Prefata lui Maiorescu (I)

Un articol de N. GEORGESCU

Prefata la editia dintai
Colectia de fata cuprinde toate poesiile lui Eminescu publicate in „Convorbiri literare“ de vreo doisprezece ani incoace, precum si cele aflate pâna scum numai in manuscript pe la unele persoane particulare.
Publicarea se face in lipsa poetului din tara. El a fost totdeauna prea impersonal si prea nepasator de soarta lucrarilor sale, pentru a fi putut fi induplecat sa se ingrijeasca insusi de o asemenea culegere, cu toata staruinta amicilor sai literari.
Poesiile, asa cum se presinta in paginile urmatoare, nu sunt dar revazute de Eminescu si sunt prin urmare lipsite de indreptarile ce avea de gand sa le faca, cel putin la cele mai vechi („Venere si Madona“, „Mortua est!“, „Egipetul“, „Noaptea“, „Inger de paza“, „Imparat si proletar“, „Rugaciunea unui dac“, „Inger si demon“).
Daca totusi am publicat si aceste poesii, impreuna cu celelalte, asa cum se gasesc, am facut-o dintr-un simtimant de datorie literara. Trebuiau sa devie mai usor accesibile pentru iubitorii de literatura noastra toate scrierilor poetice, chiar si cele incepatoare, ale unui autor, care a fost inzestrat cu darul de a intrupa adanca sa simtire si cele mat inalte gandiri intr-o frumuste de forme, supt al carei farmec limba romana pare a primi o noua viata.
Bucuresti, decembrie 1883.
T Maiorescu
Textul acesta a fost scris de Titu Maiorescu dupã 6/18 decembrie 1883 („ii mai scriu numai o scurta prefata“ o anunta el pe Emilia Humpel in epistola din 6/18 decembrie 1883, in ziua in care transmitea la tipografie ultima coala editoriala corectata, a 20-a) – deci, dupa corectura intreagã a manuscrisului-martor. Va deveni text canonic al tuturor editiilor Maiorescu, sub titlul „Prefata la editia d’intai“. In editia princeps nu are titlu.
Cele patru paragrafe ale acestei prefete propun si o simetrie cifrica interesanta privind numarul de cuvinte. Primul paragraf are 32 de cuvinte (cu titlul presupus, „prefata“, 33 de cuvinte). Cel de-al doilea paragraf are 8 cuvinte pentru prima propozitie si 33 de cuvinte pentru cea de-a doua. Cel de-al treilea paragraf are 33 de cuvinte pana la paranteza, si 8 titluri de poezii in paranteza, facand un fel de „rima imbratisata“ cu paragraful doi. Al patrulea paragraf are 23 de cuvinte pentru prima fraza si 55 de cuvinte pentru cea de-a doua, un total de 78 de cuvinte la care, daca se adauga data, locul si semnatura, adica incã patru cuvinte, rezulta cifra de 82 (41+41, adica insumarea cuvintelor din paragraful doi si trei). Nu cunoastem sensul acestei (acestor) parole, in care cifrele 8 si 33 par a juca un rol – iar pentru un posibil „joc“ cu locul de ordine al poeziilor, cu numarul de litere din numele poetului (Eminescu = 8 litere, nume anuntat de doua ori in text), etc., chiar daca am fi pregatiti, nu avem repere spre a estima unde poate duce. Aceste relatii simetrice au ciudateniile lor, si atesta, inca o data, ca actele si marturiile privind viata tarzie a lui Eminescu (darea lui afara din presa, mai ales, declararea publica a bolii psihice etc.) – sunt invaluite intr-un mister fabricat.
Cele opt poezii eminesciene citate de Titu Maiorescu, pentru care editorul crede ca sunt lipsite de indreptarile ce avea de gand sa le faca, cel putin la cele mai vechi, au urmatoarea ordine in editie (punem si cronologia in paranteza):
15. „Venere si Madona“ (1870)
23. „Mortua est!“ (1871)
25. „Egipetul“ (1870)
24. „Noaptea“ (1871)
32. „Inger de paza“ (1871)
39. „Imparat si proletar“ (1874)
7. „Rugaciunea unui dac“ (1879)
29. „Inger si demon“ (1873)
In afara de prima poezie, „Venere si Madona“, debutul lui Eminescu in „Convorbiri literare“, deci un inceput, celelalte nu respecta ordinea cronologica a publicarii poeziilor. Nu este respectata nici ordinea lor din editie. De ce le citeaza editorul in aceasta ordine? Surprinde, apoi, includerea „Rugaciunii unui dac“ (publicata de Eminescu in CL, la 1 septembrie 1879) printre poeziile „mai vechi“. Pana la „Rugaciunea unui dac“, Eminescu publicase in „Convorbiri literare“: „Epigonii“ (15 august 1870), „Mortua est!“ (1 martie 1871), „Inger de paza – Noaptea“ (15 iunie 1871), „Egipetul“ (1 octombrie 1972), „Inger si demon“ (1 aprilie 1973), „Floare albastra“ (idem, ibidem), „Imparat si proletar“ (1 decembrie 1874), „Melancolie“, „Crãiasa din povesti“, „Lacul“, „Dorinta“ (1 septembrie 1876), „Calin“ (1 noiembrie 1876), „Strigoii“ (1 decembrie 1876), „Povestea codrului“, „Povestea teiului“, „Singuratate“, „Departe sunt de tine“ (1 martie 1878), „Pajul Cupidon“, „O, ramai“, „Pe aceeasi ulicioara“ (1 februarie 1879) – dupa care urmeaza grupajul din 1 septembrie 1879, in care se include si „Rugaciunea unui dac“ („De cate ori iubito…“, „Rugaciunea unui dac“, „Atat de frageda“).
Iata, asadar, un total de 21 de poezii, pana la grupajul din 1 septembrie 1879, dintre care Titu Maiorescu crede ca, fiind poezii mai vechi, Eminescu avea de gand sa le indrepte pe acestea 8… Ulterior, la acest lot editorul va mai adauga trei poezii. Considerand ca „Rugaciunea unui dac“ este o „scapare“, pana la „Imparat si proletar“ (1 decembrie 1874) raman poeziile din lista de mai sus. In fond, cu totul socanta ramane neincluderea printre poeziile mai vechi a „Epigonilor“ (1870) – ca sa nu mai vorbim de „Floare albastra“, ori de „Strigoii“ (la tiparirea careia Maiorescu reactionase prin cunoscuta scrisoare, cerand indreptari din partea poetului; indreptari pentru ce? – in vederea unei republicari, desigur!).Titu Maiorescu nu alege aceste opt poezii mai vechi ale lui Eminescu nici dupa un ghid al greselilor posibile, considerate ca atare de catre critic: in afara de finalul „Rugaciunii unui dac“ (omisiunea negatiei), aceste opt poezii nu ridica dificultati editorului (formele mai greoaie din „Imparat si proletar“ le rezolva prin punctuatie). Altele sunt poeziile dificile pentru un editor eminescian, oricare ar fi e1. Alegerea intamplatoare a exemplelor, dupa memorie, daca este intr-adevar intamplatoare, cum rezulta de altfel, denota ca Maiorescu nu era familiarizat cu cronologia expresa a poeziilor lui Eminescu (datele publicarii). Presupunand ca el tine cont de data debutului lui Eminescu la „Convorbiri literare“, 15 aprilie 1870 cu prima poezie din lista sa „Venere si Madona“, ramanem surprinsi sa constatam ca aproximeaza timpul scurs de la acesta data pana la editia pe care o scoate la… „vreo doisprezece ani“. Din aprilie 1870 pana in decembrie 1883 sunt aproape… vreo 14.
Ramane cert faptul ca Titu Maiorescu este surprins de prezenta, in aceasta „colecte“, a poeziilor de tinerete (unele dintre ele) ale lui Eminescu.
Cu totul interesant este, in aceasta prefata, paragraful al doilea: „Publicarea se face in lipsa poetului din tara“. S-ar putea crede ca este un anunt simplu: Eminescu nu se afla in tara – si, prin urmare, indreptarile de ultim moment nu are cine le face. Despre indreptari, insa, se va vorbi in paragraful urmator, al treilea. Lipsa poetului din tara este legata de alt ceva: „El a fost totdeauna prea impersonal si prea nepasator de soarta lucrarilor sale, pentru a fi induplecat sa se ingrijeasca insusi de o asemenea culegere, cu toate staruintele amicilor sai literari“. Lipsa poetului din tara este legata, de catre Titu Maiorescu, de ingrijirea unei „asemenea culegeri“: cartea se tipareste pentru ca el nu este de fata, lipsa lui inlesneste tiparirea. Tiparirea – ori alcatuirea colectiei/culegerii?! Amicii sai literari au staruit pe langa el, dar nu 1-au putut indupleca. Indupleca, in ce privinta: sa tipareasca (sa-si ia grija tiparirii) – ori sa alcatuiasca o colectie/culegere? Prea impersonal – si prea nepasator cu soarta lucrarilor sale, Eminescu? – Cu soarta lucrarilor tiparite, desigur, ori facute publice dupa lectura (publica). S-a ocupat, asadar, altcineva de „soarta lucrarilor sale“? Textul antologiei atesta ca piesele s-au tiparit, fiecare in parte, dupa tipariturile din „Convorbiri“ (aceleasi greseli). Intre taieturile din „Convorbiri“ (sau in tomurile revistei, la semne bine stabilite) se aflau, insa, poezii transcrise caligrafic de Eminescu pentru tipar (ineditele din grupajele separate). Titu Maiorescu insusi insistase in 1881 pe langa poet sa-si faca un volum de versuri si-i daduse aceste tomuri din biblioteca sa… In aceasta declaratie de editor nu se mai regaseste informatia; este ca si cum, in termeni juridici, Titu Maiorescu nu ar recunoaste ca i-a cerut poetului sa-si lucreze volumul. Pe cale de consecinta (pentru ca dovada exista, e vorba de scrisoarea lui Eminescu din 8 februarie 1882 catre Veronica Micle unde-i spune: „Titus imi propune sa-mi editez versurile…“), urmeaza ca Eminescu n-a discutat cu el despre volum – de la aceasta propunere pana la iesirea poetului din viata publica (28 iunie 1883), nu s-au consultat asupra sumarului, punctuatiei, formelor etc. Sunt atestate numeroase discutii intre ei doi pe marginea „Luceafarului“ (discutii consemnate chiar de Titu Maiorescui in jurnalul sau) – dar ele s-au marginit strict la acesta: in declaratia de mai sus asta afirma editorul, ca Eminescu n-a luat in seama staruintele amicilor literari de a-si edita poeziile, deci nu i-a luat in seama sfatul din februarie 1882. Se intelege limpede ca lui nu-i vine sa creada ca Eminescu insusi a organizat volumul. Maiorescu intra, de fapt, in posesia volumului manufacturat, a „pachetului“ cum spune Perpessicius – pe ce cai, insa, nu stim; asa cum nu stim pe ce cai va intra criticul in posesia lazii cu manuscrise a lui Eminescu – si-si face urmatorul rationament: El a fost totdeauna prea impersonal si prea nepasator de soarta lucrarilor sale, pentru a fi putut fi induplecat sa se ingrijeasca insusi de o asemenea culegere, cu toata staruinta amicilor sai literari. Deci: nu el a facut culegerea. Nu a lui este responsabilitatea textului. Fiind facuta, totusi – trebuie publicata, cu atat mai mult cu cat este absent (din tara), ca un fel de surpriza – dar si din datorie fata de literatura romana.
In felul acesta cred ca mai cade un mit: acela ca prin volumul de poezii Titu Maiorescu a voit si a reusit sa salveze si sa impuna lumii poetul dupa prabusirea ziaristului Eminescu. Nicidecum: lucrurile au o evolutie naturala, fireasca, „ziaristul“ Eminescu, el insusi, munceste intens la definitivarea volumului sau de versuri, la construirea lui – dar iata ca nu are timp sa puna ultimele tuse, ca sa zicem asa, adica sa-si faca singur corectura: evenimentele din 28 iunie vin brusc cu avalansa lor. N-are timp nici macar sa transmita cuiva sensul constructiei, scenariul cartii. Nici macar Ioan Slavici, la care sedea in gazda si care-i vedea framantarile, nu intelege ca el scrie incontinuu si rasscrie, bate tactul, recita noaptea, reia recitarea etc. – pentru ca-si studiaza poezia: Slavici gaseste de cuviinta sa ne spuna ca acestea erau manifestari ale nebuniei lui Eminescu! Ni se pare din ce in ce mai plauzibil ca in privinta volumului de poezii avem de-a face cu un accident. El, acest volum in organizarea de autor cu acele trimiteri ingineresti de la o poezie la alta, cu intercalarile, etc. – ar fi putut fi dus chiar de catre autor la tipografie pentru a fi cules si, dupa accident, tipografia, ramanand descoperita, ar fi putut apela la Titu Maiorescu pentru a scoate lucrurile din impas.
Studii recente (la descoperirile d-lui Toma Dulciu ma refer) denota ca s-a lucrat mult coperta cartii, in figurile florale ale careia se poate citi, staganografic, numele „Veronica Micle“: daca este asa – cine ar fi acoperit/ascuns numele Ei – si cu ce scop? E absurd sa vedem un fel de „conspiratie“ prin care Titu Maiorescu si „grupul sau“ o pun acolo pe femeie in mod conventional ca s-o culpabilizeze (numai ei stiind de ce…). De ce, in fond, cand Ea este prezenta peste tot in volum? Mai degraba autorul insusi, Eminescu, sau cel cu care lucra el aceasta coperta, ii plaseaza numele, ca pe un omagiu ascuns de ochii lumii. S-a facut statistica vocabularului editiei princeps si s-a stabilit ca cel mai frecvent cuvant al ei este pronumele personal de persoana a III-a singular: Ea cu 3.068 de ocurente si, pe acelasi loc, tot cu 3.068 de ocurente, El. Se poate spune ca intregul volum este o dedicatie „Perechii umane“, cuplului masculin-feminin: ce e mai simplu decat sa vedem in scrierea staganografica de pe coperta numele Ei ascuns, sub numele Lui in clar? Revenind, o coperta lucrata cu atata migala inseamna nu numai timp, dar si consultari, proiecte, probe. Este foarte posibil ca Eminescu sa fi fost un obisnuit al tipografiei Socec-Teclu in aceste luni.
Am stabilit, apoi, ca el a mai intocmit o lista cu poezii inedite din viitorul volum, si pentru revista „Convorbiri literare“ de la Iasi: se preocupa de carte, dar si de lansarea ei dupa aparitie.
Toate acestea sunt ipoteze de lucru. Revenind la Titu Maiorescu, noi constatam ca el descrie o imprejurare dedusa, nu o situatie de fapt. Nu motiveaza de ce (daca) el, Titu Maiorescu, a luat initiativa de a aduna poeziile lui Eminescu, de a le adauga celor publicate pe cele aflate in manuscrise, si de ce le publica. Nu declara expres, explicit, ca e1, Titu Maiorescu, a facut aceasta munca. Reiese oarecum fapta unui grup de prieteni. Ca el a facut efectiv corectura? – Asta se va descoperi peste ani si ani, odata cu scoaterea la iveala a scrisorilor sale, a insemnarilor zilnice, a altor marturii – precum cea de mai sus ca el a staruit sa se faca volumul. Acum, in 1883-1884, cititorul acestei carti nu afla cine a editat-o de fapt. Titlul volumului este – sa nu uitam – POESII de M. Eminescu, nu M. Eminescu: POESII. In primele randuri editorul vorbeste de „colectie / culegere“. Este ceva ca si anonim, cum ar fi o culegere de folclor.
Paragraful al treilea incepe si mai explicit: „Poesiile, asa cum se prezinta in paginile urmatoare, nu sunt dar revazute de Eminescu“… Nu se refera numai la indreptari grafice – ci si la modul cum se prezinta poeziile in paginile urmatoare. Practic, descrie un manuscris ce urmeaza a fi citit. Singurul „gir“ editorial pe care-1 da Titu Maiorescu este pentru aceste opt poezii pe care le considera mai vechi: „Daca totusi am publicat si aceste poezii, impreuna cu celelalte, asa cum se gasesc, am facut-o dintr-un simtimant de datorie literara“. In virtutea aceluiasi „simtimant“ se puteau publica poezii si mai vechi de-ale lui Eminescu, de la „Familia“; formula este de circumstanta, editorul observa ca cele opt poezii in discutie construiesc, sunt piese de baza in antologie – si-si motiveaza neputinta de a le exclude, pe generalitati. El a vorbit, pentru a treia ori a patra oara, de aceste poezii… „asa cum se gasesc“. A definit, deci, in continuare, manuscrisul pe care-1 poseda. Intreaga aceasta prefata este construita din termeni ambigui, are o dubla intentonalitate, editorul pare mai degraba a se apara pe sine insusi. Instaureaza, astfel, duplicitatea in eminescologie – mergandu-se pana acolo incat i s-a atribuit lui Titu Maiorescu chiar selectia editiei din decembrie 1883.
Aceasta prefata-stas se repeta si la editiile a II-a si a III-a, cand Eminescu era inca in viata, nu se mai afla in strainatate… Se stie ca poetul nu si-a recunoscut, de altfel, acest volum. Mai exact spus: dupa ce l-a daruit, cu o dedicatie in limba germana, medicului sau curant de la Oberdoebling, in primele zile ale lui 1884, mai tarziu, prin 1886, a avut o reactie violenta, spargand vitrina unei librarii din Iasi, luandu-si de acolo volumul si calcandu-si-1 in picioare, dupa unii biografi. Nu stim ce se poate deduce de aici. Poetul si-a cerut insistent, continuu, lada lui de manuscrise inapoi, in scrisori emotionante, fiind mai intai ingrijorat de soarta ei, apoi nedumerit ca nu i se restituie, rugandu-si prietenul sa i-o pastreze. A intentionat o anti-editie Maiorescu prin V G. Mortun, dar aceasta se va publica abia dupa moartea sa. Nu a colaborat cu editorul nici la editia a doua, nici la editia a treia. Prefata-stas a lui Titu Maiorescu pare a-l impiedica, intr-un fel, pe poet de a-si lua in stapanire opera, si a-1 provoca la o reactie: nu se cunoaste vreuna. Desi volumul este organizat de el insusi pana in cele mai mici amanunte, totusi nu si-1 reia in formula proprie. O posibilitate – pe care am presupus-o de mai de ori – ar fi ca unele schimbari de amanunt, totusi, 1-au deranjat: se pierde o coala editoriala, cum am vazut. Ar mai fi posibilitatea ca sa-1 fi surprins migrarea, din volum, a elegiei „Mai am un singur dor“, care a devenit cantec de petrecere si – mai grav! – cantec de cheta, insotind demersul tinerilor sau mai varstnicilor socialisti, care s-au angajat intr-o campanie de anvergura nationala sa stranga bani pentru „bietul Eminescu“. O asemenea campanie ii bara, de altfel, drumul spre presa, cum observa inca G. Ibraileanu.
O alta cauza pentru care el insusi nu-si reia in formula proprie volumul ar (putea) fi distonanta flagranta fata de editia existenta. Nu e vorba numai de greseli: in privinta acestora, inca in scrisoarea sa din iarna Titu Maiorescu il anunta: „Acum trebuie sa mai stii ca volumul de poezii ti l-a publicat Socec dupa indemnul meu in Decembrie anul trecut (…) si de pe acum trebuie sa te gandesti la editia a doua, care va fi reclamata pe la toamna, si in care vei putea face toate indreptarile ce le crezi de trebuinta“. Este vorba, insa, si de omisiuni de poezii (cele care vor fi recuperate punctual de catre V.G.Mortun), de strofe – dar mai ales este vorba de punctuatie, de acea virgula maioresciana care face din mistica poemului – psihologie. V.G.Mortun arata, intr-un interviu din 1914 acordat lui Al. Serban, ca Eminescu innegrise editia pe care i-a scos-o Titu Maiorescu: „aproape toate paginile erau corectate cu creionul si purtau pe ici pe colo strofe adaugite“, noteaza Al. Serban insusi vazand exemplarul de lucru (care din pacate nu s-a pastrat).
Ce se intelege de aici? A-si fi editat (publicat) poetul insusi volumul de poezii, dupa editia scoasa de Maiorescu, ar fi insemnat un scandal. Era alt volum, o reparatie care se cuvenea explicata public. Ar fi putut Titu Maiorescu suporta asa ceva? Ar fi putut Mihai Eminescu suporta consecintele? Suporta climatul nostru cultural de la 1884-1889, cu un Eminescu bolnav sau sanatos, nu se mai stie, dar tinut ca un Ioan Botezatorul in temnita Botosanilor? Stiu ca acestea sunt probleme care mai bine nu s-ar pune – pentru ca nu s-au pus niciodata – dar faptele au ajuns sa le ceara. Prin editiile sale succesive Titu Maiorescu nu face altceva decat sa se apere – iar principiul in virtutea caruia actioneaza-reactioneaza este evident: el il considera pe Eminescu iresponsabil, pierdut intelectualiceste. Cu vorbele sale din scrisoarea din 3/15 iunie 1888 catre – atentie! – redactia „Almanahului Romania Juna“ care-i cere sfatul pentru a doua aparitie: „De la Eminescu s-ar cuveni, poate, sa reproduceti ultimiele trei poezii, facute dupa publicarea editiei a doua a volumului sau de poeme, desi aparute in «Convorbiri» (doua in trecut, a treia va aparea in nr. Conv. din Iulie). Eminescu tot mai traieste, desi este intelectual pierdut; fiindca traieste, trebuie sa figureze in Almanach“. Nu catre o persoana particulara spune asta Titu Maiorescu, ci catre un grup, oarecum catre o institutie: este ca si o afirmatie publica. In fond, numai un Eminescu iresponsabil justifica editia lui Titu Maiorescu – si numai aceasta prefata explica de ce: criticul a facut ce se putea omeneste face cu un text care i-a parvenit nu se stie cum. (Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper