Mastile seductiei

Un articol de RODICA GRIGORE

Arthur Japin, În ochii Luciei,
traducere de Andrei Anastasescu, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2008.


Nascut la Venetia, în anul 1725, Giacomo Casanova, traind înca de mic într-un mediu al actorilor, nu are nevoie sa afle de la altii ca lumea e un teatru, iar oamenii – purtatori de masti ce încearca sa-si joace cât mai bine rolurile, propria lui existenta dându-i aceasta lectie foarte de timpuriu. Familiarizat cu cercurile politice înalte ale vremii sale, pasionat de jocul de carti, de discutiile filosofice prelungite, de magie, autor chiar al câtorva scrieri între care cea mai cunoscuta este, desigur, „Histoire de ma vie“, Casanova e, însa, renumit mai cu seama pentru cuceririle sale amoroase pe care, de altfel, are grija sa le înregistreze, cu detalii, în memoriile sale. Memorii în care, la un moment dat, apare si povestea uneia dintre cele doua femei carora Casanova recunoaste ca le-a facut rau. Pe nume Lucia, marea iubire a vietii sale de la saptesprezece ani, ea având, pe atunci, paisprezece, îl dezamageste, însa, iar când, dupa ani de zile, Casanova o va regasi, într-un bordel din Amsterdam, femeia e aproape de nerecunoscut, cu chipul desfigurat de o teribila boala.

Romanul scriitorului olandez Arthur Japin, „În ochii Luciei“ (2003), porneste tocmai de la cele doua pagini în care, în „Memorii“, Casanova istoriseste povestea Luciei. Dar nu ramâne la putinele amanunte de acolo, ci încearca, cumva, sa umple golurile si, mai cu seama, sa spuna totul din punctul de vedere al Luciei însasi. În acest fel, cartea se individualizeaza profund între numeroasele creatii literare sau artistice dedicate, de-a lungul vremii, vietii lui Casanova.
Fara sa porneasca de la idei predeterminate si stiind cum sa evite cliseele previzibile într-un asemenea context (daca ar fi sa amintim, aici, doar imaginea sentimental-lacrimogena a prostituatei cu inima de aur si pe aceea a seducatorului salvat de propria sa soarta prin puterea dragostei), „În ochii Luciei“ cucereste de la prima si pâna la ultima pagina. Poate nu atât prin nivelul stilistic, uneori insuficient elaborat, caci personajele au adesea tendinta sa se piarda în filosofari sau în discursuri nu o data excesiv de lungi, fiind oarecum dificil a fi diferentiate unele de celelalte, la lectura, câta vreme vorbesc la fel (si, la rastimpuri, poate prea mult!), ci mai cu seama prin capacitatea de inventie narativa a autorului si prin remarcabila sa placere de a povesti.
Prima dragoste a lui Casanova
Arthur Japin recompune, astfel, fara sa tina întotdeauna seama de cronologie – tocmai pentru ca în acest fel textul romanului sa devina mai agreabil si sa mentina suspansul pâna la final – întreaga viata a Luciei, prima dragoste a lui Giacomo, cel care, ulteior, va deveni celebrul seducator. Si chiar daca ceea ce parea, la început, a avea toate sasele sa se transforme într-o iubire de poveste, de felul celor descrise în basme si care dureaza pâna la adânci batrâneti, se transforma, pe neasteptate, în catastrofa, scriitorul olandez stie cum sa pastreze proportiile si echilibrul si sa nu cada nicio clipa în melodrama de duzina. Caci boala teribila care o desfigureaza pe Lucia tocmai înainte de mult asteptata venire a iubitului sau Giacomo are darul de a o face si pe ea sa-si dea seama, la capatul unor suferinte incredibile si a unor umilinte pe masura, ca lumea e o imensa scena, unde nimic nu e asa cum pare, si unde fiecare trebuie sa intre într-un rol – în primul rând pentru a reusi sa supravietuiasca.
Astfel ca, în loc sa-l astepte pe Giacomo si sa-i explice nenorocirea care a lovit-o, cu speranta ca iubirea lui nu va da înapoi în fata acestei încercari, Lucia decide sa plece de acasa si sa-si croiasca viata singura. Ajunsa, dintr-o data, în mijlocul unei lumi crude si lipsite de scrupule, pentru care nu e deloc adaptata, tânara intra în contact cu oameni de tot felul, de la prostituate cinice la doamne din înalta societate, devine model pentru doctori, secretara unei nobile bogate si, finalmente, curtezana de lux, în Amsterdam, sub numele de Galathée de Pompignac, acesta fiindu-i dat, de altfel, pe jumatate în gluma, pe jumatate în serios, cu ani în urma, de Monsieur de Pompignac, profesorul care o ajutase sa faca primii pasi în lumea buna, dar o si facuse sa înteleaga care e adevaratul scop al învataturii.
Numai ca, în mijlocul unei lumi atât de dure, singura sansa a Luciei de a se cunoaste pe sine si de a învinge este de a se ascunde de toti ceilalti. Iar daca, asa cum iubitul sau Giacomo stia de la bun început, lumea e un teatru, ei nu-i ramâne decât sa-si interpreteze cât mai bine rolul. Cu precizarea ca, în conditiile date, rolul Luciei va impune, în primul rând, folosirea unei masti – pe care ea o concepe singura si care se dovedeste a fi chiar foarte potrivita, având în vedere ocupatia sa: un val care sa-i acopere fata desfigurata. Ea devine, astfel, nu doar atractiva, ci si fascinanta, misterioasa, extrem de dezirabila chiar si pentru aceia care, altfel, ar fi respins-o. Iar din spatele mastii din ce în ce mai scumpe, confectionata, treptat, din voaluri tot mai rare, Lucia priveste lumea – care, în acest fel, nu o mai poate vedea pe ea decât atât cât femeia doreste sa fie vazuta.
Deopotriva scut si arma, voalul Luciei o face tot mai celebra, mai bogata – dar, desigur, si mai singura. Caci, fara a se lasa vreodata înselata de aparente, ea întelege perfect ca aristocratii din jurul sau nu o vor accepta niciodata pe de-a-ntregul, asa încât, chiar jucând cu armele lor, disimulând si devenind tot mai priceputa în arta conversatiei si a seductiei, ramâne exterioara lumii care îi cade la picioare. Dar vine o zi în care îl reîntâlneste pe fostul ei logodnic, Giacomo, acum cunoscut sub numele de Cavalerul de Seingalt, celebru cuceritor si calator prin Europa. Care va fi rezultatul revederii lor?
Arthur Japin detine arta de a conduce firul narativ catre acest punct culminant si de a se juca cu rabdarea cititorilor si a protagonistilor ca într-un veritabil roman politist. Dar, deopotriva, are si intuitia de a nu-i face sa ramâna împreuna si sa se salveze prin iubire, caci povestea ce s-ar fi putut termina astfel a fost încheiata definitiv în clipa în care Lucia a decis sa devina Galathée de Pompignac, sa fie alta, altfel si sa traiasca dincolo de aparente, folosindu-se, însa, perfect de ele.
Orasul care seamana cu un teatru
Cât despre Casanova din acest roman, el calatoreste chiar si atunci când sta între patru pereti, reusind sa faca nesfârsite voiaje în jurul camerei, cumva à la Xavier de Maistre… Se întâmpla asa deoarece, ca un veritabil cuceritor, el e pe deplin constient de forta de seductie a cuvântului, astfel încât cucereste, nu o data, prin conversatie, prin povestire, nu neaparat prin ceea ce spune, ci prin modul cum reuseste sa spuna câte ceva. Desigur, acest demers îl va face sa se cunoasca si pe sine, caci, ajuns la maturitate, el întelege sensul profund al unora dintre peregrinarile sale din tinerete tocmai prin intermediul unor adevarate calatorii printre amintiri, evident, de cele mai multe ori axate în jurul aventurilor erotice pe care, ca într-un veritabil duel verbal, i le relateaza misterioasei Galathée, cea care refuza, ezita sau pur si simplu amâna sa se lase prinsa în jocul lui, convinsa ca stie despre barbati cel putin tot atâtea câte stie celebrul seducator despre femei. Evident, de cele mai multe ori, amintirile îl poarta pe Casanova catre Venetia, orasul sau natal cel atât de mult iubit, chiar si în ciuda celebrei sale întemnitari si apoi a evadarii spectaculoase de aici. Un oras despre care el însusi va spune, nu o data, ca seamana cu un teatru, si nu cu orice fel de teatru, nu doar cu un teatru al lumii în miniatura, ci cu unul de oglinzi, a carui viata se desfasoara în functie de datele si de ritmurile celebrelor carnavaluri care, placându-le atât de mult locuitorilor sai, au fost transformate de acestia într-un adevarat mod de viata.
O viata traita, asadar, sub domnia si sub dominatia mastilor, fie ele simultane sau succesive. Caci Casanova însusi se deghizeaza adesea, mânat de fascinatia de a se privi în oglinzi, iar reflectarea este cea dintâi masca, la fel cum costumatiile (de carnaval sau nu) sunt, ele însele, cea dintâi oglinda pusa în fata chipului fiecaruia.
Strategia de a aduce în paginile cartii personaje care recurg la strategia mastii fie la nivelul înfatisarii, fie la acela, mai complicat, al intentiilor si actiunilor propriu-zise tine, cel putin partial, de traditia romanului libertin. Arthur Japin, el însusi un bun cititor, stie foarte bine acest lucru, pe care nu putea defel sa-l ignore, daca avem în vedere personajele pe care le aduce în prim-plan în paginile acestei carti.
Pentru ca, desi la sfârsitul vietii Casanova ar vrea sa fie cunoscut în viitor drept om de litere si specialist în filosofie, faima sa va ramâne tot aceea de cuceritor. Probabil masca cea mai potrivita pentru el, cea pe care a reusit sa o poarte atât de bine de-a lungul vietii, încât a devenit una cu chipul sau – unul dintre pericolele ce pot aparea în calea oricui recurge la masti, si, deopotriva, un risc pe care Casanova si-l asuma pe deplin. Ca si Lucia. Prin ochii careia lumea întreaga pare (daca nu cumva chiar este sau devine!) nu neaparat mai frumoasa, dar, cu siguranta, un loc unde merita sa traiesti, sa speri – si sa nu încetezi niciodata sa privesti, chiar si atunci când nu poti fi privit. Sau poate ca mai ales atunci.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper