Prefata lui Maiorescu (II)

Un articol de N. GEORGESCU

Dintre toate posibilitatile editiei din 1883, asadar, una se exclude: posibilitatea ca aceasta editie sa-i fi apartinut lui Titu Maiorescu. Editorul a girat-o, a avut curajul – istoric! – sa tipareasca „pachetul“ gasit, si nimic mai mult.
Dupa cum se stie, Titu Maiorescu revine cu explicatii suplimentare la prefata sa, in prezentarea ampla din „Convorbiri literare“, la 1 noiembrie 1889 (,,Eminescu si poeziile lui“; fragmente din prima parte a acestui studiu vor constitui prefata sa definitiva, „Poetul Eminescu“, atasata editiilor ulterioare; noi citam parti din articol neincluse acolo s1t ): „O rezerva trebuie facuta din capul locului, si este cu atat mai importanta cu cat multi din imitatorii lui Eminescu nu par a o fi facut. Volumul, in care sunt adunate poeziile sale, nu este publicat de el insusi, din cauza imprejurarilor cunoscute si atinse in prefata la editia I de la 1883. Editorul, daca in starea in care se afla Eminescu atunci, a putut lua asupra-si datoria de a publica culegerea poeziilor lui, nu avea dreptul nici de a le modifica, nici de a lasa pe unele la o parte. Prin urmare, asa cum se prezinta astazi unicul volum, el cuprinde toate poeziile, si cele de la inceput, pe care insa autorul declarase de mult ca voia sa le indrepte si in parte sa le suprime. Nici cele opt poezii citate in prefata la editia I, nici «Calin», nici «Epigonii», nici «Strigoii» nu sunt Eminescu in toata puterea lui. Contururile tremurande ale descrierior fara destula precizie intuitiva, lipsa de claritate a gandirii, greseli in accentul ritmic si in rima sunt defecte, al caror cel mai aprig critic era chiar Eminescu. Daca totusi si aceste poezii au meritat si vor merita sa figureze in opera lui literara, este ca in fiecare din ele apare deodata din mijlocul imperfectiunilor o frumusete de limba si o inaltare de gandire, care prevestesc de la inceput ce avea sa devie poetul ajuns la culmea lui.“
Cele trei poeme asupra carora se extinde rezerva criticului tot nu le acopera pe toate cele 21 „mai vechi“, de pana la „Rugaciunea unui dac“. In plus, constatam inca o data ca Maiorescu nu citeaza nici in secventa cronologica, nici in ordinea edittei, de data aceasta parand a urmari o ierarhie a rezervelor, mai intai in privinta lui „Calin“, apoi in privinta „Epigonilor“ si, pe al treilea loc, „Strigoii“. Imperfectiuni de rima, ritm ori de precizie intuitiva etc., in „Calin“?! In „Epigonii“? – Poate in „Strigoii“, (vezi rezervele initiale ale criticului, la publicare). Argumentele lipsesc, vorbele par spuse mai degraba ca sa fie, un fel de scuza tarzie ca au fost uitate la prefata editiei I.
Mai important este altceva: Titu Maiorescu ia in discutie exact cele trei poeme dintre „Mai am un singur dor“ (cele patru variante) si „Scrisori“ (tot patru la numar), ansamblu de piese foarte necesare, indispensabile constructiei volumului: ce-ar fi fost, de pilda, ca „Scrisoarea I“ sa continuie imediat dupa „Mai am un singur dor“? – Ar fi fost ca si cum imediat dupa „Revedere“, care defineste eternitatea astrelor, s-ar fi pus „La steaua“, care defineste contrariul etc. Aceasta triada „Epigonii“ – „Calin“ – „Strigoii“ va fi si singurul loc in volum unde Maiorescu va interveni, plasand „Diana“ intr-o ordine fireasca, poate, si scapand nenumerotata in cuprins „Nu ma intelegi“, care sigur nu-si avea locul intre „Strigoii“ si „Scrisoarea I“ – poeme atat de bine potrivite sa fie in inlantuire: ultimul vers din „Strigoii“, cu magul adormind in timp („Barba-n pamant i-ajunge si genele in piept“) revarsandu-se in „Scrisoarea I“ („Cand cu gene ostenite sara suflu-n luminare“); intreaga problematica a „Scrisorilor“ coboara din „Strigoii“, de altfel, magul gasindu-si loc/ rol in fiecare dintre ele.
Textul sau, neinclus in studiul „Poetul Eminescu“, anticipeaza aceasta interventie – si ne arata, o data in plus, ori ca Titu Maiorescu nu intelege ordinea poemelor in editie – ori ca nu este de acord cu ea, vrea s-o schimbe: deci, tot ca nu-i apartine.
Aceasta ordine a poemelor eminesciene in editia princeps are o importanta nebanuit de mare. Este vorba de un scenariu, de o inlantuire cu sens a poemelor, astfel incat un titlu isi are locul dupa alt titlu, si numai dupa acela. Asta duce la consecinte, prima dintre ele fiind aceasta: poeziile lui Eminescu au o valoare anumita luate in sine, separat – si o alta valoare in montajul editiei. De pilda, „Scrisoarea III“ este un poem al eroismului, Mircea este un mare conducator daca citesti poemul separat – dar in curgerea din editie aceeasi „Scrisoarea III“ reprezinta treapta a treia a magului in drum spre Demiurg (batranul dascal in „Scrisoarea I“, apoi creatorul in „Scrisoarea II“, conducatorul in „Scrisoarea III“, Demiurg in „Scrisoarea IV“: sunt degradari succesive ale sacrului – care va fi restituit cosmosului in final, prin „Luceafarul“, unde se separa lumile, nu mai este acceptat amestecul dintre om si zeu). Vorbim, astfel, de un volum initiatic de versuri, unic in literatura romana, construit de catre autor si neinteles de editorul prim care i-a stirbit (probabil, din neatentie) continutul, i-a schimbat punctuatia – si, in final, chiar ordinea pe anumite secvente foarte importante.
Indepartarea (fortata) a lui Eminescu de lada lui de manuscrise, dupa publicarea volumului sau de poezii, a avut rostul ei istoric – dar, iata, si „pierderile colaterale“. Nu numai ca proprietar i se cuveneau manuscrisele sale – dar si ca detinator al „cifrului“ acestui labirint initiatic: trebuia lasat sa-si desavarseasca opera. Totul in privinta lui Eminescu are aspectul de neterminat, de neincheiat. Studiile, familia, activitatea de revizor scolar, cea de bi-bliotecar, apoi cea de ziarist: sunt drumuri incepute, linii largi – si frante brusc.
In fond, punand fata in fata aceste afirmatii ale lui Titu Maiorescu si aceea, tot a lui, din scrisoarea catre Emilia Humpel din 16 decembrie 1883, totul se reduce la o singura intrebare: cum se impaca expresia maioresciana: „el svolumult cuprinde toate poeziile“ – cu declaratia sa ca a corectat inclusiv coala nr. 20, care lipseste din volum si ale carei avataruri in timpul vietii lui Eminescu le-am urmarit? De ce simte nevoia sa spuna: ,,toate poeziile“? A contestat cineva intregul? Cine? Unde? Cand? Sunt discutii verbale!? Sarmanele vorbe care zboara, zboara, zboara, de un secol si un sfert tot zboara si nu se mai aseaza odata undeva…
Aceasta intrebare este grea, pentru ca este grava. Il pune fata in fata pe editor cu editia din care stie ca lipseste un fascicol si… nu marturiseste, dimpotriva, musamalizeaza. Largirea cuprinsului editiilor Maiorescu se poate, asadar, sa fie facuta succesiv sub semnul (auto)culpabilizarii. Concurenta cu editia lui V. G. Mortun ar putea spune mai multe, dar lipsesc documentele. El nu a recuperat coala editoriala integral, ci piesa cu piesa, ajutat intrucatva si de Eminescu insusi care si-a publicat, ici si colo, cand si cand, poezii lipsa din editie. Maiorescu nu propune, insa, nici in finalul adunarilor sale in (editia a VI-a) configuratia initiala a poeziilor din editia princeps, nu reface volumul, ca vointa editoriala, in datele lui initiale. Probabil ca nu tine minte ce si de unde s-a pierdut. Indiferenta lui Titu Maiorescu fata de poeziile lui Eminescu iese, inca o data, in evidenta. Ajungem, astfel, pe cai cu totul diferite, la concluziile lui Pompiliu Constantinescu, din „Eros si Daimonion“ (1939): „Ca pe Maiorescu nu 1-a interesat structura specifica a poetului, si ca problema esentiala a criticii literare, sta dovada si lipsa lui de interes fata de manuscrisele lui Eminescu, pe care le-a pastrat douazeci de ani fara sa le cerceteze, donandu-le apoi Academiei, ca pe o relicva pioasa.“ Pompiliu Constantinescu nu descopera o situatie, preia un loc comun. Lumea eminescologica interbelica stia despre acest dezinteres al lui Maiorescu fata de lada de manuscrise a lui Eminescu.
Oricum ar fi, eminescologia, ca stiinta, se naste din refuzul editiei princeps: toti editorii, dupa Maiorescu, vor un alt Eminescu decat cel al editiei Maiorescu, editie care se bazeaza, ca orice lucru menit sa dureze, pe o gresala, pe o pierdere/ furt, pe o neatentie: ceva ce tine de pierderea Paradisului pe care toti vor, vrem, sa-l regasim….

Note:
s1t Titu Maiorescu: „Eminescu si poeziile lui“. In „Convorbiri literare“, noiembrie 1889. In editii, fragmentul de studiu ce se pune ca prefata este datat „noiembrie 1887“, pana la editia a XI-a, cand se indreapta eroarea. Editiile ulterioare, insa, nesupravegheate de Maiorescu, dateaza: noiembrie 1898! Pericle Martinescu sugereaza (in articolul: „Cum au fost editate poeziile lui Eminescu in decurs de 60 de ani“, Viata Romaneasca, nr. 11/ 1949, p. 139-167) ca studiul lui Maiorescu chiar a fost scris in 1887, cu doi ani inainte de moartea poetului: „Aceasta introducere, desi a vazut lumina tiparului abia in 1889, se pare ca a fost scrisa inca din 1887, dar autorul ei a asteptat ca poetul sa inchida ochii, urechile si gura pentru totdeauna si abia dupa aceea s-o dea la iveala.“, p. 151. Ciudata ramane, intr-adevar, datarea studiului maiorescian cu doi ani inainte de moartea lui Eminescu – si reluarea acestei datari. Ca Maiorescu il considera pe poet definitiv pierdut pentru creatie inca de prin 1884-1885 reiese si din alte documente provenind de la el (mai ales scrisori); sa fi insailat (pus in fise, pe paragrafe) aceasta biografie a lui Eminescu chiar din acesti ani?! Este greu de presupus. Pasta pamfletara a textului lui Pericle Marinescu a facut, probabil, ca chestiunea sa nu se mai discute. Oricum chestiunea tine mai mult de maiorescologie, stiinta ce nu ne indoim ca va aparea dupa consolidarea eminescologiei ca stiinta (mai ales dupa epuizarea surselor traditionale in studiul vietii si operei lui Eminescu).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper