Eminescu: Zece „basne“ filologice

Un articol de N. GEORGESCU

1. SURSA LUMINII
Eminescu descrie odaia sa în câteva poezii si scrisori care, puse cap la cap, pot da o imagine a spatiului ideal de lucru si odihna. Zicem spatiu ideal, pentru ca pare acelasi, desi adresele sunt diferite – si chiar orasele sunt diferite: Iasi ori Bucuresti, poate chiar Viena pentru „Noaptea“ (1871). Atmosfera este, însa, aceeasi peste tot: un „înauntru“ nocturn. Odaia ca spatiu pare a intra în atentia poetului în momentul când „Satul de lucru caut noaptea patul“. Chiar daca momentul în sine al ruperii de munca este important, ne va interesa, mai întâi, ceva de dinaintea lui, si anume lumina din odaie: de vreme ce-si cauta patul, înseamna ca cel muncit a stins-o. Ca în „Scrisoarea I“: „Când cu gene ostenite sara suflu-n luminare“.
Pentru versul acesta am îmbinat câteva traditii editoriale si, în cautarea obiectului propriu-zis, a sursei luminii, ele trebuie deslusite filologic. Prima tiparire a „Scrisorii I“, din „Convorbiri literare“,
1 februarie 1881, are termenul „luminare“, ca în manuscrise. Asa se pastreaza cuvântul în toate cele 11 editii ale lui Titu Maiorescu (1883-1911) si în editia lui G. Bogdan-Duica (1924). I. Scurtu (1909) schimba însa: „lumânare“ si dupa el pastreaza G. Ibraileanu (1933, cu „î“) si Perpessicius (1939 cu „â“, 1964 cu „î“). Astazi s-a generalizat lumânarea, mai ales prin desenele si gravurile care însotesc textul eminescian (cel mai cunoscut este desenul Ligiei Macovei) – desi G. Bulgar (1999) si, dupa dânsul, noi însine (2002) am restituit termenul originar. Trebuie sa întelegem ca una este „a sufla în lumânare“, cum mai facem azi de ziua cuiva ori prin biserici – si „a sufla în luminare“ este alta, adica poate sa se refere la sursa luminii în general: flacara de lampa, felinar, lemn, gaz aerian, lumânare etc. În „Scrisoarea I“ este vorba despre lampa, si vom arata de ce. Mai întâi, însa, sa ne aducem aminte de atmosfera din poezia „Noaptea“ (1871, cu 10 ani înainte). Editiile curente, de astazi, au: „Lumânarea-i stinsa-n casa… somnu-i cald, molatic, lin“, termenul „lumânare“ fiind pus prima data în text de Titu Maiorescu în editia a sasea (1894) – si pastrat apoi în lant de toti editorii (mai putin G. Bogdan-Duica, pentru ca respecta textul „Convorbirilor literare“). Tot G. Bulgar a restituit termenul originar, dar aceste editii restitutive trec neobservate de manuale, antologii, editii de editura etc. Sa stam, însa, si sa cugetam: cum poate sa se vada noaptea, într-o odaie, o lumânare… stinsa?! În acest paradox îl lasa editorii pe Eminescu schimbând un biet semn dintr-un singur cuvânt, pe „i“ cu „â/î“. Este limpede ca avem de-a face cu o expresie de limba, „luminarea-i stinsa“ înseamna exact ce înseamna astazi „lumina-i stinsa“. Expresia are alt sens decât cuvintele din care este compusa.
Dati-va seama, stimati cititori, ce ar însemna – ce înseamna, de fapt – modernizarea în serie, mecanica, a cuvintelor, câte expresii de limba se desfiinteaza, câte paradoxuri citim, gândim si traim. Din pacate, trebuie urmarite pas cu pas toate aceste situatii de limba. Am facut acest lucru în editia noastra sinoptica, dar reiau mai explicit, mai pe înteles, demonstratiile „încifrate“ acolo în chip de note pentru a se întelege – pe de o parte posibilitatile foarte largi pe care le are limba româna pentru exprimare, si pe de alta parte modul cum noi însine îngustam, de-a lungul timpului, aceste posibilitati, cum le epuizam prin standardizare si reguli normative… Odaia lui Eminescu are, desigur, si lumânare ca sursa a luminii – vezi „Cugetarile sarmanului Dionis“ unde „carafa pântecoasa doar de sfesnic mai e buna“ – dar dominanta, pentru creatie, pentru lucru în general, este lampa, cum o vedem în“ Singuratate“ (1879): „A târziu când arde lampa“.
Pentru imaginea din „Noaptea“ importanta este, din punct de vedere filologic, pozitia apostrofului si punctuatia. Daca facem un mic efort, fie si rebusistic, putem sa ne dam seama cum întelege fiecare editor în parte imaginea, metafora, cuvintele. În „Convorbiri literare“ avem apostroful strâns, acela care indica forme legate, iar dupa expresie urmeaza trei puncte (de suspensie), exact asa: „Luminarea-i stinsa’n casa… somnu-i cald, molatic, lin“. Titu Maiorescu pastreaza în prima editie termenul, dar mareste pragul apostrofului, ca pentru forme disjuncte, si pune virgula în loc de trei puncte, adica asa (sunt redundant pentru ca-mi este teama de tipografi si de computerul care si-a „implementat“ ortografia actuala): „Luminarea-i stinsa ‘n casa, somnu-i cald, molatic, lin“. Celelalte editii pastreaza, în serie, apostroful larg maiorescian dar revin la punctele de suspensie din revista. Se vede clar: Titu Maiorescu face o descriere, enumara ce este „în casa“, adica luminarea/ lumânarea, somnul cald, molatic si lin sunt însiruite strict în aceeasi serie gramaticala. Si ce însiruire strâmba: ceva concret, un obiect, alaturi de abstractiuni sensibile… Vreau sa spun ca chestiunile acestea nu tin de gramatica ori de lingvistica, nu se supun regulilor sau normelor care standardizeaza: este vorba doar de simtul limbii ca atare, o expresie sinonimica la ceea ce se cheama îndeobste „filologie“. Când autorul strânge expresia si pune puncte de suspensie dupa ea – este de la sine înteles ca o izoleaza, deci construieste mai întâi atmosfera, lumina stinsa dinauntru, iar apoi somnul si visul, se pastreaza, asadar, constant în zona abstractiunilor, nu le amesteca în concret.
Revenind la „Scrisoarea I“, si acolo e chestiune de apostrof. Maiorescu preia, la fel, apostroful larg, creând forme disjuncte: „sara suflu ‘n luminare“ – si instituie la toti editorii acest fel de apostrof. În „Convorbiri literare“ Eminescu are un apostrof care poate fi considerat mediu, adica ceva mai mic decât cel larg dar mai mare decât cel strâns. Sunt, în toata poezia sa tiparita la „Convorbiri“, trei sau patru forme ale acestui apostrof mediu, cea mai usor de înteles fiind aceea din „Scrisoarea IV“: „Povestesc ele ‘n de ele“, unde avem de-a face cu un calup de cuvinte, cu o rostire egala. În imaginea luminarii, însa, acest apostrof trebuie considerat strâns. Eminescu are multe locuri unde cere lectura imitativa, adica asa cum se desfasoara actiunea, si vom reveni asupra lor. Când ai, însa, scrierea legata: „sara suflu’n luminare“, si vezi formele aliterante „sa-/su-“;
„a– u-u-u-a“ – sugestia suflatului încet si continuu vine de la sine. Dimpotriva, pauza dupa „suflu“ sugereaza actiune rapida. Considerati cele doua obiecte în discutie, lampa sau lumânarea, si vedeti cum se stinge fiecare în parte prin suflat asupra lor.
Pentru o si mai buna întelegere a diferentei dintre sensul cuvintelor si cel al expresiilor, iata înca doua locuri din aceleasi poezii. Eminescu are asa: „Caci perdelele’ntr’o parte când le dai“ – si „De pe fruntea mea cea trista tu dai vitele’ntr-o parte“. Sa se observe: în „Noaptea“ (1871) are cratima – în „Scrisoarea I“ (1881) are apostrof pentru „într’o“ / „într-o“. Dar editiile preiau, toate, dupa Maiorescu, primul apostrof larg: „perdelele ‘ntr’o parte“, si „vitele ‘ntr’o parte“. Asadar, cum e cu perdelele: le da pe amândoua într-o (singura) parte? Dar cu vitele de par: le da pe toate într-o singura parte, ca si cum i-ar face o carare marginala? Este clar ca aici apostroful strâns cere citirea împreuna iar în intentia poetului avem de-a face cu o expresie de limba: „într-o parte“ = „la o parte“. Poate ca odaia nici nu are fereastra cu doua perdele, poate ca pluralul „perdele“ se refera, aici, la o singura perdea cu franjuri ori foarte bogata, din mai multe pânzeturi adaugate una peste alta – oricum, sensul este acela al descoperirii spatiului interior, întunecat, pentru a patrunde lumina lunii înauntru. Iar acest sens – numai apostroful îl stabileste.
2. LUMINA DE LA RASARIT
Dar chestiunea luminii din odaie nu este doar a lui Eminescu. S-o urmarim, tot în opera poetului, înconjurând, însa, un chip feminin intr-o odaie a unei case cu cerdac. Desigur, ne referim la „Sonetul cerdacului“, postuma eminesciana descifrata si editata prima data de Nerva Hodos în 1902. Fiind un text ce trimite catre misterul relatiei dintre poet si Veronica Micle, merita sa-l recitim. Iata-l, în editarea lui Perpessicius: „Stau în cerdacul tau…Noaptea-i senina. / Deasupra-mi crengi de arbori se întind, / Crengi mari în flori de umbra ma cuprind / Si vântul misca arborii ‘n gradina. // Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiti cu ochii în lumina. / Ai obosit, cu mâna ta cea fina / În val de aur parul despletind. // L-ai aruncat pe umeri de ninsoare, / Desfaci râzând pieptarul de la sân, / Încet te-ardici si sufli ‘n lumânare…// De-asupra-mi stele tremura prin ramuri, / În întuneric ochii mei ramân, / Si-alaturi luna bate trist în geamuri.“ Sonetul este datat 1879 de catre Perpessicius, dupa hârtie si scris – iar datarea este acceptata de toti editorii. Vom reveni, desigur, asupra „lumânarii“ – care este tot „luminare“ si aici. Deocamdata sa rezolvam (adica: sa punem!) problema cronologiei. În albumul pe care si l-a confectionat la Varatic în vara lui 1889 din poeziile ei si ale lui Eminescu, Veronica Micle preia acest sonet si-l adnoteaza astfel: „M-ai rugat sa-ti cânt din Schumann. Cât de mult îti place muzica. Este o noapte de mai din acelea ce nu se pot uita… Tu priveai în gradina, iar eu, la razele lunii, descifram bucatile triste cerute de tine“. Iubitorii de confluente între arte vor putea sa verifice daca în „Sonetul cardacului“ se resimte muzica lui Schumann. Care sa fie, însa, casa cu cerdac si gradina din acest sonet? Cea din Iasi, strada Butului 4, domiciliul sotilor Micle? Drept este ca în anumite perioade ei închiriau aceasta casa, pentru ca aveau la dispozitie si locuinta de serviciu a lui Stefan Micle, Rectorul Universitatii. La un moment dat, în 27 octombrie 1877, citim într-o scrisoare catre poet a Vereonicai: „…scrisoarea aceasta am scris-o pe-afara, într-atât sunt de spionata de oamenii din jur, unul pleaca, altul vine, sunt mai rau ca la un hotel.“ Aceasta pare a fi forfota din casa universitatii. În mai 1879 Stefan Micle era înca în putere (va muri în august al acestui an, în urma unei congestii pulmonare sau a unei raceli grave contractate la o partida de vânatoare de rate salbatice), aceeasi lume multa îi înconjura familia. Situatia nu se confirma nicicum pentru primavara lui 1879 (ca e primavara, vedem dupa copacii înfloriti), casele din Iasi ale sotilor Micle erau aglomerate, nu e loc aici de stat poetul în cerdac si cântat poeta la pian. Nici macar nu stim, apoi, daca aceaste case iesene aveau gradina.
Desigur, e otios sa faci istorie literara dupa un text poetic. Faptul, însa, ca sonetul este databil 1879 – deci trimite în zona vietii cronometrice; apoi faptul ca Veronica ofera marturia de mai sus, întarind impresia timpului real – iata ce ne face sa insistam. Pâna în august 1879, la moartea lui Stefan Micle, este din principiu extrem de putin probabil ca Eminescu si Veronica sa se fi întâlnit în intimitate la ea acasa. Uneori – desi foarte rar – ea este cea care vine în odaia lui, ca în poemul „Singuratate“. Alte întâlniri sunt realmente de taina, n-avem cum le proba. Stim, însa, ca Veronica Micle mai avea doua locuri, doua case unde se retragea – una numai a ei, la Târgu Neamt, si alta a familiei, la Ungheni, lânga Iasi. Aici, la Ungheni, a primit vestea ca sotul ei este pe moarte. Casa din Târgu Neamt, apoi, o va ceda Mânastirii Varatic la 16 octombrie 1886 (câteva saptamâni înainte ca Eminescu sa fie adus la bolnita mânastireasca din acelasi târg). Ca tânara boieroaica moldava – era sotia Rectorului Universitatii, probabil cea mai importanta functie stiintifica si culturala din fosta capitala a Moldovei! – Veronica petrecea multe zile în plimbari, fie pe la rude si cunoscuti, fie pe la mânastiri – fie pe la casutele lasate de ea în urma. O casa cu cerdac, gradina si pian nu poate fi o chilie mânastireasca, deci ramâne foarte probabila întâlnirea celor doi îndragostiti la Târgu Neamt – poate chiar în 1879, sau poate dupa aceasta data, oricând pâna în 1888, cu exceptia fragmentelor temporale când se stie pozitiv ca ei au fost despartiti.
Octav Minar descrie fugar locul, prin 1924: „Într-o casa cu doua etaje, din care cel de sus are un cerdac, locuieste batrâna maica Fevronia Sârboaica, care a gazduit pe Veronica Micle si în casa careia poeta si-a dat duhul.“ În epoca, prin casa cu doua etaje se întelege casa cu parter si etaj, „casa pe doua rânduri de odai“, cum se mai zicea. Aceasta Maica Fevronia povesteste, ea însasi: „În fiecare vara, pe la începutul lui iulie, stiam ca voi gazdui o luna pe Veronica, sotia profesorului universitar Stefan Micle.“ În zilele acestea din iulie 1889, când s-a retras la Varatec, poeta se plimba, îsi completa albumul cu poezii adnotate, primea oaspeti, cânta, recita. Povesteste aceeasi Maica Fevronia: „Intr-o seara, dupa ce umblase toata ziua hai-hui prin padurile de brad ale Varatecului, fara sa prânzeasca, o vad în amurg ca soseste obosita, palida, cu ochii împaienjeniti, deabia putând sa mai urce cele câteva scari, si cade zdrobita pe o canapea care era în cerdac.“ Ea îsi revine si-si continua plimbarile. În ultima zi din viata, pe 3 august 1889: „A invitat ca niciodata pe toti cunoscutii din Varatec. Era bine dispusa. A cântat «Steluta» si «Vezi rândunelele se duc». Apoi a recitat poezii de-ale ei si de-ale lui Eminescu. Pe la miezul noptii invitatii s-au retras, iar Veronica a spus ca-i obosita si ca vrea sa se odihneasca…“ Aici pare a se fi aflat cerdacul unde Eminescu contempla lumina lunii – iar Veronica îsi cauta linistea.
Pe de alta parte, cercetari oarecum recente atesta ca Eminescu însusi a avut o casa închiriata la Mânastirea Varatec, între 1874-1889, pentru renovarea careia a încercat Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Busulenga) sa sensibilizeze autoritatile – pare-se, fara succes de vreme ce si astazi (2010) circula pe internet apeluri în acelasi sens (de aici preluam si imaginea casei); si aceasta casa are cerdac – dar sa reinterogam textul literar: „Stau în cerdacul tau“, spune poetul – deci se afla în vizita la Ea…
… Daca acest sonet nu ne da vreo adresa precisa, în schimb poate sa ne lamureasca în privinta luminii din interiorul odaii. Manuscrisul si prima publicare (Nerva Hodos,1902) ne vorbesc despre luminare: „Încet te-ardici si sufli ‘n luminare“. Este aceeasi expresie pe care am întâlnit-o în „Scrisoarea I“: „Când cu gene ostenite sara suflu’n luminare“. Am dedus ca acolo este vorba de lampa, poate aceeasi din „Singuratate“ („A târziu când arde lampa)“ – si ca poetul sufla încet si prelung deasupra sticlei de lampa ori jos, în focar, dupa ce-l ridica de pe stativul în care sta gazul sau uleiul lampant. De ce ar fi vorba, în sonetul ce-o priveste pe ea, de lumânare? Un editor explica chiar astfel: „Înauntru, visatoarea, începând sa se dezbrace, sufla în lumina lumânarii si o stinge. Afara, ochii iubitorului în întuneric, sub stelele care pâlpâie prin ramurile arborilor, sub luna care scânteiaza trist, în ferestrele întunecate, tristetea fiind a sufletului osândit sa fie singur.“ Nu stiu cât de convins este dl. editor ca acesta ar fi un poem al tristetii: mai degraba dânsul reia un sablon, zicându-se îndeobste ca poezia de dragoste eminesciana este trista. Mai sus, însa, textul spune: „Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiti cu ochii în lumina“. Nu este de crezut ca poate fi aceasta „lumina lumânarii“, care este doar o flacaruie ce da întunericul la o parte pe o raza mica. Aici lumina inunda parul ce se desprinde „în val de aur“, lasa minunea sa poata fi contemplata pe geam, din cerdac. Înauntru este o sursa de lumina mai vie, mai puternica decât cea a unei lumânari – capabila chiar sa învinga lumina lunii, vezi finalul: „Iar luna bate trist în lucii geamuri“: când sursa dinauntru se opreste, lumina lunii nu mai strabate geamul, nu se mai îngemaneaza cu lumina interioara. Este vorba, material vorbind, de o lampa – una destul de aratoasa chiar – iar spiritual nu putem vorbi în nici un caz de barbatul care priveste pe furis, de pe cerdac, femeia dezbracându-se etc.: este o scena casnica, asa cum sugereaza si înscrisul Veronicai Micle.
Aceasta confuzie între lampa si lumânare observ ca se face mai ales începând de pe la mijlocul secolului al XX-lea (Perpessicisus, 1956) – si nu pot sa trec cu vederea ca acum începe, cu aproximatie, si epoca electrificarii: lumina cea noua, a becului, este vazuta în „antiteza“ cu cea mai veche lumina, a lumânarii, nu se mai tine cont de inventia mediana a lampii, se uita de lampadare, de pilda, care faceau o lumina poate la fel de puternica, în orice caz mai odihnitoare decât cea electrica. Erau, însa, pentru cei înstariti, nu pentru oamenii de rând care adunau si pastrau mucuri de lumânari pentru zile negre…
Din acest sonet eminescian mai retin imaginea „Crengi mari în flori de umbra ma cuprind“. Ea ma ajuta sa înteleg functia gramaticala a apostrofului postpus în scrierea veche – nu numai la Eminescu, dar în mod special la Eminescu. Iata, de pilda, aceste doua versuri din basmul eminescian „Calin Nebunul“: „Pe pareti icoane mândre zugravite-n umbra par / Cum ca chipur’le din ele dintre codri mari rasar“. Este vorba tot de lumina lunii – care de data aceasta înalbeste peretii exteriori ai unui castel. Am redat textul asa cum îl au editiile noastre curente. În manuscrisul eminescian este, însa, asa: „Pe pareti icoane mândre zugravite n’umbra par…“ Poetul are, adica, acest apostrof oarecum ciudat: desi cade vocala „î“ din „în“, si ar fi trebuit scrie „zugravite’n umbra“, totusi apostroful este dupa „n“. Poetul scrie, adica leaga cuvintele asa cum vrea sa se accentueze pentru sens. Într-adevar, una e una si alta e alta: cum avem noi, corect gramatical, înseamna „zugravite la umbra“, „zugravite si pus, aflate, undeva în umbra“. Cum vrea poetul, însa, e altceva: el spune ca aceste icoane sunt „zugravite cu umbra“, în rostire / recitare se accentueaza al doilea termen si se citeste legat: „numbra“. Sunt tocmai „florile de umbra“ din „Sonetul cerdacului“. Desi poetul ne spune si ne repeta cum vrea sa lege cuvintele, noi nu avem urechi sa-l auzim. Apostroful a fost scos din scrierea limbii române în 1953, în aceeasi epoca de elan electric despre care am amintit mai sus. Chestiunea este ca scrierea traditionala româneasca are trei feluri de apostrof: unul strâns care leaga cuvintele, altul larg care le desparte – si, iata, unul postpus, foarte frecvent în poezia veche, mai ales la Dosoftei (dar foarte frecvent si în vorbirea libera, asa-zis populara, de astazi). Pe lânga acestea, mai exista desigur si cratima, adica liniuta dintre cuvinte. Biata liniuta – astazi a preluat functiile celor trei apostrofuri naturale ale limbii – si pe cele ale cratimei vechi. Limba româna este, în fond, singura limba romanica fara apostrof în scriere. Îsi poate cineva imagina franceza lipsita de acest semn? Da, dar în anii ‘50, anii electrici, nu este asa, lumina nu mai venea de la apus…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper