Dincolo de razboaie…

Un articol de C. STANESCU

Ies de fiecare data obosit, stors si ametit din (de) lectura, rând cu rând, a celor 40 de pagini ale „Contemporanului. Ideea europeana“, o revista din ce în ce mai luptatoare, angajata mai ales în ultimii câtiva ani în lungi, grele si istovitoare razboaie de aparare si razboaie de cucerire. De fapt, cea mai puternica impresie în urma lecturii integrale a ilustrei publicatii este ca în „Contemporanul“ avem de-a face nu doar cu una, ci cu câteva reviste diferite, compatibile doar prin aditionare. Revista razboaielor – culturale nici vorba! – sta pe umerii polivalentei si neobositei Aura Christi, iar titlul contributiei sale ne scuteste de prea multe comentarii: „Razboiul de doua zeci de ani. GDS, «bufoneria anticomunista» si literatura româna“. Destul de razboinic este si titlul marelui prozator Nicolae Breban: „În lupta cu istoria“, un remember din 14 iulie 1994, cu precizarea împrejurarilor în care redactorul-sef al „României literare“ din vara fierbinte a anului 1971, nimeni altul decât dl Nicolae Breban, membru al C.C. al P.C.R., îmbraca, la Paris, haina veritabilului dizident si, dându-si demisia de la revista si din partid, protesteaza în presa franceza contra efectelor nocive întrevazute cu limpezime în faimoasele „teze din iulie“ ale Partidului Comunist Român. Sunt precizari importante si necesare din punct de vedere istoric fiindca, într-adevar, gestul lui Nicolae Breban e fara precedent: prin el si din acel moment putem spune ca în partidul unic si monolit ca un bloc fara fisura apare spartura dizidentei, adica a unei opozitii deschise din interior. Însa de la constatarea si recunoasterea acestui important fapt istoric si pâna la a-l folosi ca pe un buzdugan aruncat în capul altora este un pas prea mare ce, dupa opinia mea, nu s-ar cuveni facut. Spuneam ca una din revistele ce compun revista „Contemporanul. Ideea europeana“ e revista razboaielor culturale de aparare si a razboaielor culturale de cucerire. Cine ar putea contesta ca apararea culturii în vremuri grele, marcate de crize de tot felul, este una din datoriile de seama ale intelectualului?! Partea proasta cu aceste „razboaie de aparare“ consta însa în aceea ca atacul destinat „apararii“ culturii ridica o parte a lumii culturale împotriva altei parti a lumii culturale românesti nu mai putin ilustra si valabila decât cealalta! Acest „razboi de aparare“ emana si poarta cu sine reflexe „exterminatoare“ si arunca o ploaie de sageti ucigase în pieptul unui adversar colectiv compus si el din intelectuali proeminenti, figuri ilustre ale culturii actuale. Cum sa „aperi“ cultura româna punând la zid intelectuali marcanti care au lasat ori lasa urme de nesters în aceasta cultura?! Este vorba, pe scurt, nu despre un veritabil razboi de aparare, dar despre un razboi sinucigas, cum au fost si sunt în general multe razboaie intelectuale din lumea româneasca. Adesea – daca nu de regula – ele împrumuta armele Puterii care le instiga si contribuie în acest chip pervers la aplicarea în viata (!) a vechiului principiu politic: dezbina pentru a stapâni! Altfel cum am putea întelege si admite reducerea brutala si nesocotita a unor figuri proeminente la proportii liliputane, vadit caricaturale, spoite cu câteva epitete infamante si acuzate de ticalosii inimaginabile? Dna Aura Christi, cuprinsa de furii aparatoare, vede într-un critic de format complex, nu mai putin proeminent decât cei pe care-i „apara“, doar „incompetenta crasa, descalificanta“, „suficienta si ignoranta“, ce mai, un „infam“ care, împreuna cu al critic si istoric literar notoriu ar reprezenta în imaginatia sa „reparatoare“, agenti periculosi pentru „patrimoniul tarii“, „complici“ într-un „atac la identitatea unui popor“. Ea ajunge, în fine, la aceasta interogatie retorica demna de un comisar cultural: „Interesele caror structuri, vadit antinationale, le serviti, dlor…?“ Se întorc vremurile înapoi? Cu asemenea retorica ne întoarcem nu doar la agitatul an ’90 cu întrebarea lui prosteasca dar teribila „Ce ati facut în ultimii cinci ani?“, dar în anii ’50 ai luptei pe viata si pe moarte cu „hidra“ imperialismului anglo-american când, adolescenti în preajma liceului, citeam pe ziduri, în ziarele vremii si chiar în poemele unor poeti întorsi apoi la mugete mai pasnice: „Moarte atâtatorilor la razboi!“ Se întorc vremurile înapoi: cu diferenta ca acum noii „atâtatori“ contra intereselor nationale nu mai sunt „de-ai lor“, ci „de-ai nostri“, vecinii de apartament, de bloc, de strada, de cartier, de catedra si de revista. Ca sa fie cât mai elocventa si convingatoare în actiunea sa demascatoare, revista îi trage în poze care mai de care mai schimonosite pe acesti atâtatori la distrugerea identitatii nationale, dusmani ai poporului sub care-ti vine sa pui anuntul: Wanted! Într-un jurnalist de mare calibru, redactorul-sef al „Contemporanului“ vede un „Goebbels“ al culturii române, un incendiator care, în loc de glontul pistolului propune rugul în care arunca opera unui mare poet! Jurnalistul stralucit de care se sperie luptatoarea noastra facuse nu o metafora, cum crede poeta „Contemporanului“ si chiar ilustrul prozator N. Breban, ci comisese o simpla si veche figura de stil numita îndeobste sinecdoca în legatura cu opera respectivului mare poet. Luata de valul „apararii“ cu orice pret – cu pretul stâlcirii adevarului – aceeasi autoare polivalenta trece la atac, acuzând în necunostinta de cauza si nutrita de un mai vechi necaz pricinuit de niste traduceri din lirica Annei Ahmatova, suplimentul „Adevarului“ din anii trecuti, revista „Adevarul literar si artistic“: „Daca rasfoiesti colectia ziarului vei vedea atacuri brutale, lipsite de masura, semanând izbitor cu stilul «Saptamânii» de odinioara, atacuri la adresa unor nume ca bunaoara (…). Breban are dreptate. Se întâmpla întrucâtva ca sub Stalin-Dej, când elita tarii era împroscata cu noroi, era tinuta la marginea societatii“. N-au dreptate nici dl Breban, nici dna Christi. „Delictul“ lor este, în acest caz, minciuna prin omisiune si, stilistic vorbind, ei mint prin metonimie, respectiv, judeca întregul printr-o parte a lui. Un articol despre compromisurile regretabile, voite sau nevoite, ale unor mari scriitori criticati cu asprime plina de amaraciune nu înseamna obsesia „împroscarii cu noroi“ din care nu mai pot iesi nici prozatorul, nici poeta „Contemporanului“. E amuzant de n-ar fi foarte trist. Din fericire, însa, „Contemporanul“ nu-i doar revista acestor urâte razboaie. Este si revista unor ilustri colaboratori, scriitori si critici literari ale caror contributii, perfect paralele cu cele dinainte, sustin cu stralucire valorile mari si veritabile, românesti si straine. În prima linie a acestor ilustri carturari care fac prestigiul „Contemporanului“ se înscriu Nicolae Balota si Ion Ianosi, primul cu un fragment impresionant din marea lui opera memorialistica „Abisul luminat“, al doilea cu un fragment dintr-un studiu întins, „Fenomenul Nabokov“. Contributiile acestor literati si savanti ai nostri sunt, cum am notat „fragmente“: în timpul „razboaielor“ din revista pe care de mult o onoreaza, ei stau în biblioteca, la masa de scris, pregatind noi carti si vadind în acest chip ca muzele nu tac nici în timpul „razboaielor“. Ei reprezinta un mare exemplu, elocvent si reconfortant. O particularitate frapanta foarte instructiva si productiva sub aspectul educarii cititorilor e, de la o vreme, cultivarea apasata a diferentei de opinie cu privire la oameni, fenomene si carti. Astfel, la rubrica lui Nicolae Breban, criticul Nicolae Manolescu e privit cu ochi critic de fostul sau mare prieten, autorul „Animalelor bolnave“ si al „Buneivestiri“, carti laudate si aparate pe vremuri de eminentul critic si istoric literar. Din contra, la cronica literara a revistei, Razvan Voncu îl lauda din rasputeri pe acelasi critic pentru volumul memorialistic „Viata si carti. Amintirile unui cititor de cursa lunga“: „Viata si carti este una dintre cele mai importante carti de memorii ale literaturii noastre. Doar multele dezbateri stârnite de «Istoria critica…» au facut ca aceasta opera sa nu fie salutata asa cum se cuvine: ca opera unui mare prozator.“ Cu judecati contradictorii, dar extrem de instructive si benefice pentru spiritul viu al revistei vin Alex Stefanescu si Stefan Borbély, ambii scriind complet diferit despre aceeasi carte: romanul „Un om din Est“ de Ioan Grosan. „O epopee eroi-comica a vietii în comunism“ îsi intituleaza comentariul sau Alex Stefanescu, trimitându-ne la capodopera „Tiganiada“ a lui Budai-Deleanu. „Ioan Grosan – neconcludent …“ – vine replica lui Stefan Borbély. N-am citit cartea, nu stiu ce sa zic. Cititor al acestor cronici, ramân deocamdata convins de Alex Stefanescu, a carui cronica, scrisa frumos, e mai plauzibila prin observatii si argumente decât cealalta, seaca si uscata, acra si doctorala, „tehnica“, a lui St. Borbély. În plus, citatele, admirabile, îi dau mai multa dreptate lui Alex Stefanescu. El indica si critica pe buna dreptate o prejudecata: prejudecata romanului canonic, care, daca nu respecta „canonul“, nu-i si valoros în ochii unor critici ori cititori. Am bagat de seama ca, fata de St. Borbély, plin de „retetar“, „esantionare“, „perspectivare“, „realism dezabuzat“ si „stereotipizant“ ori de notatii ce nu spun nimic precum „Iubirea Adei e relativ bine facuta, cea a lui NRM de la Banca Nationala, de asemenea. Ambele protagoniste sunt virtual complexe, capabile de mister feminin …“ („iubirea facuta“?!, si „virtual complexe“?!, „capabile de mister“?!) – fata de aceste vorbe critice ale recenzentului clujean (am impresia ca ardelenii nu-l prea gusta pe extraordinarul prozator Ioan Grosan: nu înteleg de ce …), Alex Stefanescu aduce vorba si despre… talent, un cuvânt din ce în ce mai putin folosit de „tehnicienii“ mai noi ai criticii literare (desi ei stiu ca unui maestru necontestat al „ingineriei narative“ nimic nu i-a lipsit în afara… talentului! – notiune indefinibila, dar nu mai putin reala si sensibila).
„Prima reactie – scrie Alex Stefanescu – a venit din partea unui critic tânar, capabil de observatii subtile asupra tehnicii narative folosite de autor, dar depasit de evenimentul pe care îl reprezinta manifestarea unui mare talent. Sa fii contemporan cu Ioan Grosan, sa asisti la aparitia unui roman al sau despre viata în comunism si sa faci observatia ca acest roman nu respecta definitia romanului înseamna sa ratezi actul critic. La ce bun tehnicitatea când lipseste capacitatea de regândire a regulilor de resemnare în fata farmecului literar? A urmat alt critic tânar, care, cu voioasa lui inadecvare la realitatea textului, a decretat ca „Luându-se cu povestea, Grosan îsi uita pe parcurs propriile coduri epice“. Coduri epice… Terminologia criticii literare, o jucarie periculoasa, nu ar trebui lasata pe mâna celor care o folosesc cu prea multa încântare. Din fericire, Daniel Cristea-Enache a salvat ca de obicei situatia, identificând valoarea literara acolo unde e… Comentariul meu nu vine decât sa reafirme succesul întreprinderii lui Ioan Grosan. „Un om din Est“ e o carte de zile mari, o epopee eroi-comica a vietii în comunism“. Asadar, povestea cu talentul, indefinisabil, de a o spune. Acest amanunt ce scapa adesea recenzentilor, criticilor si comentatorilor… Confruntarea de opinii si judecati din aceasta parte a „Contemporanului“ este, ea, exemplara. Dintre revistele din care e compusa revista „Contemporanul“, o prefer pe aceasta din urma: dincolo si mai presus de orice razboaie …

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper