José Saramago. Istoriile Istoriei si certitudinile literaturii

Un articol de RODICA GRIGORE

Afirmând adesea ca „tot ce nu e viata e literatura, istoria mai ales“, José Saramago (1922-2010) a construit, in toate romanele sale, un discurs prin intermediul caruia a sustinut suprematia fictiunii asupra tuturor celorlalte domenii care se folosesc de tehnica „inscriptionarii“ textuale pentru validarea existentei. In acest sens, muzica si pictura vor fi circumscrise implicit artei cuvântului, fiind considerate „literatura a sunetelor“, respectiv, „literatura facuta cu pensula“, in vreme ce istoria (chiar si Istoria!) se prezinta drept modificare creatoare a contingentului, demonstrând ca „realitatea este doar o problema de perspectiva“ si ca nu exista o singura entitate datatoare de sens absolut sau ultim.

Totul se multiplica drept urmare a descentrarii perspectivei totalizante asupra existentei, inclusiv marile notiuni de „istorie“ sau „adevar unic“, partea ia locul intregului, regionalul este preferat universalului, iar perifericul, centralului. Relativizarea notiunilor absolute conduce la un pluralism deconcertant, ce se cere exprimat cu ironie, vazuta ca unica modalitate de supravietuire intr-o lume a permanentelor incertitudini.
Discipolul propriilor personaje
In discursul tinut in anul 1998 la Academia Regala Suedeza, in cadrul ceremoniei de decernare a Premiului Nobel pentru Literatura, Saramago si-a descris traseul scriitoricesc asemenea unei calatorii ce l-a purtat de la o carte la alta, el insusi, in calitate de autor nefiind altceva decât „un discipol al personajelor“ din propriile sale texte. Dupa debutul literar din 1947 cu un roman pe care, ulterior, il va renega („Pamântul pacatului“), urmat de o tacere de aproape douazeci de ani, José Saramago a publicat poeme, cronici literare si politice, nuvele, piese de teatru, revenind la roman abia in anul 1977, prin „Manual de pictura si caligrafie“. Odata cu cartea urmatoare, „Ridicat de la pamânt“ (1980), scriitorul portughez va cunoaste, dintr-o data, o uriasa celebritate, el reusind sa impuna rapid, in spatiul cultural lusitan si nu numai, punctuatia specifica (mai bine zis suprimarea punctuatiei) care va constitui, de aici inainte, marca inconfundabila a stilului sau, ea fiind prezenta, in versiuni din ce in ce mai elaborate, in toate romanele lui, de la „Memorialul mânastirii“ (1982) la „Anul mortii lui Ricardo Reis“ (1984), si de la „Istoria asediului Lisabonei“ (1989), la „Calatoria elefantului“, text aparut in anul 2008. La o analiza atenta, cadrul general al scrierilor sale se dezvaluie a fi (pe fondul imposibilitatii recuperarii integrale a istoriei, accesibila cititorilor doar la nivel textual) unul prin excelenta incert, problematic, ambiguu, ce anuleaza orice sansa de a ajunge la sferele ultime ale cunoasterii. Indoiala, neincrederea, reticenta vor domina un tarâm ale carui singure constante sunt interogatia permanenta si scepticismul. Impasul experimentat la acest nivel de personaje sau chiar de catre naratori este redat prin modul preponderent dubitativ al scriiturii lui Saramago, care pune la indoiala valabilitatea marilor adevaruri umane ce caracterizau viata de pâna atunci: „Noi ce-o sa facem fara speranta de a ajunge prea curând la cer?“ Ambiguizarea notiunilor este atât de pregnanta, incât insasi esenta lucrurilor este pusa in pericol de regimul haotic de ordonare al evenimentelor: „E important sa ne concentram asupra faptelor precise si concrete. Dar care fapte?“
Triumful contingentei
Declinul certitudinii marcheaza aparitia problematizarii de ordin gnoseologic, care nu face altceva decât sa amplifice criza initiala. Odata instalata, ea redefineste linia de demarcatie dintre adevar si minciuna, dintre aparenta si esenta, propunând un alt tipar de gândire, unul capabil sa rezolve tensiunile deja existente. Mai mult, aspectele de acest fel tind sa sugereze faptul ca insasi prezenta unor astfel de interogatii presupune o noua perspectiva, o reconsiderare a ordinii implicit acceptate de pâna atunci, orientata, acum, in sens superior. Deconcertat de limitele propriei intelegeri, parintele Bartolomeu din „Memorialul mânastirii“ se intreaba si ii intreaba pe prietenii sai care il ajuta sa construiasca masina zburatoare care este diferenta intre real si fals, „unde e adevarul, unde e minciuna“, unde se sfârseste una si unde incepe cealalta. Cei doi, respectiv Blimunda si Baltasar, se dovedesc la fel de nestiutori ca el, afirmând: „noi nu stim si nu intelegem“. Intregul univers pare, astfel, o imensa necunoscuta, nemaiputând fi abordat cu instrumentele obisnuite ale cunoasterii si, in acelasi timp, refuzându-se intelegerii umane. Istoria insasi isi va pierde capacitatea de a desemna o realitate exterioara obiectiva, fundamentata pe o ideologie totalizanta, si va deveni teren de afirmare lingvistic, asadar incert, lacunar, ambiguu din cauza dominantei sale scripturale, având ca singura materialitate textul. Adevarurile absolute in jurul carora s-a dezvoltat anterior sunt inlocuite cu unele relative, limitate, ce privesc exclusiv individualul, nu generalul.
Deruta determinata de multiplicarea adevarului absolut cunoaste un traseu ascendent, amplificator, in sensul ca duce la excluderea oricarei forme de rationament sau chiar de implicare afectiva in cazul protagonistilor. Adevarul individual va atinge o cota extrem de inalta, se va interioriza pâna la a deveni de nerecunoscut, exprimarea lui parând la fel de lipsita de sens ca si replicile din teatrul absurdului, in care atât emitatorul, cât si receptorul par rupti de semnificatia reala a cuvintelor. Un exemplu in acest sens este reprezentat de dialogul dintre regele Portugaliei, João al V-lea, si arhitectul italian insarcinat cu constructia mânastirii de la Mafra: „- Nu prea pricep ce aud. – Nici eu nu prea pricep ce spun.“ Descentrarea universului fictional si non-fictional traduce, la nivelul romanului, afirmarea tot mai evidenta a unei fatete pluraliste, aducând in prim plan un alt principiu ordonator. Insa toate acestea nu sunt lipsite de consecinte negative, cum ar fi, mai ales, sentimentul incertitudinii, al instabilitatii, care marcheaza evolutia protagonistilor din romanele lui Saramago. Reversul medaliei devine evident o data cu prabusirea idealurilor totalizante si instaurarea unor notiuni ce stau sub semnul provizoratului sau al schimbarii. Personajele care populeaza acest mediu sunt cuprinse de simtul alienarii iremediabile fata de traditionalul centru, incapabile de a-si afla identitatea in lumea ostila a unui sens aflat mereu in schimbare. Ele sunt condamnate, asadar, sa nu-si mai poata locul si sa descopere unica alinare posibila intr-o viziune relativa, incompleta a universului.
Dedublari si deghizari
Dilema statutului existential il cuprinde si pe protagonistul din „Istoria asediului Lisabonei“, corectorul Raimundo Silva, caci si acesta are revelatia conturarii extreme a identitatii sale in raport cu istoria natiunii pe care o povesteste. Antrenat in demersurile de documentare in vederea scrierii versiunii proprii a cuceririi Lisabonei de catre portughezi, Silva descopera ca traieste la granita incerta dintre afara si inauntru, dintre timp si atemporal; mai precis, realizeaza ca locuieste el insusi pe amplasamentul unei foste porti a cetatii medievale lusitane. Simbolizând, desigur, locul de trecere dintre doua lumi, dintre cunoscut si necunoscut, casa in sine nu marcheaza doar un prag, ci reprezinta si o invitatie spre depasirea imanentului pentru a patrunde intr-o alta dimensiune, abolind legile spatiului si timpului: „si pentru prima data are o luminoasa revelatie, locuieste exact pe locul unde, odinioara, se deschidea poarta Alfofa, daca in interior sau in afara, azi nu mai putem afla“. Pozitia aceasta da nastere unei serii de supozitii in privinta statutului dilematic pe care Raimundo Silva il va adopta in contextul iminentului atac asupra Lisabonei: de asediat sau de asediator. Totusi, nici naratorul, nici personajul nu par dispusi a face lumina asupra acestui eveniment, lasând cititorul sa descopere o noua ipostaza a protagonistului – aceea de zbatere dramatica intre doua dimensiuni compensatorii, dar fara a avea posibilitatea unei situari clare de o parte sau de alta.
Dominati de o lume care nu le permite accederea la adevarurile ultime ale existentei, protagonistii lui Saramago se vad nevoiti sa recurga uneori la tactica dedublarii, la masti si la cele mai felurite deghizari, intelese, toate, drept modalitati de autoaparare. Astfel, ipostazierea auctoriala ii da lui Raimundo Silva ocazia de a-si depasi statutul de corector. Dar consecintele „privirii duale“ nu se opresc aici, la nivel formal, caci ele implica o substanta de o factura mult mai profunda, esentiala pentru intelegerea corespunzatoare a complexitatii fiintei umane, si anume tocmai natura sa duala. Saramago inscrie aceasta caracteristica fundamental umana in cadrul istoriilor sale, afirmând, prin vocea naratorului „Istoriei asediului Lisabonei“, ca istoria modificata de corector va avea propria ei valabilitate, „devenind, asadar, adevar, desi unul diferit, ceea ce numim fals a infrânt ceea ce numim adevarat.“ Acest mod de a privi istoria circumscrie natura sa fundamental dubla, contradictorie, mereu impartita intre adevarul istoric si cel personal, ultimul fiind la fel de viabil ca si cel dintâi, insa marcat de alte note caracteristice. Sferei gnoseologice i se adauga cea ontologica, de aici derivând permanenta meditatie asupra originii existentei umane, asupra locului fiintei intr-un univers infinit. Circumscris unei istorii incerte, a indoielilor perpetue, omul incepe sa interogheze insasi natura lucrurilor, nu atât cauza prima a desfasurarii lor, completând domeniul intrebarilor de tip „de ce? /cum?“, cu altele, existentiale, gen „cine? / ce?“. Dând glas curiozitatii profund umane, Blimunda, din „Memorialul mânastirii“, se intreaba „de unde venim, cine suntem?“, punând in discutie insasi esenta identitatii omenesti. Drama existentiala reprezinta o consecinta directa a pierderii de catre fiinta umana a simtului istoriei, anterior universal acceptat, sursa absoluta de cunoastere. Despartiti de legatura cu istoria, protagonistii din romanele lui Saramago vor fi siliti sa caute raspunsuri chiar inauntrul lor, nu in realitatea exterioara, inselatoare. Adevarul personal va inlocui, astfel, adevarul general, scriitorul afirmând cu hotarâre hegemonia constiintei asupra versiunii oficiale a desfasurarii evenimentelor.
Istoria ca fictiune
Motivarea comportamentului reticent al fiintei umane este sustinuta, in romanele lui José Saramago, de realitatea unui proces continuu de distorsionare a adevarului, fie si numai prin repetitie. O data scrisa, istoria (orice istorie!) tinde sa devina fictiune, daca avem in vedere alterarea faptelor obiective de catre subiectivitatea inerenta a istoricului si selectarea evenimentelor importante in vederea organizarii textului in jurul unui model constitutiv. Caracterul fragmentar al oricarei istorii scrise deriva din „spunerea“ sa textuala, din conformarea la regulile textului scris, asadar, la legile fictiunii, in general. In plus, la fel ca si la nivelul literaturii, modalitatea predilecta de expunere este povestirea, ea insumând, in maniera traditionala, o relatare cu caracter „magic“, având rol de seducere a publicului, dar relatata secvential, discontinuu, pentru a surprinde cât mai cuprinzator esenta insasi a vietii. In acest sens, un personaj al „Memorialului mânastirii“ afirma ca „fiecare zi e o bucatica de istorie, nimeni nu o poate povesti pe toata odata“. Redarea ei este, deci, discontinua, ridicata in rang prin repetare, adaptându-se perfect structurilor literare care ii dicteaza ritmul si cadenta, desavârsindu-se drept spatiu al limbii, nu al faptelor reale. Gradul de fictiune implicat in relatarea faptelor istorice este atât de mare, incât acestea isi pierd caracterul primordial de reprezentare si se confunda cu insusi tarâmul literar. Mai mult, naratorul din „Istoria asediului Lisabonei“ descrie aceasta metamorfoza drept un demers necesar in vederea conturarii identitatii sale in baza criteriului diferentei: „Nu are nici un rost sa caut vreun raspuns, istoria numita adevar trebuie sa o inventez chiar eu, diferita pentru a putea fi falsa, falsa pentru a putea fi diferita“. Corectorul Raimundo Silva re-creeaza istoria portugheza, negând evidenta istorica a ajutorului primit de la cruciati pentru recucerirea Lisabonei nu doar in opera stiintifica pe care o modifica, ci si in propria sa lucrare (literara), pe care o va scrie abia dupa ce distorsionase adevarul oficial.
Pe de alta parte, interogatia ontologica reia, in textele lui Saramago, drama dostoievskiana cu privire la demonstrarea existentei lui Dumnezeu, dar o trateaza in cheie ironica, iar cazul lui Bartolomeu Lourenço e intru totul reprezentativ in acest sens. Interogatia parintelui Bartolomeu cu privire la existenta Divinitatii consta intr-o serie de afirmatii pesimiste, menite sa introduca si sa mentina indoiala umana cu privire la esenta – si existenta – lumii divine. Preotul lui Saramago este un sceptic care problematizeaza esenta divinitatii, dar ajunge, in final, la intelegerea acesteia ca fiind mutilata, diforma. Aceasta pseudo-credinta intr-un Dumnezeu ciung doar pentru ca la stânga lui „nu se asaza nimeni“ simbolizeaza perceptia umanizata a divinului, divinitatea fiind coborâta la nivelul de simplu muritor, supus suferintei si, desigur, trecerii timpului. Totul e dublat de un scepticism evident, specific omului contemporan, privat de increderea naiva in preceptele trecutului si educat in spiritul interogarii exhaustive a realitatii cu scopul descoperirii unui adevar satisfacator, reticenta devenind una din trasaturile dominante in romanele lui Saramago: „Corectorul, trebuie sa spunem, nu crede o boaba din ce-i citesc ochii, ii prisoseste scepticismul“. Scepticismul se evidentiaza, astfel, drept o caracteristica esentiala, semnificând atitudinea omului care mai intâi supune notiunile unei analize severe, trecute prin filtrul selectiv al ratiunii, inainte de a le accepta ca atare.
O estetica a voluptatii
Pe de alta parte, scriitorul portughez a fost adesea inclus intre reprezentantii orientarii ce sustine ideea conform careia lumea a fost creata ca rezultat al capacitatii demiurgice a insusi Logosului originar. Saramago reia aceasta idee a Genezei lumii ca urmare a procesului rostirii in vederea reliefarii dimensiunii creatoare a cuvântului, capabil sa construiasca infinite universuri imaginare. In acest scop, procesul crearii operei se remarca drept directie fundamentala in estetica lui Saramago, traducându-se prin dorinta de a modifica, rectifica, reface respectiva creatie. Demersul construirii operei imagineaza, pentru scriitor, o inedita estetica a voluptatii, fara de care „noi, cititorii, niciodata n-am sti ce cai au batut si pe unde au ratacit pâna sa ajunga la forma definitiva, daca asa ceva exista“. Studierea atenta a acestei „voluptati“ duce la descoperirea unor „erori“ inserate in text, in mod mai mult sau mai putin constient. Cu toate ca sustine fervent „necesitatea greselii“, vazuta drept dimensiune fundamentala a firii umane imperfecte, José Saramago trage un semnal de alarma pentru a preveni umanitatea in ceea ce priveste modul de propagare a acestor erori. In acceptiunea sa, ele nu sunt produsul nestiintei, al ignorantei, ci al increderii naive in ceea ce este considerat adevar universal valabil, ridicat la rang de axioma. Prin urmare, prozatorul ilustreaza principiul veridicitatii si ordonarii logice a textului, meditatia asupra erorii omniprezente fiind folosita ca modalitate predilecta de atragere a atentiei asupra necesitatii verificarii faptelor inainte de a fi transmise mai departe, cu precadere in cazul lucrarilor stiintifice, ce pretind a relata faptele in mod evenimential, obiectiv si clar. Constientizarea aparitiei, fie ea si arbitrara, a erorii deformatoare, precum si prezenta unui spirit cazuistic, il determina pe scriitor sa construiasca lumi fictionale dominate de naratori la fel de sceptici in privinta unicitatii versiunii oficiale a istoriei, a adevarului in genere. Neincrezatori in adevarul faptelor relatate de celelalte personaje, acestia dezvaluie necesitatea de a intreprinde o laborioasa cercetare pâna la nivelul interioritatii profunde a protagonistilor, pentru a le afla cele mai intime gânduri, pentru a descoperi adevarul prezent la nivelul constiintei, inainte de a ajunge sa fie distorsionat prin limbaj. Naratorul descopera, in consecinta, o noua dimensiune a evenimentelor textuale, respectiv a versiunii oficiale narate, intelectul sau este provocat sa construiasca noi conexiuni, pâna acum nebanuite, intre evenimente, dar si sa manifeste o atitudine accentuat sceptica cu privire la veridicitatea faptelor pe care le asimileaza prin variate mijloace. Aceasta este una din lectiile fundamentale pe care romanele lui Saramago le transmit cititorului, sfatuit mereu sa filtreze mai intâi informatia pe care o primeste de la istoria (contemporana sau nu) intotdeauna inselatoare, sa o verifice cu atentie si abia apoi sa si-o asume ca atare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper