Ce inseamna un muzeu


Sigur ca toata lumea stie ce inseamna un muzeu. Este locul acela unde te duci cu scoala sau cu parintii, când esti copil, si pe care il vizitezi când te duci in strainatate – ca nu se face sa nu te lauzi, in fata prietenilor, ca ai vizitat Luvrul, daca tot ai ajuns la Paris… Cel putin, pentru multi conationali, educati sau nu in bezmetica noastra contemporaneitate, cam la atât se reduce muzeul. Este adevarat ca, pentru adolescentii care au norocul sa traiasca in marile orase, muzeul poate deveni un loc cool, in care merita sa te duci, cu ocazia Noptii muzeelor, când poti sa stai pâna târziu, cu gasca, in oras, spunându-le parintilor ca ai fost la muzeu, mai ales ca… e moca.

Da, exagerez. Stiu ca nu e pentru toata lumea asa. Dar nu pot sa nu imi marturisesc disperarea, când aud bucuresteni cu pretentii de intelectuali care ma intreaba, senin, daca, in Capitala, in afara de Muzeul Satului mai e vreun altul deschis, ca le vin niste straini in vizita si n-au unde sa-i duca.
Si cum am ajuns aici? Ce mai e muzeul azi, in lume si la noi? De ce (nu) ne plac muzeele? La aceste intrebari si la altele, de acest fel, vom incerca sa raspundem, cât ne vor tine puterile, in paginile revistei „Cultura“.
Am auzit oameni care declarau ca nu le plac muzeele, asa cum nu le place opera, de exemplu, pentru ca sunt niste institutii vetuste, prafuite, intimidante, si care vor sa iti bage cunostintele in cap, cu lingura, când tu vrei doar sa te relaxezi. Ideea ca muzeul trebuie sa fie un sprijin pentru sistemul educational nu e nici noua, nici româneasca. In Occident, spiritul protestant s-a intâlnit cu gândirea revolutionara impusa in Franta, asezând muzeul printre institutiile care trebuie sa contribuie la formarea tinerelor generatii si care, totodata, trebuie sa puna la dispozitie poporului comorile accesibile, pâna atunci, doar celor avantajati prin nastere. Acest mod de a vedea lucrurile a dus la inmultirea muzeelor publice peste tot, in Europa, de la sfârsitul secolului al XVIII-lea, pâna dupa al Doilea Razboi Mondial. Aparute drept institutii „populare“, menite sa educe masele, muzeele au devenit, tot mai mult, embleme ale elitei burgheze, locuri apreciate doar de cunoscatori si de profesori. Desi au avut, de la inceput, rolul de a fi deschise publicului, de a fi dedicate acestuia, incetul cu incetul, muzeele au fost instapânite de cei care se aflau in slujba lor, de cei care, colectionând si cercetând obiectele colectionate (fapt absolut firesc si necesar), au inceput sa uite ca trebuie sa faca acest lucru in beneficiul, in primul rând, al celor care le calca pragul; au inceput sa uite, asadar, ca muzeele au fost deschise publicului, tocmai pentru a nu pastra doar la dispozitia unui grup restrâns de favorizati comorile culturii lumii. Chiar daca faceau acest lucru din perspectiva omului de stiinta, pasionat de obiectul cercetarii sale, custozii colectiilor marilor muzee europene (si, din secolul XX, si americane – dar, din cauza specificului aparitiei muzeelor americane, intr-o mai mica masura) au inceput sa neglijeze publicul. Reactia acestuia a fost una fireasca: s-a indepartat de un loc ce devenea din ce in ce mai neprietenos, apropiindu-se de tot felul de alte „distractii“ care devenisera populare (si, totodata, din ce in ce mai accesibile), de la cinematograf si radio, pâna la televiziune si turism de masa. Muzeele au devenit, peste tot, in Europa, dupa al Doilea Razboi Mondial, locuri ale establishment-ului cultural si politic.
Evident ca au fost oameni care si-au dat seama ca lucrurile nu pot sa ramâna asa. Unul dintre ei, poate cel mai celebru muzeolog care nu a lucrat in viata lui intr-un muzeu, este Kenneth Hudson. Atras, mai intâi, de arheologia industriala, pe care a teoretizat-o intr-o carte (1) aparuta când industria britanica incepuse, deja, sa se schimbe radical si sa abandoneze ramura constructiilor de masini si a mineritului (chiar daca urmarile politice s-au vazut ceva mai târziu, in timpul guvernarii Thatcher, care a constatat si a decontat iesirea completa a regatului din epoca industriala si trecerea in cea post-industriala), Hudson a fost contrariat de faptul ca muzeele britanice, in deceniul al saptelea al secolului trecut, pareau niste institutii croite spre propria lor reproducere, fara a oferi ceva fundamental societatii, in ansamblul sau, in pofida faptului ca erau finantate, mai mult sau mai putin generos, de intreaga societate. Reflectiile sale, aparute intr-o carte publicata in 1975 si tradusa, la scurta vreme, de Georgeta Ciocâltea, in româneste (2), au socat intelectualitatea europeana si, nu dupa mult timp, pe cea nord-americana. Hudson a cerut, vehement, asumarea statutului public al muzeelor, in sensul real al termenului: fiind institutii finantate public, ele trebuie sa fie, in cea mai mare masura posibila, accesibile publicului. Pentru a se face mai bine inteles, Hudson a si infiintat, in 1974, impreuna cu John Letts, o organizatie neguvernamentala menita sa promoveze un tip de muzeu accesibil celor mai largi categorii ale publicului si, totodata (sau, mai corect spus, implicit) inovative. Premisa de la care a pornit Hudson era simpla: daca publicul s-a indepartat de muzee, acest lucru s-a intâmplat nu pentru ca publicul a devenit mai prost, ci pentru ca muzeele nu au tinut pasul cu schimbarile sociale si au devenit plictisitoare. Pentru ca, totusi, publicul este cel care le finanteaza, direct sau indirect, singura solutie morala este aceea ca muzeele sa faca efortul de a redeveni interesante pentru publicul contemporan. Fiind un europenist convins, in raspar cu multi dintre conationalii sai britanici (Hudson era de altfel, unul dintre putinii englezi pe care i-am auzit vorbind, cu aceeasi naturalete, si in franceza, si germana, si având destul de intinse cunostinte de latina, italiana, spaniola si rusa), organizatia s-a numit European Museum of the Year Award (traducerea care s-a impus, in româna, este Premiul Muzeului European al Anului), si latura sa vizibila era aceea de a oferi, anual, un premiu unui muzeu european, care sa corespunda descrierii de muzeu nou, deschis – din toate punctele de vedere – publicului. Organizatia, ca si Premiul, in sine, au devenit cunoscute in România doua decenii mai târziu… Dar, despre asta, vom vorbi cu alt prilej.
Hudson nu a facut decât sa constate o stare de fapt europeana si sa ofere solutii adecvate, mai ales, continentului nostru. Americanii avusesera un soc similar, din timpul revoltelor sociale ale deceniului sapte. Francezii, cu al lor ’68, intelesesera ca intregul sistem institutional cultural nu mai era acceptabil pentru o societate care avea nevoie de un nou tip de libertate si de un alt fel de democratie.
Era momentul nasterii muzeului contemporan. Un muzeu pe care abia acum incercam si noi, in România, sa il intelegem, dupa ce câtiva vizionari au inceput, de doua decenii, sa il construiasca. Putintica rabdare, pâna saptamânile urmatoare si vom vedea cum si cine.

Un comentariu pentru “Ce inseamna un muzeu”

  1. iulie 12, 2010 la 9:24 pm

    nu fi pesimist, cunoasterea muzeelor intra in programa scolara
    si, m-ai facut curioasa, astept continuarea

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper