Ioan Holender, nouasprezece ani de directorat la Opera de Stat din Viena

Un articol de COSTIN POPA

Maresalul scenei lirice
Cel mai lung mandat din istoria de peste 140 de ani a Operei de pe Ring-ul vienez! Mai întins decât al oricarui nume-reper, decât faimoasele directorate ale lui Gustav Mahler si Herbert von Karajan luate la un loc. Efectiv o Era, cum este deja numit. Numarul de 93 de premiere numai la Staatsoper creste la 118 daca socotim si perioada când Ioan Holender a fost, concomitent, director si la Volksoper Viena. Calitatile lui ar putea fi rezumate prin doua sintagme, înalt profesionalism artistic si perspicacitate manageriala.
Într-un teatru de repertoriu, cu titluri programate în pachete, se aduna pe stagiune un imens rulaj de peste saizeci de opere si douazeci de balete. Marilor nume ale scenelor lirice, a caror prezenta era obligatorie pentru mentinerea prestigiului teatrului, le-a oferit posibilitatea prezentarii creatiilor lor „autograf“, dar le-a cerut de multe ori abordarea de roluri noi, la care acestia poate nici nu visau. Au mers pe mâna lui Holender si au izbândit.
Popularea afiselor cu vedetele timpului a trebuit întrepatrunsa cu aducerea în fata publicului a tinerilor artisti de perspectiva. În aceasta directie, marea specializare a lui Ioan Holender în cunoasterea vocilor, a vocalitatii rolurilor, a fost esentiala si indispensabila. Directorul a consolidat ansamblul Operei cu cântareti noi, plini de calitati, i-a observat cu atentie, i-a promovat în roluri importante. Bucuria noastra este ca, printre acestia, se gasesc multi români, cei mai multi din toata istoria teatrului. Holender marturisea undeva ca din doi tineri care se prezentau la auditie cu virtuti similare îl prefera pentru angajare pe român. A fost sansa noastra de a avea un adevarat team national la Viena, din care s-au ales si vedete, lansate si pe alte scene mari.
Diversitatea repertoriala impune eforturi deosebite din partea acompaniatorilor, a instrumentistilor. Cu legendara Filarmonica vieneza în fosa, care cânta sub titulatura de Orchestra Operei de Stat, demersul a fost simplu, gratie înaltei lor valori si versatilitatii în abordari: azi Rossini sau Verdi, mâine Richard Strauss sau Wagner, poimâine Massenet, Alban Berg sau Aribert Reimann. Toate baghetele celebre au dirijat la Viena. Si totusi, Ioan Holender a sesizat detaliile si, în partea a doua a directoratului sau, l-a adus ca director muzical pe ilustrul Seiji Ozawa. Perioada înfloritoare!
Confruntat cu problematicile finalului de secol XX si începutului de nou veac, directorul s-a facut remarcat printr-o privire moderna asupra nevoilor de înnoire a teatrului liric. A abordat totul cu curaj, prin invitarea unor avangardisti într-ale regiei, suportând deseori caderi spectaculoase sau apostrofari vehemente din partea puritanilor. A acceptat riscul contestarilor, cu conditia ca teatrul sa mearga înainte. Asa încât, cu toate ca Opera de Stat din Viena mai pastreaza montari vechi de cincizeci de ani, majoritatea mizanscenelor noi sunt incitante si provocatoare ideatic. Cu bucurie amintesc de montarea capodoperei enesciene „Oedipe“, coproductie cu Deutsche Oper Berlin în regia lui Götz Friedrich. Ioan Holender a stimulat si creatia contemporana, prin programari de premiere mondiale, prin lucrari special comandate pentru scena vieneza.
O atentie deosebita a acordat formarii noii generatii de melomani, prin instituirea unui „teatru în teatru“ (la propriu, vorbind), destinat exclusiv productiilor pentru copii, în care nu s-a sfiit sa… cânte ca bariton, amintindu-si nostalgic de vremurile tineretii.
A marcat prin concerte grandioase momentele de sarbatorire ale Austriei, ale Operei de Stat, ca si aniversarile marilor compozitori.
Toate realizarile au dus la un grad de ocupare a salii care s-a apropiat sensibil de procentul maxim.
Paralel cu performantele artistice, meritul lui Ioan Holender a venit, desigur, din buna gospodarire a subventiei de stat. Anterioara si solida sa experienta impresariala a fost decisiva si benefica.
Iata deci suficiente motive pentru ca directiunea Holender sa reziste în timp, independenta de schimbarile de la guvernarea Republicii Austria. Presedintii, Cancelarii, ministrii s-au perindat, directorul Operei de Stat a ramas, consfintind Era ce-i poarta numele.
Într-un interviu mai vechi, Ioan Holender îmi spunea ca „directorul de teatru liric trebuie sa fie dictator“. Cu mâna de fier a condus, dar a înzestrat-o cu eleganta, prestanta si, nu în ultimul rând, cu sarm. Postul austriac de televiziune ORF2 l-a numit „Maresalul scenei lirice“! Într-adevar, un comandant, al treizecilea din istoria Wiener Staatsoper, care a învins pe toata linia.
Onoruri
În apropierea încheierii stagiunii 2009-2010, importante onoruri au venit sa se adauge multiplelor distinctii pe care Ioan Holender le-a primit pe parcursul anilor. Un dineu de gala a fost oferit la Palatul Hofburg de presedintele Austriei, Heinz Fischer, cea mai înalta distinctie a Vienei, Medalia Onorifica de Aur a Capitalei federale, i-a fost conferita de primarul Michael Haupl, un timbru imortalizându-i efigia a fost emis de Posta austriaca. Omagieri în România? Vor urma, desigur. Nu se vor lasa asteptate.
Trei importante carti au fost publicate la Viena în ultimele luni: „Peste 6 000 de reprezentatii la Opera – Ioan Holender si Wiener Staatsoper“, somptuosul album „Closeup – 118 premiere“, precum si „Nu sunt înca expirat – Amintiri“, scrisa chiar de Ioan Holender. Despre cel putin ultimele doua, vazute pe la prieteni, pot sa afirm ca sunt retrospective de substanta. Cele trei carti vin sa se adauge volumului autobiografic „De la Timisoara la Viena“, aparut pe Ring acum câtiva ani, tradus si în româneste, prefigurând totodata culegerea de interviuri care urmeaza sa apara în orasul de pe Bega.
Dar marea apreciere venita din partea lumii lui, lumea artistica internationala a fost, la sfârsit de iunie, grandiosul concert din sala Operei de Stat, desfasurat sub genericul „Retrospectiva muzicala a directiunii Holender, 1991-2010“.
Marea gala
Sase ore de muzica, cincizeci de cântareti, doisprezece dirijori, treizeci si opt de fragmente din opere, transmisie la televiziunea austriaca, transmisie pe ecran în Piata Herbert von Karajan, adiacenta teatrului, în fata a sute de spectatori pe care, într-una din pauze, directorul, însotit de Plácido Domingo, Barbara Frittoli, Thomas Hampson, Leo Nucci si altii, a tinut sa-i salute de la balconul Operei.
Mari vedete au fost dornice sa-l omagieze pe Ioan Holender si au facut eforturi uriase pentru a fi prezente. Jet-ul personal al lui Plácido Domingo a aterizat chiar la începutul galei pe aeroportul Schwechat, aducându-i de la Londra pe marele tenor si pe nu mai putin faimosii Anna Netrebko, Antonio Pappano, Ferruccio Furlanetto, Simon Keenlyside, toti aflati în repetitii la Covent Garden. De la aeroport, bineînteles, cu escorta de politie, girofaruri.
De nedescris a fost atmosfera din sala! Aplauze, ovatii, strigate de „Bravo!“, batai din picioare venite din partea unui public entuziast, în rândul caruia am remarcat celebritati ca mezzosoprana Christa Ludwig sau soprana Ileana Cotrubas.
Pentru program s-au ales pagini din titlurile care au reprezentat noi productii ale Erei Holender, interpretate de cântareti cu aport substantial la spectacolele Operei, la construirea reputatiei directorului. Era imposibil sa fie prezentate toate cele nouazeci si trei de premiere ale Wiener Staatsoper, nu au putut fi invitate toate vedetele. Ar fi însemnat un megaconcert de cel putin douasprezece ore. Sunt convins ca selectia a fost dura, chiar în conditiile în care multi artisti si-au exprimat dorinta fierbinte de a figura pe afis.
Însusi directorul a prezentat programul. Succint, cu verb de spirit, descriind momente mai mult sau mai putin picante din viata productiilor, din colaborarea cu interpretii. Nu s-a sfiit sa puncteze mici nemultumiri, cum a fost absenta de la concert, insuficient motivata, a mezzosopranei Elina Garanca. Publicul a sanctionat imediat, sonor.
Încasarile concertului au fost donate în scopuri de binefacere pentru trei sute de copii ai strazii din Republica Moldova. Niciun artist nu a primit onorariu.
De la Plácido Domingo la Roxana Constantinescu
A fost un regal al vocilor, al sonoritatilor orchestrei si corului. Remarcile sunt greu de facut, artistii au daruit serii tot ce au avut mai bun, în context de vârsta, de forma, de inspiratie de moment. ?i totusi…
Orice prezenta a lui Plácido Domingo, pilda de longevitate artistica, se transforma în eveniment. „Winterstürme wichen dem Wonnemond“ din „Walkiria“ wagneriana a pulsat în frazare eleganta, în iluminari calde. Minunat! Marea cântareata Waltraud Meier a oferit pagina „Mild und Leise“, moartea Isoldei, din „Tristan-ul“ aceluiasi Richard Wagner. A fost clipa de maiestrie, de înalta arta a unei soprane care transfigureaza sunetul si trairea desi, pe alocuri, se simte ca nu se mai afla la prima tinerete. Tot într-o secventa a bardului de la Bayreuth, „Povestirea Graal-ului“ din „Lohengrin“, tenorul Johan Botha a excelat prin incisivitate si nuantare.
Frumoasa Anna Netrebko a adus ariei cu gavota din „Manon“ de Massenet stralucire, rafinament si delicate subtilitati. Ce poate fi mai concludent decât aplauzele pe care le-a smuls conservatorului public vienez între… sectiunile ariei?! Soile Isokoski a impresionat prin conducerea fluida a frazei, prin plamadirea ei expresiva în cavatina Agathei „Und ob die Wolke sie verhüllen“ din „Freischütz“ de Weber. Admirându-i calitatile, am simtit nevoia de a fi ascultat-o pe soprana într-o arie mai lunga, cu tesatura mai înalta… poate chiar marea arie a Agathei din aceeasi opera.
Un alt exemplu de longevitate, baritonul Leo Nucci („marele, marele, marele Leo Nucci“, cum l-a prezentat Ioan Holender), a preferat o arie mai arida din „Vecerniile siciliene“ de Verdi, în locul unui hit din marele sau repertoriu. Remarcabili prin faptul ca se afla într-o conditie vocala sonora, în pofida vârstei, au fost tenorul Siegfried Jerusalem („Aurul Rinului“ de Wagner) si, îndeosebi, baritonul Franz Grundheber (masiv, cu volum si proiectie impresionanta de sunet în „Cardillac“ de Hindemith).
Cu cânt cultivat, frazare limpede si note înalte cvasi-tenorale (?!) a aparut baritonul Thomas Hampson, mai implicat în pagina din opera „Der Riese vom Steinfeld“ de Friedrich Cerha decât în cunoscuta „Sois immobile“ din „Guillaume Tell“ de Rossini. Remarci se cuvin a fi facute si pentru sopranul diafan al Geniei Kühmeier (fragment din „Ariadna la Naxos“ de Richard Strauss, în compania Adriannei Pieczonka), pentru Adrian Eröd (ca bariton în rolul Loge din „Aurul Rinului“) sau pentru stilata voce a bas-baritonului Thomas Quasthoff, Sir Morosus din „Femeia tacuta“ de Richard Strauss.
Surpriza a venit odata cu înlocuitoarea Elinei Garanca, mezzosoprana Roxana Constantinescu, înca solista a ansamblului Operei de Stat, din toamna având însa un onorant statut de oaspete. Eleva la Bucuresti si München a profesoarelor Maria Slatinaru-Nistor si Edith Wiens, tânara artista dezvolta o promitatoare activitate solistica de opera si concert, fiind bine apreciata. Marturie au stat aplauzele publicului atât la anuntarea numelui ei cât si dupa aria scrisorilor din „Werther“ de Massenet, careia i-a rezervat o lectura – sa spun – camerala, dar plina de nuante, sensibilitate si expresie intensa. Pilduitoare mi s-a parut afirmatia directorului Ioan Holender, pe care am auzit-o personal, în culise: „Ai fost cartea mea câstigatoare!“. Cuvinte pretioase pentru Roxana Constantinescu, singura cântareata românca interpreta a unei arii, într-o companie de afis atât de prestigioasa.
Tenori mult cautati pe arena lirica internationala, Ramón Vargas, Piotr Becza?a si Saimir Pirgu au interpretat pagini de lirica franceza si italiana. Toti trei, cu glasuri placut timbrate, frazeaza impecabil pe extinsul lor ambitus. Bemolurile vin când ma gândesc la expresivitatea limitata si acutele nestralucitoare ale lui Vargas („Fedora“ de Giordano, „Romeo si Julieta“ de Gounod), la sonoritatea usor voalata a lui Becza?a („Faust“ de Gounod si „Werther“) sau la registrul acut prea liniar al lui Pirgu („Gianni Schicchi“ de Puccini).
Mult dorita italianità în secvente din ciclul Mozart – Lorenzo da Ponte a venit prin vocea Barbarei Frittoli (duet din „Così fan tutte“ cu Angelika Kirchschlager si aria „Dove sono“ din „Nunta lui Figaro“), soprana Krassimira Stoyanova a cântat cu daruire „Se come voi“ din primul act al operei „Le villi“ de Puccini, tenorul Stephen Gould si soprana Angela Denoke au fost bine integrati fragmentului din „Orasul mort“ de Korngold iar Peter Seiffert si Petra Maria Schnitzer au fost apreciabili Tristan si Isolda.
Voce titanica, Violeta Urmana nu a mers pâna la pianissime aerate în aria „Pace, mio Dio“ din „Forta destinului“ de Verdi, în schimb a încoronat-o cu un Si bemol final fabulos, puternic si prelung, care a cutremurat sala. Un monument! As zabovi putin asupra prestatiei baritonului Simon Keenlyside. Fara îndoiala, culoarea lui de glas nu este verdiana. Dar inteligenta cu care îsi mânuieste instrumentul vocal, studiul aprofundat al accentelor în fraza, nuantele minutioase si expresiile potrivite, fac ca interpretarea data ariei „Pietà, rispetto, amore“ din „Macbeth“ sa fie atractiva. O alta vedeta a momentului, basul Ferruccio Furlanetto a cântat cu multa interiorizare si moliciune de sunet varianta franceza „Elle ne m’aime pas“ a cunoscutei arii „Ella giammai m’amò“ din „Don Carlos“. Directorul s-a aratat mândru de punerea în scena a versiunii verdiene originale, în limba franceza. Si pe drept cuvânt, este restituirea istorica într-un mare teatru a premierei absolute de la Paris. Personal, m-am simtit însa frustrat de lipsa muscaturii consoanelor (inclusiv cele duble!), de absenta patinei italiene. De gustibus…
Bariton „de casa“, Boaz Daniel a propus, cu frumoasa linie de cânt, dar privata de captivant patos romantic, aria „Vision fugitive“ din „Herodiada“ de Massenet, în timp ce alt membru al ansamblului, Herwig Pecoraro, a aparut simpatic costumat pentru o arie comica din „Devoratorul de vise“, Singspiel pentru copii de Wilfried Hiller.
Trei soprane de coloratura lirica, Natalie Dessay, Stefania Bonfadelli si Diana Damrau si-au încercat fortele în pagini italiene. Chiar daca unele note înalte au fost dispersate si stridente, delicioasa Natalie a cântat nuantat si cu sarm aria „Par le rang“ din „Fiica regimentului“ de Donizetti. Tot în componistica maestrului de la Bergamo, coloratura lejera a ariei „O luce di quest’anima“ din „Linda di Chamounix“ a fost un fleac pentru Stefania, dar tot duritatea supra-acutelor a surprins. În fine, Diana – remarcabila mozartiana – se pare ca intentioneaza sa patrunda în teritoriul belcantist. Numai ca pretentiosul stil reclama modelarea continua a frazei, la care artista înca nu ajunge. În cunoscuta „Ah! non credea mirarti“ din „Somnambula“ belliniana a emis pianissime liniare, a aproximat intonational pasaje din cabaletta „Ah! Non giunge uman pensiero“, portativele cu tesatura vocala acuta consistenta nu-i sunt înca la îndemâna, desi sunetele supra-acute, daca sunt tinute, apar patrunzatoare si sigure.
Alte doua partituri verdiene au revenit mezzosopranei bulgare Nadia Krasteva („Stride la vampa“ din „Trubadurul“) si brutalului bariton german Falk Struckmann (chix „ca la carte“ pe culminantia Fa diez acuta în „Credo“ din „Otello“).  Pâna atunci, Struckmann fusese ideal în finalul operei „Femeia fara umbra“ de Richard Strauss, în compania lui Johan Botha, Adriannei Pieczonka si a lui Deborah Polaski.
Pentru Michael Schade, aria „Un aura amorosa“ din „Così fan tutte“ a fost în trecut unul din marile succese. Regret ca acum tenorul se cantoneaza în exces de falsetti sau emite multe sunete nazale, putin agreabile. Voci iesite din calibrul cunoscut au fost si cele ale tenorului Keith Ikaia-Purdy sau sopranei Eliane Coelho, protagonisti ai ansamblului „Hélas! Mon coeur“ din „Povestirile lui Hoffmann“ de Offenbach, rememorare a unei productii geniale a lui Andrei Serban.
În fine, m-am bucurat sa aud vocea pura a Ilenei Tonca, plutind angelic peste ansamblul „Allein in dunkler Tiefe“ din opera „Palestrina“ de Pfitzner (în care protagonist a fost tenorul Thomas Moser). Ileana Tonca, Theodora Gheorghiu, Simina Ivan, Aura Twarowska si Gergely Németi au fost românii care, în roluri mici din amintitele „Palestrina“ si „Femeia fara umbra“, au urcat pe scena Operei la ceasul aniversar al directorului lor.
Baghete, orchestra, cor
La începutul galei, nesfârsite aplauze au salutat intrarea în scena a legendarei Orchestre a Operei. A fost o primire plina de respect si înalta consideratiune, pe de-a-ntregul validata pe parcursul serii. Sub faimoasa bagheta a lui Zubin Mehta, deschiderea cu uvertura „Rienzi“ de Wagner a pus în lumina marile calitati ale ansamblului, ale sefului lor: forta si decupaje minutioase, echilibru între partide si individualitati pregnante, planuri atent construite, omogenitate si tonuri felurite, de la taios la cald, dimensionari grandioase si fineturi de transparenta irealului. Dirijoarei australiene Simone Young i-a revenit onoarea sa conduca si cealalta pagina eminamente orchestrala a galei, „Interludiu II“ din „Peter Grimes“ de Britten. Ambele baghete au acompaniat în continuare solistii, la pupitru venind însa si Antonio Pappano (exemplar în talmacirile wagneriene), Franz Welser-Möst (viitor director muzical al teatrului, dirijor versatil, eficient si cu mare personalitate), excelentii Fabio Luisi si Marco Armiliato, experimentatii Peter Schneider si Michael Halász, alaturi de Guillermo García Calvo si Bertrand de Billy. Ambitia lui Plácido Domingo de a conduce a fost si de data aceasta prezenta, pentru acompaniamentul acordat lui Ramón Vargas în aria „Ah! lève-toi, soleil“ din „Romeo si Julieta“. Dirijorul Thomas Lang a oferit momentul Corului Operei de Stat cu „Va, pensiero“ din „Nabucco“ de Verdi.
Surpriza de la încheierea galei a fost interpretarea – de catre un manunchi de solisti avându-l în frunte pe neobositul Leo Nucci – a Fugii finale din „Falstaff-ul“ verdian, sub bagheta lui Franz Welser-Möst. Erau prezenti în scena absolut toti cei care, prin arta lor, îl omagiasera pe Ioan Holender timp de sase ore. Este inutil sa reiau consemnarea atmosferei sarbatoresti-incendiare create de aplauzele publicului, de îmbratisarile din scena.
* * *
Gala a fost încheierea în triumf a Erei Holender la Opera de Stat din Viena. Dupa final, un mega-cocktail a fost oferit pe scena, în spatele cortinei, cu participarea tuturor artistilor, a invitatilor speciali, a reprezentantilor presei si colegilor de teatru. Câteva sute de persoane. Ma bucur ca marele sarbatorit a fost un român celebru, care îsi va continua traiectul profesional în calitate de consilier al Operei Metropolitan din New York, al Operei din Budapesta si al celei din Tokio. Si, desigur, ca director al Festivalului si Concursului International „George Enescu“. În plus, va sustine
cursuri la Viena si va fi realizatorul-moderator al unei emisiuni permanente pe teme culturale, cu public, la unul din posturile austriece de televiziune.
Felicitari pentru tot si… La multi ani, Ioan Holender, la împlinirea vârstei de 75 de ani, chiar în aceste zile!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper