José Saramago si cultul radacinilor

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Autoexilat in insula Lanzarote din Arhipelagul spaniol Canare, in urma controverselor si atacurilor provocate de „Evanghelia dupa Isus Cristos“, José Saramago a plecat pentru totdeauna, in prima luna a verii si in al 88-lea an al vietii, din aceasta lume care incepe sa semene tot mai mult cu bizara tara lovita de o terifianta „orbire alba“, imaginata de marele scriitor lusitan in romanul „Eseu despre orbire“, una dintre capodoperele sale. In treacat fie spus, anticlericalismul lui Saramago, ce a stârnit polemici si reactii vehemente in patria lui, Portugalia – traditional catolica –, a fost criticat si in alte spatii spirituale occidentale, unde insa nu doar Biserica, ci chiar crestinismul nu mai inseamna mare lucru.

O profetie a lui Cioran potivit careia Notre Dame „peste 50 de ani va fi o moschee“ ar trebui sa dea de gândit. Ipocrizia occidentalilor care l-au criticat pe Saramago pentru ideile si convingerile sale e cu atât mai evidenta cu cât insesi institutiile europene continua sa ignore crestinismul, caruia Europa ii datoreaza cultura si civilizatia, subrezind astfel si mai mult constructia comunitara, care si asa nu se simte prea bine, proiectul ei riscând sa esueze, mai devreme sau mai târziu, lamentabil. Campaniile impotriva lui Saramago au avut insa si un mobil politic, intrucât era consecvent un intelectual de stânga care, in 1969, in timpul regimului Salazar, a si aderat la Partidul Comunist Portughez. Vocea, opiniile lui Saramago, o mare constiinta a acestei epoci, aveau un larg ecou in lumea contemporana, ecou potentat, desigur, de statura si popularitatea enorma a scriitorului incununat, in 1998, cu Premiul Nobel pentru literatura, unul dintre putinii care au mai reabilitat cât de cât prestigiul mult râvnitului trofeu, batut, in perioada postbelica, de toate vânturile ideologice si, mai recent, ale corectitudinii politice… O constiinta care si-a inceput aventura, cum ar spune Marin Preda, intr-un satuc, situat la circa o suta de kilometri de Lisabona, pentru ai carui locuitori, de secole, existenta nu a insemnat decât o lupta dura si o neintrerupta truda: Azinhaga. Se confirma inca o data adevarul ca marii oameni se nasc nu doar in case mici, cum credea Nicolae Iorga, ci de cele mai multe ori si in localitati mici, pe care ei, marii oameni, sunt parca meniti, sunt „trimisi“ sa le scoata din anonimatul geografiei si istoriei. Azinhaga, toponimic cu o sonoritate exotica, este locul unde isi are sorgintea aproape tot ceea ce inseamna personalitatea si opera lui Saramago. Cultul radacinilor, a caror seva scriitorul a simtit-o tot timpul in fibra cea mai intima a fiintei sale, a contribuit esentialmente la originalitatea si universalitatea operei sale, caci, avea dreptate G. Calinescu, marii scriitori sunt scriitori ai patriilor lor : „In aceste locuri am venit eu pe lume, de aici, pe când nu aveam inca doi ani, parintii mei, migranti impinsi de nevoi, m-au luat la Lisabona, spre alte moduri de a simti, de a gândi si de a trai, ca si cum faptul de a ma fi nascut unde m-am nascut ar fi fost consecinta unei erori a soartei, a unui moment in care, intâmplator, destinul era distrat si pe care inca ii statea in putere sa-l corecteze. N-a fost asa. Fara ca nimeni sa-si dea seama de asta, copilul isi intinsese cârcei si radacini, samânta fragila care eram pe atunci avusese timp sa calce, cu picioarele ei minuscule si nesigure, lutul solului, ca sa primeasca de la el, pentru totdeauna, marca originala a pamântului, acest fund miscator al imensului ocean al aerului, acest mâl, când uscat, când umed, compus din resturi vegetale si animale, din ramasite de tot si de toate, din roci macinate, pulverizate, din multiple si caleidoscopice substante care au trecut prin viata si s-au intors la viata, asa cum se intorc mereu sorii si lunile, inundatiile si secetele, gerurile si caldurile, vânturile si acalmiile, durerile si bucuriile, fiintele si neantul. Numai eu stiam, fara sa fiu constient ca stiam, ca in filele invizibile ale destinului si in meandrele oarbe ale intâmplarii imi fusese scris sa ma mai intorc o data la Azinhaga ca sa ma nasc definitiv. Pe toata durata primei copilarii si, de asemenea, in primii ani ai adolescentei, satul acela sarac si rustic, cu hotarul lui sopotitor de apa si de tonuri de verde, cu casele lui scunde inconjurate de griul argintiu al livezilor de maslini, uneori pârjolit de arsita verii, alteori inghetat de bruma ucigasa a iernii sau inecat de revarsarile care-i patrundeau in interior, a fost leaganul unde s-a implinit gestatia mea, buzunarul unde micul marsupial s-a retras ca sa faca din persoana sa, in bine si, poate, in rau, ceea ce numai ea insasi putea sa faca, tacuta, tainica, solitara.
In „Farâme de memorii“, volum pe care l-am comentat aici acum un an, când a aparut la Polirom, editura ce a publicat nu mai putin de 13 titluri din opera autorului „Memorialului manastirii“, Saramago evoca mai ales copilaria si adolescenta, dar si spita din care s-a ivit, una modesta, dintre cele carora istoria, guvernele nu le ofera nimic, desi, cu vorbele celebre ale lui Napoleon, le datoreaza totul. El interogheaza deopotriva memoria proprie si memoria unei umanitati apartinând unui anumit topos, ii retraieste bucuriile si dramele, filosofia existentiala si modul de a dialoga cu lumea inconjuratoare si cu cosmosul. Ceea ce descopera scriitorul, explorând, adâncindu-se in memorie, este mai intotdeauna revelator privind tragismul si finitudinea fiintei umane: „Tu, bunico, stateai pe pragul usii tale, deschisa spre noaptea instelata si imensa, spre cerul despre care nu stiai nimic si pe unde nu aveai sa calatoresti niciodata, spre linistea câmpurilor si a pomilor umbrosi si ai spus cu seninatatea celor nouazeci de ani ai tai si focul unei adolescente niciodata pierdute: «Lumea e atât de frumoasa si mie imi pare atât de rau ca mor»“. Exact asa. Eu eram acolo.“
Aproape in fiecare pagina se vadeste geniul epic al celui care a repovestit evanghelia/ evangheliile, conferind Cartii sfinte un suflu nou, fara a o desacraliza. Intr-o pagina tulburatore, bunicul, un barbat inalt, batrân se iveste „din vremuri trecute“, pasind in urma unei turme de porci (e tarâmul iberic unde cresterea animalelor se numara printre ocupatiile de baza), intr-un decor stihinic, ravasit de ploaie si de vânt: „Vine obosit, batrânul. Târaste dupa el saptezeci de ani de viata grea, de privatiuni, de ignoranta. Si totusi e un om intelept, tacut, care deschide gura numai ca sa spuna ceva ce este indispensabil. Vorbeste atât de putin ca toti ramânem tacuti ca sa-l auzim când pe chip i se aprinde ceva ca o lumina de avertizare (…) E un barbat ca atâtia altii pe acest pamânt, in aceasta lume, poate un Einstein zdrobit sub un munte de imposibilitati, un filosof, un mare scriitor analfabet. Era ceva ce n-a putut fi niciodata. Imi amintesc acele nopti caldute de vara, când dormeam sub smochinul cel mare, il aud vorbind despre viata pe care a avut-o, despre Calea Lactee care sclipea deasupra capetelor noastre, despre vitele pe care le crestea, despre povestile si legendele copilariei sale indepartate (…) Dar imaginea care nu-mi da pace in ceasul acesta de melancolie este cea a batrânului care inainteaza prin ploaie, cu obstinatie, in tacere, ca unul care implineste un destin pe care nimic nu l-ar putea modifica. In afara de moarte. Batrânul acesta, pe care aproape il ating cu mâna, nu stie cum va muri. Inca nu stie ca, putine zile inainte de ultima zi, va avea presentimentul ca sfârsitul a sosit si va merge in curte, din pom in pom, imbratisându-le trunchiurile, luându-si ramas bun de la ei, de la umbrele prietene, de la fructele pe care nu le va mai mânca. De ce o fi venit marea umbra, atâta timp cât memoria nu l-a inviat, pe drumul plin de apa sau sub concavul cerului si eterna intrebare a astrilor. Ce vorba ar rosti atunci?“.
Batrânul acesta, bunicul sau, a fost eroul, de fapt modelul, evocat de José Saramago la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru Literatura. Rafinatul auditoriu a urmarit fascinat discursul laureatului. Un umil taran dintr-un satuc portughez, care fusese „ceva care n-a fost niciodata“, devenea, peste timp, o figura emblematica datorita operei nepotului sau ce cunostea in acea toamna de sfârsit de secol si de mileniu recunoasterea si consacrarea suprema. Era Inteleptul, cu majuscula, era cel alaturi de care copilul isi hranise imaginatia cu „legende, fapturi fabuloase si spaime“, ce vor nutri, cum scria la data evenimentului „New York Times“, universul literar al celui care, observa unul dintre comentatorii sai, a creat o opera ce se inscrie „in cadrul mai vast al unei hermeneutici a memoriei.“
In amintita scriere memorialistica, scriitorul care a preschimbat, la propriu, porecla in renume (in portugheza, „saramago“ inseamna „hrean“, aceasta fiind porecla sub care era cunoscuta familia sa in Azinhaga, oficializata prin actul de nastere intocmit de catre un functionar beat), scriitorul mai relateaza un episod asemanator cu cel al pomenitei „fraude onomastice“, dar privind data nasterii sale. Aceasta este 16 noiembrie 1922, ora 14. Dar in actul de la Starea Civila e consemnata… ziua de 18 noiembrie: „S-a intâmplat ca tatal meu lucra in vremea aceea afara din tinut… Pe atunci, si presupun ca si azi, declararea unei nasteri trebuia facuta in termen de treizeci de zile, sub pedeapsa cu amenda in caz de infractiune. De vreme ce, in acele timpuri patriarhale, fiind vorba de un fiu legitim, nu-i trecea nimanui prin minte ca declararea ar fi putut fi facuta de mama sau de o ruda oarecare si având in vedere ca tatal era considerat oficial autor unic al celui nascut (…) s-a asteptat sa se intoarca el si ca sa nu trebuiasca sa plateasca amenda (orice suma, chiar mica, era excesiva pentru buzunarul familiei), s-a amânat cu doua zile data reala a nasterii si cazul s-a rezolvat. Intrucât viata in Azinhaga era asa cum era, anevoioasa, grea, barbatii plecau de multe ori sa lucreze in afara tinutului timp de mai multe saptamâni, de aceea nu trebuie sa fi fost eu primul caz, nici ultimul vinovat de aceste mici fraude. Raportat la data nasterii pe care o am in buletinul de identitate, voi muri cu doua zile mai batrân, dar sper ca diferenta sa nu se observe prea mult“.
Fireste ca nu se observa… Altceva nu va putea trece neobservat, si anume ca opera lui Saramago s-a instalat definitiv in durata !

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper