Despre moarte, numai de bine

Un articol de ALEX GOLDIS

Ion Zubascu, Moarte de om.
O poveste de viata,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, 96 p.

Nu-i greu de constatat ca volumele care abordeaza atât de frontal teme grave precum boala incurabila sau moartea risca, sub pojghita de respect politicos si de admiratie empatica a comentatorilor, sa treaca aproape neobservate sub raport estetic. Si asta nu se intâmpla de ieri de azi la noi, daca ne gândim ca Max Blecher a trebuit „sa astepte“ aproape jumatate de veac pentru ca scrierile lui sa nu mai fie receptate ca jurnale sau impresionante „documente umane“, ci ca romane in sensul deplin al cuvântului („estetice“, „fictionale“), inseriabile in orice istorie a literaturii române. Pastrând proportiile, de aceleasi dificultati de receptare beneficiaza si ultimul volum al lui Ion Zubascu. Epitete precum „cutremurator“ sau „incrâncenat“ imi par adeseori eufemisme ale unor critici care iau in serios mai mult drama umana din spatele volumului, deloc neglijabila, fireste, si mai putin capacitatea de expresie a scriitorului. Or, departe de a fi invers proportionale – un poet talentat scria ca „functia soteriologica e, aici, infinit mai importanta decât cea estetica“ –, cele doua se conditioneaza reciproc.
Moartea: o
hiperacutizare a simturilor

La drept vorbind, nu vad de ce i-am acorda circumstante atenuante lui Ion Zubascu pentru tematica grava din ultima carte, de vreme ce el insusi le refuza constant. Caci, in ciuda titlului cam antitetic si livresc, „Moarte de om. O poveste de viata“ reface, intr-o retorica cruda, filmul imbolnavirii de cancer developat cu incetinitorul. Surprinzator e sa descoperi ca in logica interna a volumului nu dau tonul nici spaima absoluta, nici descrierea atroce a suferintelor fizice, ci o luciditate capabila de a surprinde toate nuantele apropierii mortii. Celui care vorbeste in „Moarte de om“ boala nu-i dicteaza o retragere resemnata in sine sau o permanenta plângere pe propriile ruine, ci ii deschide celulele, facându-l permeabil la fenomenele din jur. Extrem de personala in volumul lui Ion Zubascu e senzatia ca, in loc sa provoace mortificarea trupului sau a mintii, starea de asediu fiziologic echivaleaza cu o hiperacutizare a simturilor. Moartea beneficiaza de ingenuitatea si curiozitatea oricarei experiente noi. De aici, optimismul ce respira prin toti porii cartii (desi solicitant ca orice catharsis, volumul nu e nici intunecat, nici deprimant), dar si impresia de catalog exhaustiv al atitudinilor si al senzatiilor bolnavului incurabil.
Daca nimic din ceea ce inseamna propria disparitie nu-i poate ramâne strain, poetul transcrie fara pudoare toate detaliile care alcatuiesc universul proaspatului bolnav de cancer. Excelent e figurata, in volum, tensiunea dintre instalarea aproape voluptuoasa in boala si receptarea ei ca alteritate absoluta. Pentru ca, pe de o parte, nefericitii pacienti ai Centrului Mondial de Oncologie (numele cu rezonante ezoterice al clinicii) mai pastreaza, ca in imaginarul blecherian, ceva din mondenitatea existentei de dinainte: „domnul cu valva aortica inlocuita si testicolele extirpate/ isi bea linistit cafeaua cu doamna fata uter si rect/ cu punga colostomica la vedere pe masa/ si tuburile lungi de plastic prelungindu-i intestinul gros“. Tonul caricatural se resoarbe, insa, rapid, intr-o asumare totala a noii realitati. Cele mai emotionante rânduri din volum celebreaza, de aceea, sordidul spital ca pe un al doilea camin: „ciresele se coc printre frunzele late ale ciresului/ foarte inalt si rasfirat pe deasupra meselor/ doi porumbei se impreuneaza pe-o creanga/ lumi peste lumi printre lumi/ peste masa mea de la bufetul Osanca din curtea interioara a Centrului Mondial de Oncologie/ de unde n-as mai pleca niciodata niciunde/ scriind printre resturi de oameni cuvinte intregi/ dupa ce chirurgul si urologul mi-au cotrobait cu degetele prin rect/ pipaindu-mi tumoarea colorectala si adenomul de prostata/ traiesc si eu cu plenitudine clipa/ sânt aici ca pretutindeni acasa“. Cu cât recompune mai complet fenomenologia mortii, intuindu-i ascunzisurile si intimitatile, cu atât isi probeaza muribundul capacitatea vitala iesita din comun. Pe acest frumos oximoron se depun toate straturile de semnificatie ale cartii.
Bestiarul instrumentelor
medicale

A  nu se intelege de aici ca personajul central vede moartea in roz sau ca se bucura ca un martir de sansa mântuirii prin suferinta. Dimpotriva. Cele mai multe poeme din volum transcriu, intr-un amestec extrem de bine dozat de sentimentalism si cinism compensativ, toate neplacerile si chinurile prin care trece „condamnatul la moarte“. Nu atât insuportabilele dureri fizice sunt retinute – in cele doua-trei poeme care le pun totusi, sub reflector, poetul apeleaza la persoana a III-a a demnitatii, devenind brusc „pacientul Ion“ –, cât mai ales imensul disconfort psihic. Experienta bolnavului incurabil e experienta instrainarii absolute. In primul rând, fata de limbaj. Caci pacientul nu mai intrevede nicio legatura vitala intre propria fiinta si imperiul de semne abstracte (diagnostice, retete, medicamente) care tinde s-o guverneze de acum inainte. Jargonul prolix al medicinei, transcris ca atare in multe dintre poemele lui Ion Zubascu, marcheaza cea mai grava dezradacinare, pasul hotarâtor spre ermetismul absurd al mortii: „iar incheierea documentarului vine aproape de la sine/ si te va urmari toata viata de acum inainte/ cu finalul apoteotic ca un apus de soare:/ adenocarcinom biodiferentiat ulcerat/ se recomanda cura chirurgicala a tumorii“. Extrem de expresive sunt, apoi, pasajele care transcriu nepasarea personalului medical. O nepasare cu atât mai dureroasa cu cât ea nu reflecta rea-vointa (poetul nu aluneca nicio clipa intr-o facila critica a „sistemului“), ci doar usuratatea inconstienta, extrem de dureroasa pentru
bolnav, a celui aflat inca in deplinatatea facultatilor fiziologice.
Adevarata putere vizionara a lui Ion Zubascu devine stridenta, insa, in inchipuirea instrumentelor de diagnosticare sau de tratament ca pe figurile unui bestiar gata sa se napusteasca in orice clipa asupra victimei. Descendent direct al vinovatului fara vina din „Colonia penitenciara“, pacientul din „Moarte de om“ e devorat permanent de mecanica mocnita a tehnicilor medicale – semn ca, la urma urmei, „vindecarea“ poate fi la fel de violenta ca boala insasi: branulele de pe brate sunt „deschise ca niste ventuze flamânde“, razele X „ciuruiesc maxilarele“, laserul rosu „taie fata in doua“, iar aparatul de radioterapie „tiuie straniu ca o bomba cu ceas“. O mare parte din autenticitatea volumului deriva din rusinea celui care se dezgoleste pâna la ultima celula in fata unor straini sau a unor masinarii absurde. Neconcesiv, capabil de a duce confesiunea pâna la marginile suportabilului, poetul sublimeaza atât de umilitorul proces al clismei intr-o tragica deposedare de sine: „acum gata mergeti la toaleta si stati pâna scoateti din dvs tot/ am ramas in sfârsit singur si am putut sa ma minunez/ de familiarismele stranii dintre unicitatea trupului meu/ si acele lucruri mizere comune de-a dreptul impardonabile/ din debaraua inghesuita ca un oficiu de spalatorie/ acolo sezum si plânsum si-am scos din mine mai mult decât tot“.
Religiozitatea, extrem de pregnanta in carte, nu reflecta nici ea zboruri abstracte si artificioase in universuri compensatorii, ci e, de cele mai multe ori, incarnata tot in biologie. Nu ma pot abtine sa nu citez acest original cânt de „Preamarire si slava“, in care devine imposibil de distilat ironia din mijlocul patetismului sau fervoarea mistica din interiorul blasfemiei: „iti multumesc Doamne ca ma intorci/ la normalitatea functiilor mele fiziologice/ iti multumesc ca mi-ai separat din nou/ mictiunea si flatulentele explozive/ de diareea rebela cu sânge de iradiatie aproape cronicizata/ iti multumesc Tata Ceresc/ ca ma pot bucura din nou/ de normalitatea functiilor fiziologice/ ale aparatului meu excretor/ amin“. Poetul a intuit perfect ca daca mai exista o religiozitate cât de cât autentica in astfel de cazuri-limita, ea-si gaseste sediul nu in intelect, ci „in interiorul geologic al trupului“. Rebeliunea cancerigena a glandelor reprezinta la rândul ei o eroare de asamblare venita „de sus“ – demascata ca atare intr-o oda onctuoasa: „daca marunta mea celula de sânge/ functioneaza impecabil dupa planul Tau/ nevazuta de nimeni in intunericul geologic al trupului/ in subsolurile cele mai igrasioase ale rarunchilor mei/ cum s-ar putea ca trupul acesta intreg/ identitatea si numele meu in istorie/ ansamblul perfect unitar al tuturor anonimelor mele celule/ sa nu functioneze dupa acelasi program si acelasi cod?/ Cristos a inviat din morti/ cânta mareata hemoglobina/ cu atomul proaspat de oxigen in spinare/ cu atomul sleit de bioxid de carbon/ pre moarte calcând respirând/ si atunci trupul meu intreg/ cum sa nu invie la lumina?“.
Capacitatea de a gestiona superior registrele stilistice, precum si complexitatea unghiurilor din care e privit fenomenul mortii iminente – n-am amintit, din lipsa de spatiu, acutele poeme ale naturii, ale familiei sau ale discursului politic contemporan – recomanda „Moarte de om. O poveste de viata“ drept cel mai consistent volum de poezie al anului in curs. Iar pe autorul sau, figura de plan secund a generatiei optzeci, mai atras pâna acum de tentatiile jurnalistice decât de singuratatea la masa de scris, drept un poet de forta al literaturii actuale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper