Fotbalul – Mod de intrebuintare

Un articol de Gelu NEGREA

– Campionatul  Mondial tocmai s-a terminat, campionatul intern tocmai a inceput… Putem exclama si noi, magistre, precum odinioara heralzii de la curtea Frantei: Le (sport-)roi est mort! Vivre le (sport-)roi!
– Fireste ca putem, desi, daca am inteles bine, si anul acesta – ca, de altfel, si anul trecut si de când ne stim – exista pericolul sa ramânem cu strigatul in gât la jumatate…
– Va referiti la problemele financiare ale unora dintre cluburile noastre care puneau sub semnul intrebarii startul in noua editie de campionat, nu-i asa? Intr-un fel, e normal sa se intâmple lucruri de-astea atâta timp cât statul si guvernul n-au dat, de 20 de ani incoace, nici un sfant fotbalului.
– Si de ce-ar fi trebuit sa dea?
– Cum, de ce?! Sa inteleg ca sunteti de acord cu acel prim-ministru român care a declarat public ca sportul de performanta nu se numara printre prioritatile cabinetului sau?!
– Intru totul de acord!
– Magistre, dar toata lumea stie ca Nadia Comaneci, Ilie Nastase, Gica Hagi, Ivan Patzaichin si alti corifei ai sportului nostru sunt cei mai buni ambasadori ai României in lume, duc faima tarii peste hotare, sunt cunoscuti pretutindeni, cu ei ne legitimam in strainatate, cu ei ne facem imagine pe mapamond, fiindca in rest… stiti si dumneavoastra…
– Amesteci planurile si risti sa cazi in capcana unor silogisme false. Vreau sa-ti pun si eu o intrebare: stii câte acorduri economice, de colaborare tehnico-stiintifica sau militara au fost incheiate in chip favorabil României datorita lui Hagi? Iti spun eu: nici unul! Statele n-au sentimente, ci interese. Simbolistica e una, iar calculul rece, pedestru, rational in baza caruia se perfecteaza orice parteneriat inter-tari e cu totul altceva. S-o lasam mai moale, asadar, cu metaforele sentimentaloide despre sportivi-ambasadori si altele ejusdem farinae fiindca ne furam singuri cipilica nationala, facându-ne a nu observa faptul ca pe ea scrie made in China.
– N-am inteles ce-ati vrut sa spuneti cu chestia asta de la sfârsit.
– Nimic. Faceam si eu o metafora… Sa revenim la oile si berbecutii nostri fotbalistici.
Statul are obligatii in materie de siguranta nationala, nu de performanta sportiva internationala. In indatoririle sale intra edificarea unei economii competitive, asigurarea conditiilor necesare unui trai decent, civilizat pentru toti cetatenii, crearea bazei materiale si retelei institutionale capabile sa sustina nevoile populatiei in materie de justitie, invatamânt, protectie sociala, sanatate…
– Sportul inseamna sanatate; deci, intra si el in atributiile statului!
– Corect, dar numai in varianta sa de masa, cum se spunea pe vremea Daciadei, aceea de care putea beneficia majoritatea locuitorilor tarii. Zona de performanta a iesit de sub tutela statului, s-a privatizat, devenind o chestiune nu doar de optiune, ci si de sustinere financiara individuala. Cluburile – nu numai cele de fotbal – apartin unor persoane particulare, patronilor: sunt jucariile lor si fac ce vor cu ele – le infiinteaza, le dezvolta, le vând sau le lichideaza ca pe orice alta afacere. Nimeni nu-i poate obliga pe Porumboiu, Becali, Paszkany, Bucsaru, Mititelu sau Nicolae Badea sa bage bani in fotbal, dar nici nu-i poate opri s-o faca. Iar lucrurile stau identic si pe alte meleaguri: stii foarte bine ca, in pofida orgoliului britanicilor de inventatori ai fotbalului, nu putine cluburi din insula sunt, la aceasta ora, proprietatea unor milionari sau miliardari rusi, americani, arabi si asa mai departe. Spectacolul sportiv este o marfa ca oricare alta, este produs si intretinut ca sa aduca beneficii si subzista atâta timp cât este rentabil. Când nu mai e sau când patronul se plictiseste, inchide circul fara ezitari sau, ma rog, il paseaza altcuiva dispus sa continue afacerea, s-o repuna pe picioare  ori s-o trimita in faliment – treaba lui…
Eu, unul, ma amuz copios când vad galerii fotbalistice agitând bannere cu inscriptii induiosatoare in naivitatea si ridicolul lor: Steaua (ori Rapid, ori Dinamo, ori Stiinta Craiova) suntem noi! Fundamental fals. Cluburile in cauza sunt, in primul si in ultimul rând, persoanele care le finanteaza – restul e poezie.
– Dar exista si autoritati din teritoriu care se implica in fotbal, subventioneaza echipele locale…
– Daca au acordul expres al comunitatii pentru utilizarea in acest mod a fondurilor bugetare totul este O.K. Dar nici ele nu au vreo obligatie legala in acest sens, ci cu totul altceva: patriotism regional, mândrie comunala, dorinta de captare a bunavointei electoratului sau de dobândire a unor avantaje simbolice ori de imagine…
– Stati putin: in cazul asta, presupunând ca patronii cluburilor din Liga I se trezesc intr-o buna dimineata cu fata la perete si suparati pe viata, pot decide la unison inchiderea obloanelor si gata – adio fotbal divizionar, adio campionat, ura si la gara!… Pai, va dati seama ce-ar insemna treaba asta? Dezastru national, s-ar revolta toata tara…
– Constat ca ai inceput sa reiterezi interogatiile fundamentale ale domnului Dumitru Dragomir si sa imprumuti inclusiv retorica sa apocaliptica. Auzi colo: dezastru, revolta, tara… Sa fim seriosi, nu s-ar intâmpla absolut nimic din toate acestea. Mai tii minte ce valuri de indignare, de sfânta mânie proletara a stârnit in urma cu un an-doi achizitionarea de catre grupul Antena 1 – GSPTV  a drepturilor exclusive de televizare a meciurilor din Liga I? Si atunci s-a vituperat in aceeasi maniera: nu e drept ca majoritatea românilor sa vada doar un meci pe etapa, o sa fie deranj mare, scandal national, lumea va iesi in strada, va face si va drege… Totul a durat câteva saptamâni, dupa care, treptat, agitatia s-a potolit, iar astazi nu mai vorbeste nimeni despre asta: ne-am consolat in corpore cu adevarul capitalist al zicerii strabune precum ca cine plateste lautarii comanda si muzica.
– Si totusi, e o diferenta intre televizarea unor meciuri si disparitia intempestiva a campionatului. Sunt milioane de oameni care ar fi privati de saptamânala bucurie a mersului pe stadion, frustrarile s-ar amplifica, nemultumirile n-ar mai putea fi tinute sub control, ceea ce ar duce la o reactie in masa cu efecte sociale incalculabile in toata tara.
– Sa nu ne jucam cu vorbele – milioane, reactie in masa, tara… Hai s-o facem mai bine cu cifrele – vom avea revelatii interesante. Uite, iti propun un exercitiu simplu de evaluare statistica.
Sa presupunem ca am avea nu 16 sau 18 echipe in prima divizie, ci 20. Inseamna ca, saptamânal, se disputa 10 intalniri de campionat. Sa admitem ca stadioanele ar fi, de fiecare data, arhipline. In tara, exista doar câteva arene cu capacitate mai mare de 25.00 de locuri – in Ghencea, Timisoara, Craiova, Cluj, Constanta si… cam atât. In rest, stadioane, cum ar fi Dinamo, in care incap cu greu 12 000 de spectatori, altele ce bat spre 15 000 si destule care se situeaza sub aceste cifre: Branesti, Urziceni… De dragul demonstratiei, sa concedem ca media s-ar plasa la nivelul a 20 000 de locuri ocupate saptamânal. O banala inmultire ne spune ca potentialul românesc de participare la jocurile din Liga I este de circa 200 000 de spectatori. Spun asta pentru ca, de regula, in tribune sunt prezenti de fiecare data cam aceeasi oameni – pasionatii de fotbal, suporteri infocati, sustinatorii consecventi ai formatiilor lor de suflet plus pleziristii ocazionali…
Si acum, fii atent: 200 000 de persoane reprezinta doar 0,91% din totalul celor 22 000 000 de locuitori ai României. Celorlalti 99,09% le pasa prea putin de fotbal sau se multumesc, unii dintre ei, sa se uite, mai rar sau mai des, la transmisiunile TV. Plus ca, pentru cei mai multi dintre ultimii, fotbalul pe care-l vad la televizor nu este neaparat un spectacol sportiv prin excelenta, ci o componenta oarecare a ceea ce numim, cu un termen generic, divertisment. Ei sunt aceia de la care auzim frecvent scuze si explicatii de genul: nu era nimic interesant la TV si atunci m-am uitat la un meci…
Ei bine, reprezinta o iluzie sau, pur si simplu, o prostie sa pretinzi ca, daca 0,91% dintre locuitorii României ar fi lipsiti brusc de obiectul interesului (ca sa nu spun distractiei) lor saptamânal(e), rezultatul ar fi vreo nenorocire ori catastrofa nationala,. Asta nu inseamna ca militez pentru disparitia dintre preocuparile oamenilor a sportului-rege. Nu. Nevoia de a vedea fotbal – pe stadion sau la TV – ar  fi inlocuita relativ repede cu nevoia, infinit mai profitabila, de a juca fotbal: ca relaxare, ca forma de miscare, ca mod de intretinere a bunei stari fizice si a sanatatii… Ar fi un mod de intoarcere la teleologia sa initiala, mult mai favorabila vietii oamenilor decât varianta sa spectaculara care cultiva mai degraba sedentarismul, exacerbarea patimilor de tot felul, defularea, prin agresivitate si violenta, a neimplinirilor si frustrarilor acumulate in existenta cotidiana etc. Mitul fotbalului ca hrana a celor multi, ca aspersor al deceptiilor si purgatoriu al depresiilor, ca religie laica si ca nu mai stiu ce constituie, asa cum ti-am mai spus si altadata, o diversiune interesata si nimic mai mult decât atât.
– Mi-ati tuflit fesul: eu tocmai ma pregateam sa-mi cumpar bilet la meciul de duminica…
– Iti dau un sfat: mai bine pune banii deoparte si cumpara-ti o minge!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper