2010, 200 p.


Ma bucur sa constat ca pronosticul meu de acum patru ani cu privire la proza Mariei Manolescu se adevereste odata cu aparitia celui de-al doilea roman. Scriam atunci ca prozatoarea e capabila de mari surprize în viitor de vreme ce în „Halterofilul din Vitan“, un mic roman caricatural fara ambitii, lumea pusa în scena era tratata cu o ironie atât de cruda si de desantata, încât scriitura Mariei Manolescu aluneca adeseori în expresionism. În spatele unei voci preocupate exclusiv de a ridiculiza aspiratiile micilor întreprinzatori contemporani (personajele centrale erau domnul Popa, proprietar de bar, dar si Misu, barman halterofil cu veleitati artistice) se putea ghici deja o prozatoare capabila de problematizari acute.

Desi nu s-ar zice la prima vedere… Caci, alaturi de neseriozitatea titlului, cam liricoid-bombastic, „Ca picaturile de sânge pe linoleumul din lift (supraroman)“ pastreaza ceva din predilectia pentru un efect kitsch derivat din trama senzationala aplicata unor personaje hiperbanale. Construita ca o proza în rama (desi scriitoarea n-are nici în clin nici în mâneca cu textualismul optzecist), cartea cuprinde romanul unei florarese care conserva de câteva zile cadavrul fiului în congelator. Scriitura Mariei Manolescu coboara, cel putin aparent, la orizontul mental al unei femei de 50 de ani care a citit doua carti în viata ei, Biblia si romanul publicat pe blog al fiului. Astfel încât discursul care-i compune romanul e, pe rând, stângaci, peltic, naiv, superficial sau traversat de accese de isterie – mai ales ca, citim printre rânduri, femeia sufera de tulburari obsesional-compulsive. Eterna gospodina peroreaza la nesfârsit despre propriile fobii, îsi etaleaza fara pic de autocenzura complexele si nemultumirile (a ajuns la 130 de kg), filozofeaza comic pe diverse teme social-umane, sau îngâna pur si simplu maxime si sentinte din folclorul urban.
Un policier psihologic
Întregul efect al romanului deriva, însa, din fuziunea treptata, aproape insesizabila, a bavardajului floraresei cu discursul funerar al unei mame disperate. Ne dam seama, pe masura ce avansam în lectura, ca flecarelile sau divagatiile nu sunt decât forme deliberate de a oculta realitatea: abia la pagina 17 aflam ca fiul zace în frigider si doar la pagina 75, dupa multe alte digresiuni, ca s-a sinucis din cauza unei emisiuni televizate în care mama îi condamna romanul licentios. Bârfa incontinenta care compune romanul Mariei Hristescu ascunde de fapt un veritabil policier psihologic cu destule momente de tensiune sau rasturnari de situatie. Ceea ce parea spovedania unei florarese capricioase sau nebune se dovedeste a fi, treptat, refacerea imaginara a traseului catre fiul pierdut. Accentul se muta de pe senzationalismul exterior pe motivatiile interioare ale confesiunii. Daca scrie acum un roman, Maria Hristescu o face nu dintr-un subit bovarism artistic, ci din încercarea de a elucida resorturile subliminale ale sinuciderii fiului.
Într-o nota cruda si macabra, fara a exagera vreo clipa dimensiunea simbolica, prozatoarea reuseste sa sugereze convingator faptul ca actiunile indiferente ale unei femei pragmatice si incapabile de adâncime psihologica compun un ciudat ritual de priveghi. Un ritual cu atât mai emotionant cu cât se desfasoara indirect si inconstient. Cristi e absent doar în masura în care nu-i mai da mamei prilejul de a-l îngriji, transformând-o într-o fiinta complet inutila: „Si daca intru în casa nu am nimic de facut. Nici o scrumiera de schimbat. Perdelele sunt albe si miros frumos. Pe jos nu sunt sosete murdare. În cosul de baie nu sunt haine mirosind a transpiratie. Nici cutii de bere si nici cearceafuri cu pete“. Ceea ce parea însa discursul unei persoane egocentrice si absurde se transforma, pe nesimtite, în marturia unei dureri imposibil de consolat: „Am stat în parc si m-am uitat la oameni si n-am vazut nimic la ei, nimic pentru care sa vreau sa cunosc pe vreunul din ei, nimic pentru care sa vreau sa cunosc pe altcineva decât pe Cristi si mi-am pus ochelarii cu lentile de sticla si tot n-am vazut altceva si am închis ochii si nu l-am vazut decât pe Cristi si apoi am deschis ochii si mi se parea ca toti oamenii au fata lui, sau macar ceva din el“.
Epitaful compus la laptop
Maria amâna dezvaluirea publica a mortii, precum si înmormântarea propriu-zisa, pentru a-si îngadui câteva zile de intimitate cu fiul pierdut. Atât de profunda e experienta comuniunii post-mortem, încât femeia intra propriu-zis în pielea lui Cristi. Iar ceea ce pare în mod obiectiv un început de nebunie devine, pe alt plan, o conciliere totala cu fiul pe care nu l-a înteles niciodata. În cele trei zile cât fiul o asteapta în frigiderul simbolic (cavou si uter în acelasi timp, caci a fost cumparat la nasterea baiatului), Maria Hristescu îi adopta toate obiceiurile si deprinderile, depersonalizându-se complet: asculta Kurt Cobain, se plimba cu laptopul dupa ea si scrie un roman, fumeaza si danseaza goala, se blocheaza deliberat în liftul cu picaturile de sânge care a inspirat scrierile lui Cristi. Furie si remuscare, compasiune si dragoste frenetica, nevoie de mortificare si de marturisire publica a vinei, toate sunt senzatii pentru care Maria Manolescu gaseste formule sau solutii narative ingenioase. Ritualul religios al vegherii mortului, de care o persoana cu orizontul mental al floraresei ar fi incapabila, e figurat ca tic patologic: „deschid frigiderul si ochii mei îl vad pe Cristi care e tot acolo si tot mort, si ochii mei cred, dar inima mea nu crede si mâna mea îl atinge pe Cristi si Cristi e rece, aproape congelat, pentru ca am dat frigiderul la maxim, iar frigiderul meu functioneaza impecabil. ?i închid usa de la frigider si o deschid iar si o închid si o deschid si o închid. De trei ori. Unele lucruri trebuie sa le faci de trei ori ca sa functioneze“. Faptul ca repetitia sacra care ar duce la învierea fiului e figurata printr-un automatism specific persoanelor afectate de sindromul Tourette nu diminueaza tragismul cartii, ci îl potenteaza.
De altfel, adâncimea dramei nu e redata prin mecanisme psihologice complexe, ci prin repetitii lingvistice si automatisme cu dubla functie de a sugera pauperitatea intelectuala a Mariei Hristescu si, în subsidiar, ritmul tensionat al imensului epitaf pe care ea îl compune la laptop-ul mortului. Desi n-au nimic liric propriu-zis (partile asa-zis „liricoide“ sunt aporturile subiective ale floraresei), multe fragmente din romanul Mariei Manolescu pot fi citite ca poeme autonome. Întâlnirea absolut remarcabila dintre mama si iubita fiului ia aspectul unei austere si absurde ciocniri de replici care traduc imposibilitatea primeia de a accepta si de a marturisi deschis tragedia. Le transcriu în grafia specifica poeziei, asa cum apar în volum: „Si mi-a zis ca ei Cristi nu i-a spus nimic si ca si-a închis telefonul de alaltaieri de la miezul noptii, si ca ieri si azi ea a fost la noi acasa si nu a raspuns nimeni./ Si am zis ca stiu ca n-a raspuns nimeni./ Si mi-a zis ca nu stie unde e./ Si am zis ca stiu ca nu stie./ Si m-a întrebat daca eu stiu unde e./ Si am zis ca nu stiu/ Si mi-a zis ca o se întoarca./ Si i-am zis ca nu stiu sigur“.
Cu toate calitatile enumerate mai sus, umbreste valoarea cartii rama voit textualista, cu înfruntarea pe viata si pe moarte dintre mama si fiu în ce priveste conceptia asupra artei. Chiar daca asumate, pasajele din romanul fiului, niste reverii masochist-domestice în care apar falsificate sau maculate atât istoria familiei, cât si obiectele sacre ale gospodariei, sunt prost scrise si nu meritau expunerea pe un sfert din roman. E prea evidenta în general pledoaria pentru libertatea de expresie în arta si condamnarea viziunii înguste a mamei, de vreme ce scriitoarea pune în gura personajului central chiar scandaluri recente precum cel cu zvastica din expozitia de la New York. Ma retine, asadar, din a eticheta „Ca picaturile de sânge pe linoleumul din lift“ drept excelent impresia ca Maria Manolescu îsi submineaza un întunecat roman al ambiguitatii iubirii materne, în care cruzimea si grotescul fac casa buna cu candoarea si umorul, atasându-i un mobil filozofic-existential extrem de transparent – sau doar slab motivat artistic, ceea ce-i, din pacate, cam totuna.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper