Dreptul la dragoste

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Raphael Krüger. Ce-o mai fi cu el? Ultima oara când l-am vazut s-a intâmplat pe peronul garii din Râmnicu-Vâlcea, in august 1996. Eu, grabit, ca sa nu pierd trenul spre Bucuresti, el, având tot timpul din lume ca sa studieze mentalitatea unor functionari aberanti dintr-o gara româneasca de provincie. Am mai primit doua scrisori de la el, ultima in 1997. De-atunci, nimic. I-am pierdut urma – si-mi pare rau. Este unul dintre putinele personaje cu-adevarat luminoase pe care le-am intâlnit. „Vati“ Raphael, mentorul si prietenul meu din perioada bursei de la Universitatea Jagiellona. Un istoric german ce-si facea doctoratul in relatiile diplomatice germano-polone in epoca moderna. Pe lânga studiu, unul deosebit de serios, Raphael, fiind un mare iubitor de oameni, avea grija de tot felul de rataciti ai sortii, cum la vremea aceea eram si eu, dedicându-se unei adevarate vocatii a prieteniei. Experientele si tribulatiile noastre intelectuale si erotice din cetatea lui Krak constituie un tezaur de prima mâna. De aceea, i-am pastrat lui Raphael o amintire care nici astazi, la 14 ani distanta, nu a palit.
Dar ce legatura exista intre acest berlinez temperamental si romanul lui Dumitru Popescu, Cândva, dupa izgonirea din Paradis… (Editura Rao, Bucuresti, 2010)? Aparent, nici una. Anticomunist cu decenta, caci provenea din partea vestica a noii capitale germane, echilibrat si lucid, negrabit in a lipi etichete de ordin moral ori in a opera prea din pripa cu anatema,  Raphael Krüger n-ar trebui sa aiba nimic in comun cu un scriitor român pe care unii il acuza ca ar fi facut pactul cu diavolul, ocupând o functie importanta de conducere in sistemul propagandistic comunist din epoca Nicolae Ceausescu. Nu e locul acum – si nici nu mi-am propus – sa analizez in ce anume a constat raul facut de Dumitru Popescu colegilor sai, scriitorii români, in masura in care acest rau a existat. De ce n-o fac? Pentru ca: 1. interesul meu se concentreaza asupra celui mai recent roman al sau; 2. prezentul e atât de profund cotropit de raul multiform si structural savârsit sub panasul „democratiei, reformei politice si economiei de piata“, incât chiar nu-mi mai pasa daca Dumitru Popescu a fost sau nu un personaj odios in trecutul comunist. (Personal, nu cred ca a fost astfel, si gândesc ca am dreptul la o parere – dar, repet, altceva mi se pare util de abordat in cazul ultimei sale scrieri.)
Revin. Ce-l leaga pe prietenul meu, Raphael Krüger, de ideea romanului Cândva, dupa izgonirea din Paradis…, semnat de Dumitru Popescu? Ei bine, tema. La Cracovia, in 1996, pentru prima oara in viata, fiind eu tânar si nesimtit de ignorant intr-o multime de chestiuni, mai ales in ceea ce priveste limitarea existentei si juvenilitatii mele, am aflat, gratie amicului berlinez, ca sexualitatea vârstnicilor reprezenta in acel timp o preocupare majora a societatii germane post-unificare. Iresponsabil si superficial, incapabil sa depasesc fie si cu un centimetru zona de interes egocentric, am fost efectiv socat sa aflu ca exista aceasta problema. Sexualitatea oamenilor de vârsta a treia. Cu tot corolarul de dificultati, aspecte si nuante ce decurg de-aici.
Marturisesc ca la acea vreme abia m-am abtinut sa nu izbucnesc in râs. N-am facut-o din respect pentru „Vati“, si nu din pricina vreunei reflectii mai profunde asupra chestiunii. Sincer, mi se parea un moft, un simptom de decadenta, o marca a unei societati care, pe culmea bogatiei si a sofisticarii sale, isi inventeaza preocupari si dificultati, evident, artificiale. Auzi, ce-i aia, sexualitatea vârstnicilor? Pai in loc sa-si vada de treburile lor (tratamente medicale, nepoti, pensie, excursii exotice de grup etc.), insii de vârsta a treia mai au tupeul sa se mai gândeasca si la sex? Aberant!
La 14 ani distanta, interval in care, vrând-nevrând, m-am inteleptit (nu neaparat prin merite personale, ci mai ales gratie experientelor prin care am trecut), tema sexualitatii vârstnicilor mi se pare una de o actualitate ce poate da masura umanitatii noastre. O comunitate ce manifesta grija si interes fata de aceasta problema este o societate civilizata si responsabila. Sigur, nu-i cazul natiunii române care, mai nou, sub geniala cârmuire a actualului prezident, a pornit o ofensiva genocidara legislativ sustinuta contra unei categorii socio-profesionale extrem de largi: pensionarii. La noi, chestiunea la care trebuie sa raspunda un vârstnic nu este daca mai poate, mai trebuie si mai are chef sa faca sex, ci daca va mai apuca ziua de mâine… daca va supravietui fizic naprasnicei „reforme“ basesciene.
Mi se pare deosebit de relevant faptul ca intelectualul rafinat care este Dumitru Popescu se ridica deasupra anti-umanismului evident al vremurilor, indraznind sa adopte o atitudine pozitiva, deschisa, franca si curajoasa in raport cu o tema pe care bastinasii bisericosi si pudibonzi au facut juramânt sa o ascunda adânc sub presul ipocriziei. Personajul sau, Stere Mocanu, pensionar, „computerist“ de scoala veche, creator de programe IT, vaduv, depresiv ca urmare a disparitiei iubitei sale sotii, primeste o propunere insolita, neverosimila, dar, cum va intelege si el in cele din urma, perfect rationala si fireasca – invitatia lansata de o veche prietena de familie, doctorul Victoria Pavelescu, Vichi, de a antama o relatie fizica.
Natural, propunerea vine pe un fond de atractie traditionala, diseminata diplomatic si moral, poate si ipocrit, sub aparenta unei prietenii respectuoase si solide. Insa una-i una, si alta-i alta. Nu sexul ca atare constituie idealul Victoriei, ci modalitatea biologica, estetica si etica a realizarii sale cu un personaj pe care-l simte congener sufletului ei. Pot fi depasite barierele pentru a te darui explorator unui cunoscut de-o viata, fara ca respectul de sine sa scada? – intrebarea poate parea retorica, dar va asigur ca nu e deloc. Ati incercat vreodata o relatie erotica in compania cuiva apropiat, de care pâna atunci v-a legat doar amicitia, fara a risca bulversarea morala, prapadul etic, devastarea armoniei launtrice de catre o culpabilitate extrem de greu de gestionat? Desigur, adresez aceasta intrebare doar celor care stau relativ bine la capitolul „morala“, caci perversilor si sociopatilor adresarea unei asemenea interogatii este perfect inutila. Nu l-as intreba nicicând asa ceva pe seful statului, caci ar fi curata pierdere de vreme…
Romanul Cândva, dupa izgonirea din Paradis… exact acest tip de univers omenesc aduce in prim-plan. Si o face cu decenta, responsabilitate, interes si intelegere. Autorul fiind el insusi membru al „tribului“ celei de-a treia vârste, este clar ca vorbeste in primul rând despre problemele si dificultatile sale. Dar o face izbutind sa problematizeze din plin, extrapolând o traire individuala pâna la dimensiunea sa arhetipala. Caci, in fond, e o problema de umanitate, de naturalitate, de legitimitate. De ce sa renunte batrânii la sexualitate? De ce sa-si repudieze poate ultimele clipe frumoase ale unei existente ce se-dreapta catre extinctie? Cine are dreptul, cu ignoranta, trufie si sadism, sa le ceara asa ceva?
Desigur, dupa cum spunea Marcel Proust, adevaratul paradis este intotdeauna cel aflat in urma. De unde si nostalgia autentica fata de imposibilitatea recuceririi sale. Doar ca nimeni, sau aproape nimeni, si ma refer la oameni dintr-o lume normala, radical diferita de cea româneasca a prezentului, nu renunta de buna voie la sansa de a mai iubi o ultima oara. Când erotismul dispare, ne putem lua ramas bun de la existenta. Impotriva acestei evidente lupta personajele lui Dumitru Popescu, intr-un roman inteligent construit, bine scris si mai cu seama foarte actual ca mesaj si problematica. Suntem in prezenta unei  lecturi care se adreseaza indeosebi vârstnicilor, dar nu numai. In fond, este banal: memento mori…

Un comentariu pentru “Dreptul la dragoste”

  1. august 3, 2010 la 8:05 am

    Daca o carte,cum,de exemplu ar fi aceasta,pe care eu n-am citit-o,trateaza in mod artisitic si convingator probleme de maxima gravitate si actualitate,-cum pretinde distinsul nostru recenzent,referindu-se la romanul lui Dumitru Popescu-nici nu mai conteaza cine a scris-o.
    Istoria culturii si artei in general abunda in tot felul de cazuri biografice mai putin demne de urmat dar care au ramas prin operele lor valoroase.Poate asa se intampla si cu romanul de fata.Dea Domnul sa fie asa !

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper