Editia V. G. Mortun sau un scandal rau acoperit (II)

Un articol de N. GEORGESCU

Dupa cum vedem, împrejurarile tin mai mult de biografia târzie a lui Eminescu, decât de opera poetului. V. G. Mortun si C. Mille nu sunt altii decât fostii elevi ai lui Eminescu, pe când poetul preda limba germana la Scoala Centrala din Iasi. În 1875 ei au organizat greva scolara pentru ca Eminescu sa paraseasca institutia. Este un capitol obscur din biografia lui Eminescu, pe care-1 vom dezvolta separat. Aici amintim doar ca, dupa amintirile lui C. Mille, „revolta“ elevilor ieseni s-a petrecut în primavara timpurie a lui 1875 si a avut forme de manifestare ce amintesc clar de „Împarat si proletar“, poezie publicata de Eminescu în decembrie 1874 (singura poezie publicata în acest an). Mai exact spus: tinerii liceeni se baricadeaza în cladirea scolii, apoi fac baricade în curte, au lozinci socialiste, etc. De unde, oare, imaginea devenita sablon ca ei se revolta împotriva lui Eminescu pentru ca acesta era rau profesor de germana? Se revolta, într-adevar, la orele sale, dar în sensul poemului bine citit si simtit în cheie socialista. Ulterior, desigur, cei care au lasat imaginea despre eveniment au fost beneficiarii acestei imagini. Totusi, „Dinu Milian“, romanul autobiografic al lui C. Mille, lasa sa se înteleaga usor ca lucrurile stau invers. Sau ca trebuie, cel putin, analizate. Mai multe amanunte, la timpul si locul potrivit. Tineri, energici, adapati la ideile socialiste, în cele din urma V.G. Mortun si C. Mille vor fi exmatriculati din scolile românesti, vor merge în strainatate, la Paris, unde se vor adauga grupului de socialisti români din capitala Frantei (cu Vintila C. A. Rosetti la conducere). Vor scoate la Paris si apoi la Bruxelles „Dacia viitoare“, revista pe care Eminescu o va critica, cu o asprime demna de retinut, la începutul anului 1883: „Ceea ce ne uimeste mai cu seama si ne întristeaza când trecem peste stâlpii acestei reviste este lipsa de convingere, lipsa de energie sfânta, caracteristica pentru tinerimea tuturor popoarelor; este aerul flegmatic cu care sunt scrise monstruozitatile acestea …“10
În acelasi an, în august, la aflarea vestii ca Eminescu a fost înlocuit la ziarul „Timpul“, V. G. Mortun va scrie, în „Dacia viitoare“: „Eminescu a înnebunit. Si de Eminescu iata ce zic gazetele noastre de la cea mai de frunte pâna la cea din urma: «Dl. Minai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua redactiunea suszisului ziar». Iata tot. Nici doua rânduri. Bine, fie pentru jurnalist. – Nici ca merita mai mult, caci a scris fara convingere pentru a putea trai. – Dar pentru poet? – Nici un cuvânt! Si cu toate acestea ast om, în care se pomeneste jurnalistul, e poetul cel mai poet al României“.11 Citând acest articol, biografii lui V. G. Mortun se grabesc sa sublinieze stima fostului elev pentru profesorul sau, etc. Se uita, însa, ca nici un ziar n-a scris cuvântul „nebunie“, asa cum rezuma în ghilimele lui V. G. Mortun. Presa a avut o stima deosebita pentru Eminescu, s-au folosit expresii învaluitoare: „atins fiind în mod subit de o grava boala“, etc. – iar prima oara când s-a spus cuvântul nebun în legatura cu boala lui a fost când Grigore Ventuta l-a atacat pe Al. Macedonski pentru epigrama din „Literatorul“. V. G. Mortun interpreteaza grosolan si crede ca toate gazetele noastre, de la cea mai de frunte pâna la cea din urma, au exhibat termenul. V. G. Mortun este, apoi, printre primii care arunca în circulatie aceasta ruptura în opera lui Eminescu: ziaristul nu merita nimic, caci a scris fara convingere, pentru a putea trai – poetul merita totul. Finalul articolului sau este înca mai explicit: „… iar ca socialisti aducem jalnica noastra amintire celui care a scris „Împarat si proletar“.“
Timpul trece, însa, V. G. Mortun vine în tara în 1885 si se stabileste la Iasi, unde intra în redactia revistei „Contimporanul“. La Iasi, el se împrieteneste cu Ion Creanga, si se stie ca împreuna îl viziteaza pe Eminescu la bolnita Manastirii Neamt. Dupa marturiile fiului sau, capitanul C. I. Creanga: „I. Creanga, nemângâiat de boala scumpului sau prieten, M. Eminescu, propuse d-lor V. G. Mortun si Alexandru Cuza sa scoata o carticica cu chipul lui Eminescu, pe care sa o vânda spre folosinta si pentru cautarea lui Eminescu“12. În epoca se tipareau vederi cu chipul oamenilor de vaza; capitanul C. I. Creanga propune, la un moment dat, sa se scoata chiar tigarete cu desenul tatalui sau pe foita. Tirajul de lux al editiei V. G. Mortun are chipul lui Eminescu pe coperta. Acelasi chip îl va purta pe coperta editia de lux scoasa, spre 1895, de Matei Eminescu, fratele poetului.
V. G. Mortun era un boiernas de tara cu oarecare avut, va deveni în scurt timp un protector al artelor, prin 1885-1887 el îl plimba pe Eminescu pe la Roman, unde întretine un cenaclu literar de sorginte socialista din care facea parte si G. Ibraileanu. Prezenta poetului între tinerii socialisti îi aducea autoritate lui V. G. Mortun. Trebuie spus apasat aici ca, oricât l-au cultivat socialistii ieseni pe Eminescu, acesta n-a publicat nimic în revista „Contimporanul“; i s-au publicat poezii preluate din editii, adaptate ortografiei specifice, dar el însusi nu a dat ceva spre tiparire aici.
Este de la sine înteles ca, aparând în septembrie 1888 editia a III-a îngrijita de Titu Maiorescu a „Poesiilor“, editia de „Proza si versuri“ se amâna din ratiuni de concurenta si de sumar. Nu deranja faptul ca Eminescu apare cu doua carti în librarii, dar era vorba de aparitii simultane, lucru ce nu se obisnuia – si mai ales, era vorba de o aparitie anuntata. Reieseau doi editori, doua edituri, doi Eminescu în acelasi timp – Eminescu fiind în viata, activ întrucâtva, chiar în Bucuresti. A prevalat programul poetic pe care 1-a lansat Titu Maiorescu în timpul bolii lui Eminescu, pe care-1 prefigurase înca din august 1883 chiar V G. Mortun. Este de presupus, apoi, ca impunerea conferintei „Influenta austriaca“ în editia socialistului V G. Mortun s-a facut, într-o forma sau alta, de catre M. Eminescu însusi, care tinea la ziaristica sa. În 1891, la un an dupa ce, în fine, editia V G. Mortun va apare, Grigore Paucescu, fostul coleg si prieten al lui Eminescu, va scoate cunoscuta „Culegere de articole de M. Eminescu aparute în Timpul în anul 1880 si 1881“, atragând atentia publicului asupra acestei ziaristici eminesciene.
Amintim ca nici în 1889 nu putea sa apara editia lui V.G. Mortun, pentru ca în acest an a aparut editia a IV-a scoasa de Titu Maiorescu. Repetam: a-si fi editat (publicat) poetul însusi volumul de poezii corectat cu V. G. Mortun sau corectat de el singur – dar un volum fara prefata si girul lui Titu Maiorescu – dupa editiile scoase de Maiorescu, ar fi însemnat un scandal. Era alt volum, o reparatie care se cuvenea explicata public. Ar fi putut Titu Maiorescu suporta asa ceva? Ar fi putut Mihai Eminescu suporta consecintele? Suporta climatul nostru cultural de la 1884-1889, cu un Eminescu bolnav sau sanatos, nu se mai stie, dar tinut ca un Ioan Botezatorul în temnita Botosanilor? Era V. G. Mortun omul care sa poarte pe umeri asemenea poveri?
Abia în 1890, dupa editia a IV-a, dupa moartea poetului, apare, în fine, „Proza si versuri“. V G. Mortun era dator cu aceasta carte, ceruta de marele public, angajata de Ion Creanga fata de Eminescu. El deschide, însa, editia cu o scrisoare autografa a lui Eminescu, datata 10 noiembrie 1887, Botosani, în care poetul se plânge, catre un prieten, de lipsa de bani. V. G. Mortun trece peste momentul 1888, când situatia financiara a lui Eminescu se mai îmbunatatise, si încearca sa acrediteze ideea ca prietenul caruia poetul bolnav îi cere ajutor este chiar editorul de azi. Presa va reactiona, însa, prompt: „Desigur ca dl. Mortun i-a îndeplinit cererea si 1-a ajutat cu bani. Iarasi frumoasa fapta. Dar întrebarea e: de ce a pus aceasta scrisoare dl. Mortun în capul volumului? Ca sa se laude. Ca sa se spuna lumii: iata, Eminescu era amenintat cu mizeria cea mare si eu 1-am scapat, eu 1-am ajutat sa nu moara de foame. A face bine si a-1 trâmbita e semnul inimilor mici“.13 Nota apartine ziarului „România“, rezultat din fuzionarea „Timpului“ cu „Binele public“. „Presa socialista“, însa, comenteaza altfel: „Din cuprinsul acestei scrisori se poate vedea cât de mult a suferit Eminescu în cele din urma timpuri si cât de putina îngrijire i-au dat tovarasii sai literari din cercul Junimii. A trebuit sa vie dl. V.G. Mortun, tânarul apartinând altui cerc literar si altui grup politic, pentru ca sa se ia initiativa de a se aduce o oarecare usurare suferintelor acestui nefericit poet, care a adus considerabile servicii literaturii române…“14

În ordinea vietii lui Eminescu, editia V. G. Mortun a creat climatul favorabil discutiilor de acest fel, privitoare la apartenenta succesiva a poetului de grupul Junimea si de grupul socialistilor români; în ordinea operei, editia încearca sa recupereze, mai întâi, poeziile scapate din editiile Maiorescu, probabil cele – sau unele dintre cele ce faceau parte din amintita coala editoriala pierduta a editiei princeps. Acestea fusesera însa recuperate, între timp, de editiile Maiorescu. Ramânea numai „Foaia vesteda, dupa Lenau“, neinclusa în nici o editie Maiorescu. Acestor poezii li se adauga „Viata“ si „Stelele-n cer“, publicate în „Fântâna Blandusiei“; imediat dupa moartea poetului (gasite în halatul sau de spital). Poeziile de tinerete, din „Familia“, sunt publicate, probabil, la insistenta lui Iosif Vulcan care tine la mândria de a-1 fi debutat pe Eminescu si de a-i fi românizat numele: o cronica din „Familia“ pledeaza pentru aceasta ipoteza15 – si trebuie adaugat ca, dupa aparitia editiei V. G. Mortun, „Familia“ le republica, într-o rubrica speciala, intitulata „Primele poezii ale lui Eminescu publicate întâi în «Familia»“. N. Iorga, critic avizat al editiei V. G. Mortun, vorbeste condescendent despre revista: „De ce a dezgropat dl. Mortun pe un Eminescu care nu seamana cu cel pe care-l cunoastem noi, un Eminescu îngropat în foile colbaite ale patriarhalei gazete din Oradea Mare…? Praeter mittenda erant, d-le Mortun, si cei ce erau sa simta dorinta a le citi – le gaseau si în „Familia“…“16
În fine, toata lumea a profitat – sau a vrut sa profite de pe urma acestui volum. V. G. Mortun va fi reales deputat în 1891, socialistii au câstigat încredere ca se pot revendica din Eminescu, „Familia“ a facut sa-si mai aduca aminte de ea cititorii din Regat. Cu V.G. Mortun editarea lui Eminescu se muta la Iasi, în jurul editurii Saraga. Fratii ?araga vor începe o adevarata campanie pentru recuperarea lui Eminescu, publicând intens si din domenii diverse, atragând în aceasta întreprindere pe A. D. Xenopol.
Editiile iesene vor fi întrerupte abia de polemicile lui I. Scurtu, de la începutul secolului nostru, de editarea postumelor eminesciene de catre Ilarie Chendi si Nerva Hodos, apoi de editiile lui I. Scurtu de la Biblioteca Pentru Toti. Dupa I. Scurtu, însa, Iasul va avea de spus un cuvânt greu în eminescologie: editia lui A. C. Cuza va fi acest cuvânt.
Lucrurile devin într-adevar palpitante, ca într-un roman politist, când privim relatia V G. Mortun – Titu Maiorescu: editia a V-a Maiorescu, aparuta în toamna lui 1890, contine, nesemnalata în cuprins, poezia „Nu ma întelegi“, care nu putea fi luata decât din editia V. G. Mortun, aparuta în martie. Deducem ca si celelalte trei poezii: „Diana“, „Sara pe deal“ si „Dalila“ sunt introduse tot la sugestia editiei V. G. Mortun. Maiorescu mai adauga „Sonet (Oricâte stele)“. „Diana“ si „Nu ma întelegi“ sunt, însa, intercalate între „Calin“ si „Strigoii“ – celelalte patru poezii sunt adaugate la sfârsit. De ce intercaleaza Titu Maiorescu în 1890, când, în 1888, Eminescu îi transmitea, prin scrisoare, ca poezii nepublicate de intercalat nu are? Întelege, oare, criticul ca cele publicate deja trebuiesc puse într-un loc anume între „Poesii“? De ce nu le intercaleaza, însa, si pe celelalte? Nu preia „Foaia vesteda“ din editia V G. Mortun. În privinta „Dalilei“, nu accepta textul reprodus de V. G. Mortun dupa „Epoca ilustrata“ – si ofera o varianta manuscrisa eminesciana. La aceste întrebari nu exista documente care sa raspunda. Ciudata este, repetam, inserarea poeziei „Nu ma întelegi“ în constructia editiei – fara a fi, însa, semnalata la cuprins.
În 1914, într-un interviu pe care Al. Serban îl ia lui V. G. Mortun, gasim asemenea informatii: „… dl. Mortun mai trase o carte din rafturile bibliotecii sale. Si, rasfoind-o melancolic, spuse, vorbindu-si parca mai mult siesi:
– Asta e editia princeps tiparita de Maiorescu …
M-am aplecat peste paginile pe care ministrul le rasfoia cu atâta evlavie: toate aproape erau corectate cu creionul si purtau pe ici pe colea strofe adaugite.
– Cât am muncit ca sa stabilesc textul adevarat al poeziilor! – ma lamuri domnul Mortun. Am fost stapânit odinioara de dorinta de a scoate o editie curatita de toate schimbarile întâiului editor, potrivit cu textul primitiv din Convorbiri literare.
Si-mi citi câteva versuri care sunau mult mai puternic în originalul lui Eminescu decât în versiunea domnului Maiorescu.
– Luptele sociale si politice m-au îndepartat tot mai mult de aceste preocupari literare si treaba a ramas neispravita“.17
O amintire din 1936, a lui Barbu Lazareanu, spune, printre altele: „În familia Mortun se gasesc multe scrisori de la Eminescu. Acum 15 ani, cu prilejul unei conferinte pe care am tinut-o la Roman, am stat de vorba îndelung cu doctorul N. Quinezu. El mi-a spus ca în buna pastrare a d-nei Cornelia Matei Sassu, fiica lui Mortun, se afla autografe pretioase de-ale lui Eminescu. Scrieri inedite, cred ca nu. Si iata pe ce îmi bazez parerea. Stiu ca în anul 1890 Mortun a tiparit volumul „Proza si versuri“ de Eminescu. În acea carte el n-a facut decât sa reproduca din reviste (…) o serie de bucati care nu intrasera în editia Socec, din 1883, îngrijita de Maiorescu, si nici în editiile din anii 1884-1889 (…) Sa ne întoarcem însa la lucrarile care se afla, nu la cele care nu se gasesc, la familia Mortun. Scrisori din partea lui Eminescu trebuie sa se gaseasca între hârtiile intrate în posesiunea Corneliei si a lui Matei Sassu. În primul rând se va gasi originalul scrisorii trimisese din Botosani în noiembrie 1887 si-n care Eminescu îl roaga pe Mortun sa-i vie în ajutor si sa o faca aceasta cât de curând, caci – adauga el, cea mai neagra mizerie îl ameninta“.18
Acestea fiind conditiile arhivei Mortun, risipita, probabil, ca atâtea alte arhive, ori nedescoperita înca, este greu sa facem legaturile ce s-ar impune. De vreme ce subliniase atât de apasat editia princeps si pusese alaturi textul din „Convorbiri“, se poate presupune ca Mortun discutase cu Eminescu retiparirea acestei editii cu îndreptarile respective. Ar fi fost, însa, posibil acest lucru în timp ce Titu Maiorescu era îngrijitorul editiei I-a si a II-a? Sunt de presupus, asadar, tensiuni în doi sau chiar în trei. Titu Maiorescu preia din editia V G. Mortun, dupa moartea lui Eminescu, numai ce considera – si asa cum considera: titlul „Dalilei“, de pilda, dar alt text decât cel din „Epoca ilustrata“.
Barbu Lazareanu transmite, apoi, în 1936, o opinie comuna despre editia V. G. Mortun, si anume aceea ca editorul completa editiile Maiorescu cu alte poezii publicate în periodice, dar scapate de critic din editiile sale. În aceste conditii, Titu Maiorescu era fortat de opinia publica sa-si completeze editia, iar opinia publica era încredintata ca acesta este mesajul lui Eminescu, de vreme ce poetul a apelat la V G. Mortun ca sa-i publice si celelalte poezii tiparite.
Un efect interesant al editiei V G. Mortun desprindem, apoi, din cronica lui N.A. Bogdan: „însa, de îndata ce dl. Mortun si-a luat o sarcina asa de nobila, trebuie sa-si dea deplina seama si de greutatile ce ar putea întâmpina. Aici, mi se pare ca d-sa a neglijat mult – fie din nestiinta, fie – ceea ce nu mi-ar placea sa banuiesc – cu intentie. Eminescu a scris proza; toata lumea stie; dl. Mortun a gasit însa proza lui Eminescu numai în «Convorbiri literare». Aceasta este, paremi-se, partea cea mai mica (…) Mai toti, ce s-au ocupat cât de putin cu literatura sau publicitatea la noi, stiu ca Eminescu, între altele, a fost mult timp redactor la mai multe foi politice – în care vrând nevrând era tinut sa scrie pe lânga polemica si bucati care traiesc si a treia zi dupa data jurnalului. Si asemenea bucati nu sunt de dat uitarii când ele sunt iesite din pana unui om de geniu. Coloanele „Timpului“, vechiul jurnal conservator din Bucuresti, au fost adeseori pline de articole în care cel mai putin obicinuit cu stilul lui Eminescu îi recunoaste imediat pana sa (…) în afara de «Timpul», Eminescu a redactat în Iasi vreo doi ani în sir «Curierul de Iasi» (…) În foiletonul „Curierului de Iasi“ se afla si doua nuvele de dânsul desi nesemnate – si anume: «La aniversara», în numarul din 9 iulie 1876, si «Cezara», în numerele de la 6,11,13,15 si 18 august acelasi an. Aceste lucrari trebuiau cercetate cu amanuntime, si dl. Mortun n-ar fi trebuit sa le neglijeze nici un moment, daca a voit sa întregeasca opera acestui genial poet …“19
Sub forma acestui repros catre V. G. Mortun, N. A. Bogdan inventariaza, de fapt, proza lui Eminescu – dând Iasului, spre atentie, ziarul facut de Eminescu în 1876-1877. Editiile Saraga vor prelua materiale din „Curierul de Iasi“ – iar colectivul condus de A. C. Cuza va prelua, pentru editia din 1914, masiv materiale eminesciene din acest ziar. Pentru editorii ieseni, completitudinea operei eminesciene va însemna atragerea în aceasta opera si a „Curierului de Iasi“. Fara aceasta reactie moldava, probabil ca Eminescu ar fi ramas doar pamfletarul de la „Timpul“. Ziaristica ieseana pune, însa, sub semnul prozei întregul sau demers ziaristic, pentru ca acolo se vede cel mai bine cum Eminescu alterneaza literatura artistica propriu-zisa – cu scrierile politice. La Timpul, unde va continua acest program, în „Foita Timpului“, rubrica de literatura din pagina a II-a, Eminescu publica proza de Ion Creanga, Ioan Slavici, teatru de I. L. Caragiale – niciodata proza literara scrisa de el însusi. Iasul descopera, asadar, artistul total, scriitorul de geniu care se exercita cu un stil unitar ca înaltime artistica – atât în poezie cât si în proza, atât în proza artistica cât si în proza politica.
Iata, asadar, ca si opera lui Eminescu a câstigat ceva din aceste avataruri – nu numai editorii sai interesati.

Note:
10. Vezi: M. Eminescu: „Opere“, XIII, p. 257.
11. Vezi: Spanoioc (Mortun, VG.): „Mihai Eminescu“. În „Dacia viitoare“, Bruxelles, l august 1883. Textul este folosit, de obicei, pentru a arata… iubirea lui VG. Mortun fata de M. Eminescu!
12.Apud: Lucian Predescu: „Ion Creanga, viata si opera“, vol. I, p. 160.
13. În „România“, Buc., 7 (1890), nr. 59, editia 1,15 martie (Ecouri).
14. În „Drapelul“, Iasi, 2 (1890), nr. 23, 25 feb, 1890, p. 2 (redactorul si proprietarul ziarului a fost Ion N. Roman).
15. Vezi „Familia“, 26 (1890), nr. 9,4/16 martie, p. 108.
16. N. Iorga, art. cit., Op., cit, p. 42.
17. M. Serban: „D-l V.G. Mortun si Eminescu“. În „Flacara“, Buc., III (l 914),nr. 35, p. 393395.
18. Barbu Lazareanu: „V. G. Mortun si Eminescu“. În „Curentul Romanului“, 22 mai 1936, p. l .
19.N.A.Bogdan: „Proza si versuri de M. Eminescu“. În „Familia“, 15 iulie 1890.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper