Marketingul noilor haiduci (I)

România si o mutatie culturala.
Spre o cultura a distractiei

Modul in care societatile isi constituie grilele si mecanismele de selectare pentru elite este relevant pentru o serie de reflexe sociale de profunzime care  pun in lumina acest proces. Fenomenul de coagulare a admiratiei colective, canalele publice de influenta si strategiile de discurs ale starurilor devin documente sociale deosebit de importante pentru a descrie sau explica resorturile intime ale unei culturi. Societatea româneasca este deja in faza celei de a doua industrializari, cum scrie Edgar Morin, in „Spiritul timpului“, industrializarea care vizeaza cultura si visurile. Traim perioada producerii si comercializarii viselor si sperantelor, difuzate masiv si folosite pentru a dirija identificãri colective, dar si tendinte de consum. Daca in trecutul recent, proiectarea radacinilor individualitatii avea in vedere elementul matern (Patria) si elementul patern (Statul), ultimele decenii au efectuat schimbãri esentiale in imaginarul colectiv. Sistemele de zeitati „salvatoare“ creeaza o adevarata industrie de consum care inlocuieste sau este complementara cu Pantheonul propus de Biserica.
Cultura de masa rezultata este una polimorfa si policentrata, nu este izvorâta din cultura culta, de esenta intelectuala, ea vulgarizeaza foarte mult, dar are un avantaj important, identificat de majoritatea sociologilor care o studiaza: elimina discontinuitatea dintre cultura si viata. Dispar criteriile estetice, cenzura criticii de calitate si mai ales regulile care traseaza standarde estetice normative. Cultura de masa nu-si propune idealuri de educatie estetica sau morala, ea este axata doar pe sarcina de a face prozeliti, cu cât mai multi, cu atât mai bine, cu atât mai eficient. Ea trebuie doar sa placa, sa adune in jurul acestei industrii culturale cât mai mult public. Productia culturala este animata de dubla miscare a imaginarului care mimeaza realul, si a realului care imbraca culorile imaginarului. Realul este mereu irigat de insertii imaginare si tendinte evazioniste. Contradictia dinamica a culturii de masa este intre logica industriala-birocratica-monopolistica-centralizatoare-standardizatoare pe de o parte, si contra-logica individualista-inventiva-concurentiala-autonomista-novatoare, pe de alta parte, dupa expresia lui Edgar Morin.
In cultura de masa dispar frontierele culturale iar nivelarea diferentelor sociale face parte din standardizarea gusturilor, produselor  si intereselor, careia mass-media ii da o expresie – tendinta omogenizanta ce fragilizeaza culturile nationale in beneficiul  unei culturi fictive pe care o putem numi transnationala.
Consumatorul român nu are pozitii relevante, nici nu-si exprima gusturile, eventual raspunde operatorilor de interviu care fac studii de piata, rolul desemnat pentru el este acela de a raspunde prin reflexe pavloviene. Se creeaza astfel un gust mediu si un curent popular. Cultura se desubstantializeaza, dar ajunge, simplificata, mai aproape de mase. Se nasc curente populare care privilegiaza emotiile puternice si retetele cu povesti spectaculoase si happy-end-uri asteptate cu sufletul la gura.
Prin telenovele, imaginarul insoteste zilnic trairile reale ale individului, fictiunea insoteste viata si o completeaza. Adolescentii români cresc cu o telenovela de mii de episoade, apoi sunt preluati de alta telenovela si condusi spre vârsta urmatoare.
Distractia inlocuieste vechile sarbatori, sarbãtori care isi pierd sensul de separare a vietii cotidiene vulgare, de magic sau mitic.
Cultura distractei eclipseaza problemele reale  (munca, somaj, catastrofe) privilegiind idealul unui hedonism centrat pe persoana sau cuplu. Când scriu aceste rânduri (este marti, 27 iunie 2010), in Moldova sunt inundatii in care deja au murit 19 oameni si au fost stramutati peste 10.000, dar pe toate televiziunile se dau show-uri cu pipite, iar câteva televiziuni de stiri au programate talk-show-uri cu politicieni care vorbesc despre confruntarea politica pura cu puterea, fara legaturi cu viata de zi cu zi. Cotidianitatea este eclipsata de o perdea de fum distractiva.
Politicienii – parte a
spectacolului si distractiei.
Politica este emotionala, favorizând pasiunile si punând accent pe confruntare si pe luptele de circ. Lupta electorala ia forma unei competitii televizate, in care calitatile simpatice ale candidatului, sau calitatea fundamentala, aceea de „a trece sticla“ reprezinta cerinta principala a retetei succesului. Politicianul devine o prezenta continua pe platourile de televiziune, este acolo, in cotidianitate, fara sa exprime ceva special, de cele mai multe ori fara nici un mesaj. Este un fel de semn de circulatie care tine locul institutiilor politice, devenite total necredibile.
Daniel Barbu spune in „Republica absenta“  câteva lucruri interesante despre stilul nostru de a face politica: „E vorba de un spectacol politic si nu de politica, nu cred ca (Mircea) Eliade avea dreptate. Personal cred ca societatea româneasca nu are vocatie politica. Are vocatia discursului politic. O vocatie pe care Caragiale a fost probabil primul care a pus-o in evidenta. A face politica inseamna a oferi unei societati o guvernare buna. In România se discuta si se discuta de 200 de ani, de la primele proiecte de reforma, apoi trecând prin Conu Leonida fata cu Reactiunea si ajungând la politicienii nostri de astazi, despre cam ce trebuie sa faca o guvernare buna. Numai in sensul asta putem spune ca românii au voluptatea politicii. Românii au, de fapt, voluptatea (…) spectacolului politic. Al scenei politice, nu a politicii ca proiect de a trai impreuna.“ (…)
Intreaga lupta politica este de fapt o indignare ritualica de factura discursiva, este un joc de contradictie si polemica eterna. Sa-l urmam din nou pe politologul Daniel Barbu: „Intreaga dezbatere publica, in special cea de la televizor, se poarta in jurul declaratiilor. Un politician declara ceva, alt politician declara ceva pe marginea declaratiei primului politician, presa se imparte in tabere, ziaristii isi fac unii altora reprosuri in legatura cu editorialele pe care le-au scris, deci un fel de – o sã fiu, din nou, nitel pretios -, metarealitate, care devine subiectul dezbaterii politice. Nu guvernarea insasi si obtiunile strategice care trebuie facute in legatura cu marile probleme sociale, educatia, sistemul de pensii, sistemul asigurarilor sociale, piata muncii si asa mai departe“. (…)
Jacques Séguéla, marele guru al publicitatii comerciale si politice, spunea ca traim într-o societate a sensului, care impune respectarea regulii celor trei S: simplitatea, dupa care mesajul trebuie sã fie direct, adecvat, clar; spectacolul, ce este necesar pentru ca omul are intotdeauna nevoie de visare, de frumusete, de tot ce ii ofera o asemenea punere in scena; substanta, privitoare la continutul, valoarea, satisfacerea efectiva a unor trebuinte,  asteptari si idealuri.  Poate primii doi S sa fie valabili, al treilea insa este discutabil, sau este real daca ne referim doar la trebuinte, multe dintre ele fiind dorinte induse de chiar fenomenul spectacolului de circ politic.

O ciudatenie:
haiducii postrevolutionari

In ultimii ani, fabricarea politicienilor a devenit o intreprindere interesanta si ciudata. Dincolo de cei pe care in mod normal ii lanseaza partidele, cu ocazia alegerilor si cu diferite tehnici de recrutare, o noua specie de eroi isi face simtita prezenta in spatiul public, ca parte a spectacolului politic cotidian: tipul haiducului. Haiducul este un element al mitologiei comuniste care incercase sa lanseze ideea unor protorevolte impotriva proprietarilor inca din vremile medievale. Ideea ca haiducii erau fiinte exceptionale –  furau de la bogati pentru a le da saracilor –  a prins destul de bine in imaginarul colectiv,  mai ales prin cinematografia comunista. Aceasta a idealizat asemenea modele, in mare parte personaje imaginare sau personaje a caror motivatie de a tâlhari nu prea rezista la o analiza a gratuitatii sau dedicatiei sociale a acestui comportament.
Sunt multe liste de haiduci români (Toma Alimanu, Coroi, Baba Novac, Gruia Novac, Popa Sapca, Iancu Jianu, Pintea Viteazu si altii), dar daca am studia cu atentie, am observa posturi diferite si mai ales cazuri necercetate indeajuns de serios de catre istorici.
Haiducul insa revine in ultima vreme in politica româneasca si in creatia populara. Ipostaza este de luptator neinfricat impotriva puterii politice, a ordinii, dar si a statului. El provine din zona persoanelor publice care, la un moment dat, intra in conflict cu legea. De regula, justitia din România nu condamna persoanele publice, decât rareori sau cu suspendare. La televiziuni analistii se aduna si protesteaza privind ducerea cu catuse la arest a personalitatilor publice dar, cu toata acestea, din când in când, defilarile cu catuse devin un spectacol care tine câteva zile la rând. Coruptia si bâlbele justitiei, asociate probabil si cu presiunile politice, reusesc sa nasca fenomene de revolta sociala si victimizare a celor care sunt dusi cu catuse. Un spectacol de telejustitie care produce efecte contrare: in loc sa consolideze ideea de dreptate sau pe cea de justitie, mai degraba victimizeaza politicieni si creeaza figuri mitologice de haiduci postrevolutionari.

Mecanismul victimizare.
Inceputurile cu Sorin Oprescu

Sorin Oprescu a fost primul care a reusit sa se victimizeze in batalia cu autoritatile. A depus semnaturi care, conform presei si justitiei, erau luate din arhiva spitalului pe care-l conducea, mai multi oameni verificati de presa nerecunosând ca au semnat. Prezenta pe liste a unor nou-nascuti de câteva luni a fost explicata de Oprescu ca fiind o gresala a celor care au adunat semnaturi. Sorin Oprescu se pregatise cu câteva sãptamâni inainte, demisionând furibund din PSD si apelând la teoria conspiratiei: va fi furat la vot, are semne consistente. Când i-au fost respinse semnaturile iar candidatura la Primaria Capitalei invalidata, cel care pâna mai ieri fusese copilul indragit al lui Ion Iliescu a devenit, in trei zile de mediatizare, cavalerul neprihanit al politicii românesti, independent de când se stie si luptator impotriva sistemului politic si impotriva politicienilor. Nu a contat ca este fiul unui fost general de securitate si beneficiar a diferite sinecuri postrevolutionare.
Dupa o saptamâna de spectacol pe tema victimizarii lui Oprescu si  dupa ce candidatura lui a fost invalidata pentru ca nu avea destule semnãturi, apoi dupa contestari succesive, in final, Curtea de Apel Bucuresti a decis ca Sorin Oprescu poate candida la Primaria Capitalei, desi falsurile descoperite de ziarul „Cotidianul“ au fost prezentate instantei.
Reteta de victimizare incepe sa se concretizeze: presa preia discursul lui Oprescu care spune ca Presedintele României este infricosat de o posibila lansare a candidaturii lui Oprescu pentru cea mai mare functie in stat si se foloseste de justitie si de alte mijloace pentru a bloca ascensiunea fulminanta a noului haiduc. Este adevarat ca mediatizarea  a atins niste nivele de expunere iesite din comun. Un fragment de  articol din „Evenimentul zilei“ din 30-04-2008, cu titlul „ Golgota lui Oprescu“ , care a stat pe televiziuni o saptamâna,  devine relevant pentru  atmosfera: „A murit politic rostind adevarul despre pericolul care paste un partid ce se vanghelizeaza cu buna stiinta. A parut ca mai moare o data, cind BEM i-a respins lista de sustinatori, dar a inviat prin decizia unei instante judecatoresti. A fost iarasi contestat si a izbândit inca o data. Patimile lui Oprescu pare ca s-au oprit ieri si reputatul medic isi poate incerca a treia oara norocul. A inviat, politiceste vorbind… Ramâne sa vedem daca nu cumva bucurestenii se vor lepada si a treia oara de el“. (Dan Dobos). Fiind si Saptamâna Patimilor, mântuitorul bucurestenilor, Sorin Oprescu, propune niste sosele suspendate, se intâlneste cu imaginarul bucurestenilor iesiti la pascut si câstiga alegerile, desi nu era creditat cu sanse serioase inainte de campanie.
Ideea care se naste pe piata politica bucuresteana este ca ar putea sa devina presedinte  astfel ca imediat dupa ce câstiga Primaria va declara ca va candida la Presedintie. „Candidez pentru ca nu se mai poate tolera halul de degradare la care actuala clasa politica a adus România si sunt multi cei care vad in mine alternativa. Este si motivul pentru care intru in cursa fara ezitare si fara sa ma tem ca ii dezamagesc pe cei carora le-am promis ca ramân la Primarie. Miza e nationala“.
Peste un an candideaza la Presedintie si observa ca nu a mai ramas nimic din isteria populara legata de el, termina pe locul sase, cu 3,18 %.  Efectul emotional al victimizarii dureaza putin, este ca un fel de hipnoza de grup. In schimb, ca un premiu de consolare, opinia publica ramâne cu o parere buna despre Oprescu sau poate despre propria fantasma. Se verifica o regula, in cultura de masa proiectiile oamenilor sunt puternice, dar de scurta durata. (Va urma)    n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper