De ce atâta venin si trivialitate?

Un articol de Aurelian GIUGAL

Sa enumeram la întâmplare caracterizari facute unor anumite persoane din România sau de aiurea: „viclean rural“, „eminent specialist în rosul cascavalului pe dedesubt“, „super-sincronizat oportunist“, „o catastrofa“, „impertinenta unui oarecare“, „obscur profesoras“, „gazetarasi literari francezi“, „pseudo-rezistenti de opereta“, „mediocri inculti“, „lichea“, „arivist feroce si fara scrupule“, „gangsteri provinciali, pseudo-publicisti, derbedei pursânge“, „pseudo-scriitorul care vine de la coada vacii“, „o mare mediocritate“, „mediocritati istorice“, „un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generatie“, „tip odios“, „fundamental egocentrici si narcisisti, deveneau agresivi, obraznici si aroganti“, „lichea perversa“, „aroganta si suficienta unui oarecare“, „uluitor de agresiv si vulgar“, „moralist cu lipsa la cântar“, „un personaj rural, primitiv, care se exprima bolovanos“, „prototip de proaspat urbanizat“, „personaje primitive, agresive, cu fruntea îngusta“, „sinistrul sovin“, „farsor ipocrit“, „violent, grobian, cu fizionomie de killer din filmele de seria B“, „carieristi-megalomani pusi pe capatuiala“, „marunt golanas de  periferie“, „golanas, suburban, incult, agresiv si obraznic“, „psihopat senil“. Cred ca este suficient. Par desprinse din tabloide de joasa speta sau poate din limbajul grosier folosit la televiziuni rudimentare, nu? Nu este asa, atâta vreme cât le regasim la tot pasul în memoriile postume ale lui Adrian Marino (Adrian Marino, „Viata unui om singur“, Editura Polirom, Iasi, 2010). Trecem peste faptul dizgratios al unei actiuni concertate de public relations întreprinsa de editura Polirom (înainte de aparitia cartii pe piata, în cotidiene au aparut extrase jenante din continutul jurnalului – exact aceste paragrafe cu insulte suburbane). Este si aceasta o mostra a felului în care îsi imagineaza editura Polirom ca o carte ar prezenta succes de casa (bârfa grosiera este scoasa în fata ca într-un imens spectacol al decaderii morale).
Revenind la memoriile publicate postum, ce ar fi de spus? În primul rând, faptul uluitor (pentru mine) întreprins de un carturar de talia lui Adrian Marino de a asterne pe hârtie atâtea si atâtea insulte de o trivialitate cel putin jenanta (poate ar fi bine daca ar contabiliza cineva utilizarea cuvântului mediocritate atunci când autorul face referinta la „calitatile“ cutarei personalitati publice). Citind memoriile, ne întâlnim cu un Adrian Marino extrem de nemultumit de statutul ce i s-a harazit în România comunista si postcomunista, un Adrian Marino aflat în pozitii conflictuale cu aproape întreg establishment-ul cultural sau politic autohton (putini sunt intelectualii care nu îl agaseaza, care nu îl minimalizeaza, absolut toata lumea este în contra directiei corecte, intelectuale si politice, intuita de criticul de idei).
În pofida faptului ca se declara fericit în postura de carturar neînteles si izolat într-un Cluj provincial, de la un pasaj la altul Adrian Marino se contrazice totalmente. Este simptomatic paragraful în care scrie despre… Gica Hagi, întrebându-se pe ce considerente este acesta o vedeta mediatica (câte carti a citit fotbalistul acesta de are o asa priza la public, se întreaba retoric autorul „Dictionarului de idei literare“). Era atât de naiv Marino încât sa creada ca cei care îsi fac veacul prin biblioteci pot aspira la statutul de vedete media? Daca ne-am imagina un dialog suprarealist, atunci ne-am putea închipui cum Hagi l-ar întreba pe Marino cam câte pase de gol a dat pentru a aspira la statutul de adulat de presa.
Departe de mine gândul de a minimaliza profilul intelectual al omului Adrian Marino. Ma înclin în fata suferintelor îndurate de-a lungul vietii (cei 8 ani de puscarie si 6 ani de domiciliu fortat în Baragan au lasat cu siguranta urme adânci în viata scriitorului) si nu ma alatur corului defaimatorilor ce repede s-au grabit sa îl considere un turnator la Securitate imediat dupa aparitia jurnalului (aici trebuie mentionat faptul esential întreprins de Gabriel Andreescu pentru a contracara valul de dejectii venit din partea unor felurite voci, asa încât cine doreste sa se lamureasca despre trecutul presupus de informator al lui Adrian Marino trebuie obligatoriu sa citeasca si opinia perfect documentata a autorului mai sus mentionat). Am toata admiratia pentru munca enorma depusa pentru a duce la bun sfârsit cartile ce i-au adus faima (tradus în mai multe limbi, criticul se poate mândri pe buna dreptate cu faptul ca este un autor universal si nu un provincial oarecare).
Ceea ce ma nedumireste este tocmai acest limbaj final, tocmai când Adrian Marino se pregatea de Marea Trecere (pe care de altfel si-o si simtea aproape). Omul care se declara extaziat citindu-l pe Epictet, el, ce revenea la „Etica nicomahica“, democratul prin definitie (adept al civilizatiei si respectului occidental în opozitie cu haosul si însailarea balcanica ce-i provocau numai neplaceri), cel care se aseza în descendenta pasoptistilor (este citat si Gheorghe Sincai cu „Învatatura fireasca spre surparea superstitiei norodului“), tocmai autorul „Biografiei ideii“ de literatura sa adopte stilul abrupt-prapastios al limbajului de mahala atunci când se refera la contemporani de-ai domniei sale?
Nemultumirea mea este mai mult o dezamagire, un fel de cadere de pe soclu (în numele anilor buni de suferinte comuniste i se pot acorda infinite circumstante atenuante, dar gustul amar ramâne). Daca „adevarul, oricât de trist, trebuie recunoscut si denuntat pe fata“, ei bine, atunci trebuie sa admitem ca Adrian Marino, în ciuda faptului ca se declara în dezacord cu violenta expresiei, o utilizeaza în jurnalul politelor platite (pentru ca senzatia asta este, ca se platesc niste polite, se rezolva lucrurile în cazul unor rivalitati mai vechi) într-un exces ce frizeaza ridicolul. Citadinul prin care vorbea o familie atestata documentar de peste doua secole rateaza ocazia unui jurnal final al întelepciunii si calmului desavârsite si cade în perfecta lume româneasca a bârfei marunte, a insultei si trivialitatii. Aici este marea dezamagire.

Un comentariu pentru “De ce atâta venin si trivialitate?”

  1. noiembrie 28, 2010 la 6:41 pm

    De asa-zisele invective ale lui A.Marino,iccp persoana mea ,la modul general evident ,m-am ferit toata viata;ceea ce inseamna ca pina la un punct il girez,eu depasindu-l cu mult iccp diatribele ,fiind pe alta pozitie de clasa ,odioasa dumnealui,dar cu toate astea empatica -intelegindu-l. Nu mi se pare grav, ca in cercul dumnealui de literati este corosiv,intrucit ceva adevar eu stiu foarte exact, ca exista. Dar asta nu ma face sa-i apreciez pe cei incriminati – ca atare;ci sa apreciez parerea dumnealui doar ca o parere personala, limitativa ,care nu i-a permis , avind in vedere complexitatea gindirii ,dar nu si a fiintei ,sa treaca peste realitati insurmontabile material ,dar nu si sufleteste sau profesional /spiritual ,domeniu care le apartine in fond,si care face din dumnealor niste Zei, oricare ar fi dimensiunea sociala ,prima generatie de intelectuali ,sau pseudo-rezistenti de opereta ,derbedei pur- singe ,fundamental egocentrici … De la toti si literatura si cunoasterea si credinta au de cistigat ,in ceea ce priveste trairea personala ,chiar daca in registrul minor uneori si reductionist sau mai putin romantic. Ideea este suficient cistig ,ca orice exponent al umanitatii sa se exprime ,daca critica considera ca este publicabil .Rafinamentul educatiei si descendenta nobiliara intr-o lume moderna, usor barbara prin instinctualitatea- girata din plin de zeii politici ,care au nevoie de mai multa autenticitate vitala ,face ca cei de mai sus ,rafinatii sa nu se mai regaseasca in aceasta lume,eminamente senzitiva si mercantila ,si astfel straini fiind sufleteste de ceea ce intilnesc, sa devina niste „arici” cu cei din jur ;lume ,in care respectul si recunoasterea reciproca, de la viata intima si pina la viata politica ,sa fie considerate niste absurditati ,avind in vedere dorinta fiecarui individ de a se afirma in plenitudinea lui .Vechea aristocratie stia sa se adune in lumea care-o unea si profesional si prin aderenta la anumite exigente de viata morala,culturala ,civica . Astfel incit fiecare era reprezentat si de marca generala ,nu numai de rezultatul muncii individuale ,care desi …la inceputuri, in orice domeniu de activitate ,se facea cu responsabilitate si cu raportari la civilizatia si cultura occidentala ,deci nu simplist .Macinarea dumnealui sufleteasca este absolut de inteles ,avind in vedere ca este mai usor sa traiesti departe de cei pe care ii subapreciezi ,in exil adica ,decit sa traiesti linga ei si sa le gasesti circumstante atenuante ,cind esti educat la cel mai inalt nivel,si nimeresti intr-un regim social pentru care nu ai fost pregatit nicicum .In concluzie nu este o scadere,nici pentru dinsul si nici pentru cei ,pe care ii vede altfel,si pe care noi cei fara sansa ,ii vedem in lumina timpului ,asa cum trebuie sa lupte fiecare pentru a-si realiza telurile/caci …istoria e istorie ,iar vesnicia trece prin timp,nu dincolo de el .

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper