O cronologie a vietii literare (II)

Un articol de EUGEN SIMION

Ion Biberi (medic psihiatru, prozator joycian si eseist) care provoaca aceste dialoguri  cu oamenii de cultura din doua generatii (de la Sadoveanu si Enescu la Petre Pandrea si Geo Dumitrescu) este de parere ca lumea de mâine va fi o lume a traditiilor culturale si educative si ca stiinta va avea un rol esential în acest proces de devenire sociala. Este convins, de altfel, ca a sosit momentul de a recomanda, „o conceptie eroica si activista a viitorului civilizatiei“… Despre eroism si activism  vorbesc, înca de pe acum (1945), si ideologii noului sistem si se va vorbi, asurzitor, în deceniile urmatoare. Dar ce semnificatie au aceste vorbe terorizante nu se spune… Nu spun nici  cei care pornesc, ca Ion Biberi, de la principiile stiintelor pozitive… Orice sens am da acestor termeni, un fapt este cert: abia iesiti dintr-o istorie decimanta, intelectualii români se pregatesc, plini de sperante, sa intre în alta istorie care, se va dovedi ulterior, nu este deloc mai putin traumatizanta. Dar, deocamdata, ei fabrica, în 1945, utopii personale. George Enescu vrea sa se sustraga „vicisitudinilor si evenimentelor vietii“ pentru a putea sa se dedice muzicii. Este ofensat de brutalitatile lumii si crede, în genere, ca „omenirea a degenerat, moralmente vorbind, în beneficiul afirmarii fizice“… „Nu mai sunt de acord cu omul“ – declara el. Nu-i de acord nici cu violentele care au invadat arta. „Unde este adevarata adâncime a artei, lirismul?“, întreaba el, evident dezaprobator… Mai calm, Sadoveanu crede în evolutia pozitiva a lumii, o evolutie globala. „Ca urcând pe o spirala infinita în vesnic progres sufletesc, intelectual“ , fara sa ia în calcul „blastamatiile“ istoriei, cum le zice el în alt timp.  Scrie o carte pe an (în 20 de zile de lucru) si, în restul timpului, este stupar, sahist, pescar, vânator. Face, cu alte cuvinte, ce-i place. „Am nevoie de lene, de reculegeri“ – mai precizeaza el în plina agitatie a istoriei. Nu face nicio deosebire între Natura si Dumnezeu, socotind ca „ceea ce este inteligenta în lucruri este Dumnezeire“. Nu se duce în chip obisnuit la biserica, dar se considera  un spirit profund religios în sensul lui Ioan Evanghelistul – „la  început a fost Cuvântul“…  Justificare ambigua. Un mistic al cuvântului care fundamenteaza literatura sau un mistic în sensul Evangheliei?. Oricare ar fi întelesul acestei fraze, fapt sigur este ca autorul „Baltagului“ nu-i înfricosat de istoria ce se pregateste sa acapareze scena lumii românesti.
Mai prevazator pentru ca a patit mai multe în istorie, Arghezi nu stie, în 1945, care poate sa fie forma ideala a lumii, stie doar ca esentiala e, în orice forma de viata, fericirea individului. „Chezasia unei societati fericite este putinta de perfectionare indefinita a individului“ – spune el. În privinta literaturii e mai sceptic decât altii: „“Lumea de mâine“?  Ce-o fi însemnând acest vocabular de iluzii, pe care îl aud în câteva limbi de zeci de ani de zile, când sincer, si când ipocrit? Cine vorbeste în toate epocile de lumea de mâine? Lumea de azi. În literatura, cel putin, lumea de ieri a fost calitativ întotdeauna mai buna decât cea de azi. Pomeneai de Pascal. Când a scris Pascal? Acum peste 300 de ani. La ce fel de lumânare de ceara a scris pana lui inegalata de confortabilul ev al becului electric? Sa nu uitam manuscrisele, ca Biblia, care sunt opera celui mai întunecat trecut, al opaitului de seu si ulei.“ Modelele lui Arghezi sunt, dupa cât se observa, îndepartate si de lumea de mâine si de lumea prezenta. Raspuns tipic arghezian, raspuns în dodii, în raspar cu vizionarismul colectivist al ideologilor: poetul se gândeste la fericirea individului, nu a maselor, iar în ce priveste modelele literaturii, el propune scrierile sacre (Biblia) si opera unui filosof mistic (Pascal).
Sociologul Dimitrie Gusti vrea sa constituie o stiinta a natiunii române care ar putea avea consecinte pozitive asupra organizarii statului român. „Pentru a nu degenera în oligarhie si birocratie, democratia trebuie sa construiasca Statul de jos în sus si nu invers“ – precizeaza acest om învatat si prob cu gândul la o democratie sociala care, dupa el, ar fi  „idealul si, desigur, realitatea înjghebarii sociale de mâine“… Criticul Mihai Ralea propune „un umanism socialist“ în sensul dat acestui concept de Malraux si de doctrinarii rusi mai noi. Concept vast, concept abstract, concept care, s-a dovedit mai târziu, justifica toate injustitiile. Spre deosebire de Arghezi, Ralea combate viziunea romantica, individualista si recomanda „adeziunea spirituala a omului la colectivitate“… Vianu este atras de problemele devenirii, istoriei, creatiei si are, în chip hotarât, o conceptie „activista a lumii“. „Înteleg cultura ca o transformare a Naturii în sensul vederilor si exigentelor omului“… Esteticianul detesta pe „omul de vorbe, de formule, de avânturi nereflectate“ si imagineaza ca, în tara lui Mitica, se poate instala o civilizatie a muncii si a lucrului bine facut: „Poate ca pentru prima oara în Istorie, entuziasmul pentru munca, convingerea adânca a omului în valoarea etica a muncii si dezvoltarea fortei de munca ajung acum la treapta lor cea mai înalta. De abia acum, cultura umana a îngaduit o libertate totala, sa nadajduim definitiva, a muncii. Istoria a ajuns la stadiul în care munca reprezinta constiinta unei înaltari a omului deasupra lui însusi. Caci omul nu trebuie sa fie robul, ci domnul muncii. Muncitorul trebuie sa aiba fata de munca fervoarea pe care o are un artist fata de opera pe care o înfaptuieste. Va trebui sa aiba aceeasi libertate fata de munca.“ Alice Voinescu, spirit crestin cu profunde studii filosofice, crede într-o „ordine inteligenta a lumii“ si este convinsa ca în prezenta unei realitati divine lumea va evolua de la inconstient la constient… Peste câtiva ani va fi exclusa din viata intelectuala si va cunoaste ororile detentiei…
Idealul tânarului iacobin Petre Pandrea este, în 1945, sa traiasca „în contemplatie, ca taran, într-un colhoz pe Baragan“ si, sceptic, crede ca lumea ce va veni va fi propice pentru oamenii politici, pentru sociologi si jurnalisti si deloc pentru artisti: „Pentru noi, artistii, iubite domnule doctor Biberi, va fi o epoca neinteresanta. Vom renunta la arta, vom asista în continuare la auto-mutilarea noastra, si vom fi mereu jurnalisti, sociologi, economisti, avocati sau medici de prim ajutor… Nicio placere: Arta e suprema bucurie…“
Vorbele sale s-au adeverit în ceea ce priveste conditia artistilor. Nu s-a înfaptuit însa visul lui de a trai, în contemplatie, ca un taran într-un colhoz. Om de stânga înainte de razboi, Petre Pandrea a înfundat puscariile comuniste atunci când comunistii pe care îi aparase, ca avocat, au venit la putere. Destin tragic. Avea dreptate sa-si manifeste, în 1945, ura lui absoluta împotriva guvernantilor: „Sa-ti marturisesc oroarea mea împotriva unei societati canibalice, dezgustul permanent pentru acaparatori, ura incendiara pentru insensibilitatea bovina a tuturor guvernantilor (fara exceptie), fata de intelectualitatea româna? Marea mizerie si umilinta a intelectualilor n-o cunosc nici zarzavagiii speculanti, nici pescarul, nici tutungiul si nici macelarul meu de la sabotaj, cu atât mai putin politicianul, îngrasati din pânda tuturor loviturilor si a învârtelilor rapide“. Geo Dumitrescu – reprezentant de marca al generatiei tinere – este  sentimental, uraste pe prosti, vrea sa scrie o monografie critica si pioasa a lui Caragiale si promite sa lupte neabatut împotriva cartilor de istorie si a formalismului burghez. Discursul lui este revolutionar si optimist: „astept momentul  sa ma integrez convingator si deplin în frontul lumii de mâine, pentru realizarea careia admit orice metoda si orice pret si scuz orice faradelege trecatoare“. Momentul a venit, dar nu asa cum îl astepta autorul „Libertatii de a trage cu pusca“: timp de un deceniu si mai bine poezia lui va fi pusa la index, iar el, ca individ, va fi oprimat de sistemul pe care îl elogiaza cu ardoare în 1945 si caruia îi scuza, dinainte, orice metoda si orice faradelege trecatoare (teribila imprudenta, rea premonitie!). Faradelegea l-a lovit si pe poet si aproape pe toti scriitorii din generatia sa.
Cum se vede, intelectualii români, tineri si batrâni, imagineaza la începutul epocii postbelice o lume a valorilor umaniste, o lume dreapta si armonioasa, în fine, o lume a creatiei majore si a fericirii individului. O utopie aproape generala. Cu mici exceptii (Sadoveanu, Ralea), aproape toti acesti intelectuali visatori vor plati greu fantasmele lor. Unii cu închisoarea, altii cu marginalizarea sociala si literara…
*
Trecând peste alte subiecte si alte campanii care domina presa din acesti ani tulburi, cum ar fi, de pilda, problema epurarii din universitate si din viata publica în genere (liste de colaborationisti, denunturi, incriminari grave etc.), doua nume si doua teme trebuie mentionate în acest tablou de epoca: Ermilov si Kemenov, doi teoreticieni sovietici, tradusi si prezentati ca niste veritabili legislatori literari în presa româneasca. Unul (Ermilov) defineste realismul socialist cu o sinteza superioara de realism si romantism plus ideologia revolutionara a clasei muncitoare, celalalt (Kemenov) înfatiseaza cultura occidentala ca o „revolta în genunchi“ într-un proces, fundamental, de decadenta. Aceste idei si aceste sintagme au facut cariera si au circulat în viata literara româneasca aproape doua decenii si, în functie de ele, a fost judecata literatura… Judecata si „îndrumata“ (un termen care se repeta). „Îndrumarea“ literaturii devine o problema de stat. Ideea „literaturii angajate“, care în termenii lui Sartre are o conotatie umanista, în estul Europei este însotita de îndrumare si cenzura ideologica. Faptul se vede si din fragmentele ce urmeaza si o sa se vada mai bine în textele aparute în „obsedantul deceniu“ (anii ‘50) atunci când literatura devine – cum se spune în documentele oficiale – „o problema de partid“, iar criticii literari (nu toti, dar o buna parte) devin îndrumatorii ei obstinati, adica cenzorii intoleranti…
Ar fi cu toate acestea o eroare sa socotim ca literatura româna, chiar în aceste circumstante, este un desert irecuperabil si ca nicio scriere valoroasa si nicio judecata corecta n-a fost data, de nimeni. Volumele de fata dovedesc ca între 1944-1948 vocea lui G. Calinescu este înca ascultata si ca Serban Cioculescu, Vladimir Streinu si tinerii critici (Al. Piru, Adrian Marino, Ov. S. Crohmalniceanu si altii) pot înca sa dea judecati drepte despre poetii din ceea ce mai târziu s-a numit „generatia pierduta“ (Geo Dumitrescu, Caraion, Tonegaru, Doinas) sau despre debutul lui Petru Dumitriu si Marin Preda…
Asadar: oferim celor interesati o cronologie a vietii literare care nu trebuie confundata, în niciun chip, cu o istorie a vietii literare din primii ani de dupa razboi, dar care, în intentiile noastre, poate pregati aparitia unei asemenea istorii, cu dramele, obsesiile, violentele si mistificarile ei…

13 iunie 2010

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper