Omul care spune „DA!“

Un articol de C. STANESCU

Ajunsa la al zecelea numar, revista „Istorie si civilizatie“
si-a cucerit repede un loc
fruntas între publicatiile
de profil. Pe lânga profesionalismul înalt al celor ce o scriu –
o echipa exceptionala de tineri istorici si cercetatori alaturi
de cei zece academicieni
si profesori universitari cu mai vechi state de serviciu în
istoriografia româneasca –
principala ei calitate mi se pare a fi aducerea sub ochii
cititorilor de azi a unor mari pagini din istoria românilor care, departe de a fi devenit litera moarta, îsi revela
o actualitate permanent
pilduitoare.

Cu alte cuvinte, Istoria din „Istorie si civilizatie“ nu este pur si simplu o poveste nostalgica despre trecut, ci, adusa în prezent, îsi mentine vechea si inalterabila ei functie de pedagog si magistru al vietii celor de azi. În conditiile dictate de concurenta acerba si neloiala de pe piata revistelor actuale, performanta de invidiat a acestui seismograf istoric al vietii de azi consta în rezistenta nedezmintita numar de numar la atractiile facile ale naratiunii istorice romantate cu iz popular. În paginile celorlalte reviste cu profil relativ si doar aparent asemanator, istoria româneasca si-a pierdut noima substantiala si educativa, devenind, conform unui deplorabil gust actual, doar o sursa de întâmplari senzationale cu iz istoric aruncate în ochii si urechile unui cititor evazionist, drogat cu tot felul de scenarii fanteziste. Sub presiunea unui val puternic de senzationalism ieftin si atractios, istoria este „tradusa“ în codul cancanier al publicatiilor de scandal. În opozitia admirabila la aceasta tehnica detestabila de a-si cuceri cititorul consta principala calitate ce face de neînlocuit o revista precum „Istorie si civilizatie“. Am mai remarcat stiinta si tactul cu care aceasta revista culege din bogata istorie a saracului nostru popor fapte, reflexiuni si vorbe memorabile ce, plasate în context, pun sub o lumina critica nimicitoare mizeriile si minciuna prezentului în care ne balacim ca într-o inundatie fara sfârsit. În numarul 10 din iulie 2010, un articol încarcat de actualitate se intituleaza „Aiasta nu se poate, Maria Ta!“. Articolul este semnat „Redactia“, întarindu-i astfel natura programatica si caracterul de manifest al publicatiei. Chestiunea ridicata de acest remarcabil manifest este una de stringenta actualitate pentru viata politica, administrativa si spirituala a României: nocivitatea yesmen-ilor, o specie umanoida pe care zgura ramasa dupa arderea comunismului a lasat-o intacta si chiar mai mult decât atât. Asadar, cine e „consilierul“ care a rostit aceste memorabile cuvinte: „Aiasta nu se poate, Maria Ta!“? „Memorabile cuvinte, care ar trebui învatate de orice om politic, pe orice meridian“ – scrie Redactia în primele rânduri ale articolului si continua: „Cine si când le-a rostit? Lascar Catargiu fusese chemat de domnitorul Carol I. la 11 martie 1871, împreuna cu generalul Nicolae Golescu, fostii locotenenti domnesti de dupa înlaturarea lui Cuza, pentru a le remite actul de abdicare. Atacurile oamenilor politici, ostili domnitorului si insultarea invitatilor la banchetul dat de consulul Prusiei cu ocazia zilei de nastere a împaratului Germaniei, Wilhelm I (s-a strigat «Traiasca Republica!»), l-au facut pe domnitor sa ia dramatica decizie. Lascar Catargiu s-a opus categoric: «Aiasta nu se poate, Maria Ta!»“. Si-a argumentat pozitia si l-a convins pe Carol sa renunte la abdicare. A avut cea mai lunga domnie din istoria românilor, de 48 de ani. Care este semnificatia acestor cuvinte, dincolo de contextul istoric în care au fost rostite? Factorul suprem de decizie – monarh sau presedinte – nu este infailibil. În consecinta, poate lua o decizie eronata. Este spre binele sau si al tarii pe care o conduce sa aiba în preajma sa sfetnici, care sa-i spuna, curajos si ferm, ca a gresit. Yesmen-ii, oamenii care spun „Da!“ la orice vorba a sefului lor, sunt nocivi în mecanismul decizional al statului. Cei care se gândesc la cariera lor, prin prisma servilismului, trebuie îndepartati nemilos. Conducatorii nu se împaca, de multe ori, cu acei consilieri incomozi, dar, de fapt, pretiosi, care le arata greselile. Sigur, nu-i vorba aici sa-l „dotam“ pe seful statului cu consilieri din specia existentialista a „omului revoltat“ camusian sau a omului care spune nu, cum a fost, la noi, sa zicem, un Panait Istrati. Si nici despre cârcotasii de profesie nu-i vorba, desi si acestia sunt preferabili celorlalti. Dar ti se face sila când vezi azi cum se preling pe ecranul televizoarelor si prin paginile presei fel de fel de consilieri zelosi si servili gata sa stea în genunchi si sa argumenteze firoscos si filozofic pentru poporul ascuns si nevazut toate deciziile nesocotite ori aberante ale sefului pe care-l slujesc – presedinte, premier, ministru sau altfel de guvernant vremelnic. Ti se cam face greata de acesti «oameni care spun DA!» cu ochii tinta în ochii sefului lor si cu urechea pâlnie ca sa prinda adierea vorbei binevoitoare din centrul de comanda. Acesti absolventi straluciti, dar la fara frecventa!, ai scolii de slugarnicie nu vin nici ei de nicaieri, îsi au prototipul lor pe care istoria, rezervor generos si inepuizabil de atitudini si comportamente exemplare în rau sau în bine, ni-l ofera. Articolul din „Istorie si civilizatie“ ne propune un asemenea prototip în persoana lui Gheorghe (Guta) Tatarascu, premierul lui Carol al II-lea, a carui guvernare, scrie autorul (autorii?) articolului, „a purtat amprenta conceptiei „Se face, Majestate!“. Pentru ca, atunci când suveranul îi cerea un lucru ce se putea realiza, Tatarascu raspundea: «S-a facut, Majestate!», iar când îi cerea un lucru imposibil de realizat, declara: «Se face. Majestate!». Ce poate fi mai semnificativ în legatura cu raporturile dintre monarh si oamenii politici?“ La polul opus e prototipul celor demni si curajosi întruchipat de un Ion I. C. Bratianu ori P. P. Carp. Când Carol I a cerut la Consiliul de Coroana din 1914 „sa ne pronuntam numaidecât în favoarea Germaniei si Austriei“, liderul liberal s-a opus si, cu majoritate în Consiliul respectiv, s-a adoptat decizia contrara vointei suveranului, care ia act si, „ca rege constitutional, ma supun votului d-voastra…“. Om cu convingeri ferme si care-si asuma riscul de a merge contra curentului de opinie, P. P. Carp îsi exprima si el, în Consiliul de Coroana din 1916 împotrivirea la hotarârea de a merge cu Antanta: „sunt contra politicii pe care o promoveaza în momentul de fata Majestatea Sa… Atât de convins sunt de cele ce va spun, ca dau tot ce pot avea mai scump: trei fii, închid jurnalul; iar domniei Tale, domnule Bratianu, va doresc sa fiti învinsi pentru ca victoria voastra ar fi ruina si pieirea tarii.“ La rându-i, regele Ferdinand raspunde tiradei inflexibilului P. P. Carp: „Nu cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele tarii. Dinastia va urma soarta tarii, învingatoare cu ea, sau învinsa cu ea.“ Din nenorocire, urmasii acestor mari patrioti si barbati politici au ales între cele doua feluri de interese mai cu seama „interesele Dinastiei“, ale Familiei, ale Clanului sau Grupului si nu „interesele tarii“ – o tara devenita din ce în ce mai mica, mai invizibila si mai ascunsa, cu un popor ascuns el însusi în halucinatiile fanteziste ale conducatorilor abuzivi si consilierilor croiti dupa acelasi calapod al „omului care spune «Da»“. Începând cu perioada interbelica, noteaza articolul din „Istorie si civilizatie“, astfel de personalitati puternice (precum Ion I. C. Bratianu ori P. P. Carp – n.n.) au fost din ce în ce mai greu de gasit.“ Începea înca de atunci epoca lunga si nesfârsita a „yesmenilor“ si „yesmenitelor“ cu toata sau cu jumatate de gura. Dictatura comunista n-a fost,în acest sens, decât o continuare si adâncire a „trend-ului interbelic, prelungit pâna în zilele noastre de criza. Reflectând la fatalitatea crizei de cadre nationale si la caracterul imprevizibil al aparitiei personalitatilor puternice, Marin Preda observa undeva ca într-o situatie istorica data dispui de doi indivizi, al treilea lipseste, cel mai adecvat contextului nu exista. Ideea mai profunda a marelui scriitor era ca personalitatile puternice nu sunt efectul cerut de contextul istoric, ci rodul biologic al întâmplarii: ele nu se fac, dar se nasc. Iar azi, vorbele cronicarului „Nasc si la Moldova oameni“ nu se mai vad de nimic confirmate: cazute în gura unui istet ca Stanica Ratiu, aceste vorbe devin „sa-i dam, ceara ma-sii, un Eminescu…!“ Sa-i „dam“, ca tot n-avem de unde. Sa speram ca o revista ca „Istorie si civilizatie“ care propune o reflectie temeinica si prelungita asupra unor teme istorice importante respingând viziunea cancaniera asupra istoriei va rezista…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper