Family Album, U.S.A.: „Naquoyquatsi“ de Godfrey Reggio

Un articol de CATALIN OLARU

De la „Cântaretul de jazz“ incoace, un lungmetraj fara dialoguri reprezinta o intreprindere riscanta. Pentru a contrabalansa lipsa oralitatii, trebuie sa oferi cantitati generoase din altceva, nou si convingator, de preferinta.
„Naquoyquatsi“ al lui Godfrey Reggio, ultima parte a trilogiei „Quatsi“, mizeaza in schimb doar pe imagine. Ceea ce vedem nu este nou dintr-un motiv cât se poate de simplu – reprezinta un colaj (din filme documentare, reclame, programe de stiri sau emisiuni TV). Asadar, toate câte se perinda pe ecran s-au mai vazut. La propriu.

Ideea, la rândul ei, nu este de data recenta. Ed Wood a folosit-o cu succes in „Glen or Glenda“ din 1953, in care 20% din pelicula era ocupata de preluari (oameni pe strada, al Doilea Razboi Mondial, fenomene ale naturii, alti oameni pe strada etc.). Restul de 80%, oricât de greu calificabil ar fi rezultatul, tot a fost filmat de cineva, dupa un scenariu (inept), intr-un decor (ma rog, doua) si cu actori adevarati. Pe de alta parte, Ed Wood nici nu a infiintat vreodata vreun Institut, nici nu a tinut prelegeri pe teme filosofice ori cinematografice. Altfel spus, e din alt film.
Apoi, „Naquoyquatsi“ nu e nou nici prin modul in care aceste imagini sunt puse cap la cap. Preluând exemplul trilogiei „Matrix“, Reggio practica un soi nou de cinema, acela al suprasaturatiei. In ideea ca privitorul poate asimila un numar limitat de imagini, simboluri si sunete pe centimetru patrat de pelicula, scopul e depasirea acestui prag: in conditiile unui efort sporit, omul din fotoliu va avea mai putin timp la dispozitie pentru a-si folosi propriul simt critic. Asa ca primim cu polonicul fel de fel de informatii pe care abia avem timp sa le deslusim.
Motivul pentru care „Naquoyquatsi“ nu este nici convingator e acela ca foloseste un unic procedeu – antiteza – pentru a demonstra o teza veche de când lumea si a carei justete e oricum indiscutabila – monstruozitatea razboiului. Titlul filmului se traduce, din dialectul indian hopi, prin „o viata de crime“ sau „razboiul ca mod de viata“. Drept urmare, se succed pe ecran demonstratii reprimate in sânge, soldati americani, razboaie si ciuperci atomice, din nou si din nou. Acestora li se opun copii nou-nascuti de toate culorile, sanatosi si grasuni, girafe, zebre si alte jivine in trap sau cocorii in zbor. Minute bune de film sunt ocupate de mai toate pop icon-urile moderne care ii pot veni cuiva in minte la prima strigare. Ronald Reagan, Osama Bin Laden, Donald Trump, Madonna, Papa Ioan Paul al doilea, Martin Luther King, Marlon Brando, Hitler, Lenin, The Beatles, Yasser Arafat, Dalai Lama, Marlboro Man, Lady Di si multi altii sunt inclusi in aceeasi oala, apoi admiram si figurinele lor din ceara, in aproximativ aceeasi ordine, cu aproximativ aceeasi ritmicitate.
Seria e incheiata de steaguri americane, de portretul lui Bush junior, de logo-uri de multinationale, si, obsedant, de imaginea unui hamburger.
„Orice inteles sau valoare pe care ar putea-o avea «Koyaanisquatsi» vine exclusiv din directia privitorului. Rolul filmului este de a provoca, de a pune intrebari la care doar publicul poate raspunde. (…) Dezbaterea este scopul meu, nu sensul predeterminat. Atunci când sensul este scopul, avem de-a face cu propaganda si publicitate“, declara Reggio dupa lansarea primului film al trilogiei sale.
In masura in care critica publicitatea si propaganda, „Naquoyquatsi“ se critica pe sine, aceasta este unica mostra de poezie pe care filmul o ofera.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper