Critica între viata literara si lumea literaturii

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Generatia literara a saizecistilor a beneficiat de prestatia surprinzator (si salutar) de moderna si de matura, dupa o epoca de dogmatism ideologic si estetic, a unor critici – Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu – pe care îi caracterizam într-un articol despre primul (si) ca performeri ai naratiunii de idei si ai portretisticii, în linia regala a celor trei mari – cei mai mari: Ibraileanu, Lovinescu si, mai ales, Calinescu. O linie/o traditie pe care, în trecat fie zis, Adrian Marino, carturar de incontestabila valoare, dar resentimentar si lipsit de talent literar, o repudiaza ca fiind pagubitoare si, vai!, nesincrona cu evolutia criticii occidentale. (Obsesia punctelor cardinale i-a bântuit si îi bântuie chiar si pe intelectuali de anvergura care, altminteri, fac mult caz de spirit critic si analiza lucida. De altfel, în „Viata unui om singur“, Marino scrie negru pe alb ca literatura universala „se confunda numai cu literatura occidentala“. O asemenea aberatie nici nu merita sa fie luata în seama, darmite sa o mai si comentezi, desi, în ce ma priveste, am comis aceasta eroare în cronica scrisa „la cald“, adica la aparitia cartii).
De retinut portretul pe care i-l creioneaza lui Lucian Raicu, Alex. Stefanescu, din care „extrag“ aceasta trasatura pregnanta: „Datorita capacitatii sale de a reconstitui „viata secreta“ a scriitorilor, Lucian Raicu realizeaza biografii (spirituale) si portrete (psihologice) remarcabile, greu de uitat. El poate fi considerat, în aceasta directie, un succesor al lui G. Calinescu, în comparatie cu care nu este la fel de spectaculos, dar pe care îl întrece în ceea ce-l priveste caldura sufleteasca investita. Proza critica a lui Lucian Raicu seamana cu proza ruseasca“. Si înca: „Lucian Raicu îi portretizeaza decis si emotionant, ca si cum i-ar fi cunoscut, pe scriitorii din alte secole, ca Eminescu sau Gogol, a caror opera a examinat-o cu o extraordinara capacitate de receptare a mesajului existential“.
Într-adevar, pentru autorul celor doua studii monografice consacrate lui Rebreanu si Gogol, dar si pentru comentatorul cartilor contemporanilor sai, scriitorii mari sau importanti traiesc, sunt perceputi într-o simultaneitate ce tine în primul rând de viata si lumea literaturii. Însusi criticul Raicu a fost si este un personaj mai mult al vietii literaturii decât al trecatoarei vieti literare. Cine i-a citit, de pilda, volumul „Printre contemporani“ a putut constata ca portretele sale sunt asa-zicând portrete interioare, vazute adica dinspre opera care numai ea conteaza în ordinea spiritului creator. Într-un amplu interviu pe care i-l luam în urma cu aproape 35 de ani, îmi replica atunci când, vorbind despre Rebreanu si Gogol, foloseam calificativul „clasici“: „Tocmai asta e, nu-i consider „doi clasici“. Daca ajungem la concluzia ca sunt clasici, n-avem nimic de adaugat“. Lui Lucian Raicu marii scriitori din oricare epoca îi sunt contemporani, tocmai pentru ca ei, prin opera lor, sunt atemporali. Adevaratul Marin Preda este cel din „Morometii“ sau din „Cel mai iubit dintre pamânteni“ si nu cel în carne si oase pe care, de altfel, criticul l-a cunoscut bine si cu care a fost prieten. Gogol si Rebreanu, Eminescu si Labis sunt atât de contemporani cu Lucian Raicu, cu atât mai mult cu cât scrisul, analizele, portretele acestuia sunt „încalzite“ de admiratie. Criticul construieste afirmând. Cine stie sa citeasca – pentru a-i prelua o expresie – vede însa ca negatia, conditie sine qua non a spiritului critic, nu lipseste. Lucian Raicu neaga discret, dar nu mai putin ferm si întemeiat, sau neaga selectând. Nu oricine îsi poate permite luxul de a nu spune niciodata raspicat nu în critica. În „Critica – forma de viata“ (titlu simptomatic în ceea ce priveste practica scrisului sau), Lucian Raicu ilustreaza „ars poetica“ unui critic cu vocatia admiratiei, caruia „vânarea“ cu voluptate, uneori bolnavicioasa, perversa, a defectelor unei opere i se pare „o satisfactie de cea mai proasta calitate“. Indirect el se autodefineste: „Enumerarea cusururilor unei opere nu este, în sine, o operatie prea complicata, daca nu ne da sentimentul ca, dincolo de opera în chestiune si de posibilele ei „defecte“ contine ceva revelator, un nucleu viu, incitant, o perspectiva, în stare sa ne surprinda, sa zdruncine inertia, imaginea constituita, sa ofere altceva în loc, si daca se poate, o valoare mai profunda decat cea demolata, sau cel putin perspectiva ei“.
Pe multi dintre profesionistii (cu si fara ghilimele) scrisului mi-i pot imagina practicând alte meserii. Nu putini ar fi chiar recomandabil sa o si faca, adica sa treaca la alte îndeletniciri. Pentru Lucian Raicu, însa, scrisul, literatura tin de vocatie, de destin. În ceea ce-l priveste, literatura este un lucru atât de înalt, atât de important, atât de legat de esenta conditiei umane, încât a-l îndeparta de ea, a-l „exila“ din lumea literaturii ar fi ca o condamnare la moarte spirituala. Poti sa-l exilezi din lumea literara – si, într-un fel, el s-a autoexilat, cel putin din cea româneasca, în deceniul al noulea al secolului trecut, stabilindu-se la Paris –, dar nu si din cea a literaturii. O dovedesc fie si numai eseurile sub forma de epistole trimise unui saptamânal din tara, aparute nu demult într-un volum, la Cartea Româneasca. Raicu a optat pentru critica, deoarece, în conceptia sa, critica este „adevaratul „mediu“ al literaturii“, fara de care „literatura s-ar sufoca“. În interviul pomenit îmi marturisea: „Ma trec fiori amintindu-mi de cuvintele lui Ion Barbu (initial adversar furios) despre E. Lovinescu: „El, singura noastra ratiune de a scrie…“. Daca aceasta e Critica (cu majuscula), nu e usor sa fii critic“. Cu atât mai angajanta si mai nelinistitoare este concluzia din aceasta ultima fraza, cu cât ea a fost pronuntata de cel pentru care „Criticul este „egalul“ scriitorului despre care scrie. Dar aceasta egalitate nu se câstiga prin impertinenta si opacitate, ci prin atentie cordiala si prin supunere la obiect“.
Lucian Raicu a fost, cum se stie, coleg la Scoala de Literatura cu Nicolae Labis. A scris texte de referinta si cea mai buna carte despre poetul „primelor iubiri“ si al „luptei cu inertia“ (publicata în 1977). Cei doi – Labis si Raicu – au avut sansa de a-l cunoaste, la Iasi, „cel mai tulburator oras al tarii“, în care se nascuse, pe G. Margarit. Putini îsi mai aduc astazi aminte de cel mai stralucit discipol al lui Calinescu, figura cu totul insolita a „obsedantului deceniu“, un adevarat mentor pentru cei din generatia lui Labis. În comparatie cu alti elevi eminenti ai „divinului“ – Alexandru Piru, Adrian Marino, George Ivascu – Margarit avea, cum ar zice Patapievici, un fel de geniu. O distinsa si învatata Doamna, colega lui G. Margarit la Facultatea de Litere a Universitatii din Iasi, mi-a relatat un schimb de replici taioase pe o tema estetica între acesta si G. Calinescu. Profesorul a încheiat discutia spunându-i: „Domnule Margarit, dumneata esti de o inteligenta periculoasa chiar si pentru mine!“. Nu cred sa-i mai fi facut cuiva Calinescu o asemenea declaratie… Iata cum ni-l evoca Lucian Raicu, în cursul convorbirii mele cu domnia sa, pe care criticul a publicat-o în volumul „Practica scrisului si experienta lecturii“ si din care a citat si Alex. Stefanescu în admirabilul portret: „N-as putea vorbi de perioada ieseana, traita alaturi de Labis în câteva calatorii de neuitat, fara a-l aminti ca prezenta tutelara pe George Margarit. Generatia mea, în frunte cu Labis, îi datoreaza enorm. Aceasta datorie nu va putea fi niciodata platita. Într-o epoca de grabita neglijare a valorilor de cultura, cum a fost aceea în care am deschis eu ochii, G. Margarit ne-a trezit la realitate. Cartile lui E. Lovinescu nu apareau pe atunci, dar Margarit ne-a dezvaluit odata ca El este cel mai de seama critic român – si ne citea cu glas tare, cu timbrul sau inimitabil din „Memorii“, din „Istoria literaturii române contemporane“. Margarit i l-a pus în mâna lui Labis pe Rimbaud si i-a spus sec ca daca nu-l citeste cum trebuie poate sa-si ia ramas bun de la poezie. „Violenta“ de înalta factura spirituala a lui G. Margarit, sarcasmele sale necrutatoare au fost un mediu de „purificare“ pentru noi; nu tocmai usor de suportat, avea arareori, pentru ceea ce începusem sa facem, o vorba încurajatoare, dar însasi atentia lui, oricât de „critica“, valora mai mult decât cuvântul direct stimulator. Va trebui sa vorbim odata cum trebuie despre prezenta lui G. Margarit. În procesul de substantiala modernizare a liricii lui Labis, petrecut cu viteza unui miracol în ultimii doi ani de viata ai poetului, G. Margarit a jucat un rol comparabil cu al marilor critici în evolutia atâtor mari scriitori. Cuvântul pe care-l rostea cu dispret suveran era: „pasunism“. El facea cu stralucire distinctia între Moldova superficiala si cea esentiala, care a dat pe Eminescu, pe Ibraileanu, pe Sadoveanu, pe Lovinescu“.
Norocoasa, as spune providentiala, întâlnire între Labis, Poetul „cu vocatie de inaugurator“, cu „ceva înalt si voievodal“, cu o existenta meteorica în care nu au existat „momente nule“, si intelectualul de rasa rara, G. Margarit, al carui destin avea sa se frânga, si el, prematur si nu mai putin tragic. I-a ramas Criticului, autorului de naratiuni de idei, Lucian Raicu, datoria – pe care si-a onorat-o – de a-i portretiza cu aceeasi pana fina si încalzita de o neostoita iubire fata de lumea si viata literaturii, cu care a scris despre Eminescu, Gogol sau Rebreanu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper