Câte ceva despre manageri si vizionari

Aparent, muzeele adapostesc niste obiecte, de regula, vechi. Adeseori, atât vizitatorii, cât si muzeografii însisi uita (fie din grija pentru obiecte(1), fie pentru ca ele, obiectele, sunt frumoase si interesante) ca, de fapt, muzeele vorbesc despre oameni. Chiar si atunci când expun fragmente de roci sau colectii de insecte, tot despre oameni este vorba (pentru ca muzeele de stiinte ale naturii oglindesc, în realitate, modul în care oamenii vad si înteleg natura). Cu alte cuvinte, muzeele sunt niste institutii care istorisesc despre niste oameni (creatori sau/si colectionari de obiecte, de opere, de bunuri culturale), pentru alti oameni (vizitatorii). Pentru a face acest lucru este nevoie de arta: arta de a prezenta aceste bunuri culturale, astfel încât ele sa alcatuiasca o poveste inteligibila pentru oricine o citeste, pentru orice vizitator al muzeului. Ideea ca orice om care a vazut un muzeu poate sa alcatuiasca o expozitie este vecina cu aceea ca oricine poate sa compuna un balet, cu sau fara o scoala absolvita, doar pentru ca a vazut „Lacul lebedelor“. Desigur, au existat, în istoria muzeografiei, si oameni care au realizat expozitii remarcabile, fara sa fi avut o experienta muzeografica semnificativa, dar putinele cazuri care pot fi avute în vedere sunt marcate de alte calitati: o foarte buna cunoastere a materiei, a subiectului abordat, si un mare talent (pentru ca si în muzeografie, ca în orice arta, e nevoie si de talent, pe lânga stiinta si munca!).
Uneori, muzeografii, creatorii expozitiilor, beneficiaza si de calitati manageriale demne de luat în seama, dar acest lucru nu se întâmpla foarte des. De regula, într-un muzeu, nici cei care se ocupa de cercetare si nici managerul institutiei nu realizeaza expozitii.
La fel de bizara este, însa, si ideea ca orice bun muzeograf, orice bun povestitor al unei istorii spuse prin obiecte este si un bun director de muzeu. Sunt, pur si simplu, meserii diferite. Uneori, s-a dovedit ca buni realizatori de expozitii au obtinut rezultate excelente si ca directori. Dar, de aici si pâna la a considera ca orice manager poate sa „performeze“ la conducerea unui muzeu e cale tare lunga!
Acum vreo cinci ani si mai bine, atunci când echipa aflata, la acea vreme, la conducerea ministerului de profil s-a gândit ca ar fi bine ca manageriatul institutiilor publice de cultura sa fie câstigat, de catre doritori, doar dupa prezentarea unui proiect de management, evaluat doar de specialisti, si nu de catre decidentii politici, era greu de imaginat ca, aproape întotdeauna, respectivii conducatori politici vor gasi modalitati de a eluda prevederile legii, de a ocoli aplicarea principiilor care au stat la baza legii în cauza si de a numi la conducerea muzeelor oameni a caror calitate principala si, uneori, chiar unica este apartenenta la o familie (politica, economica sau, pur si simplu… civila). Si totusi, acest lucru s-a întâmplat si se mai întâmpla. Pe termen scurt, politicienii în cauza au de ce sa fie multumiti: au mai satisfacut pretentiile vreunei rude sau ale unui client politic si se asteapta ca, la proximele alegeri, muzeul sa gazduiasca întruniri electorale si spectacole cu manelisti. Pe termen lung… dar cine sta sa se gândeasca la impactul pe termen lung al unor asemenea decizii, chiar daca el poate însemna alienarea unor comunitati întregi?
Înainte de 1990 (2), traind în splendida izolare impusa de statul comunist, multi muzeografi se leganau în iluzia ca realizarile lor sunt exceptionale. Socul produs de primele vizite în strainatate a mai domolit din entuziasm si a reusit, pe de alta parte, sa ambitioneze vârfurile generatiei de manageri ajunse la conducerea muzeelor imediat dupa schimbarea regimului, sa demonstreze ca putem, noi, ca natie, sa facem muzee la fel de bune ca acelea din Vest. Fara studii de specialitate în management, dar cu vocatie, ambitie, multa munca si daruire, de la Horia Bernea si Ioan Opris, pâna la Razvan Ciuca si Corneliu Bucur, de la Mihai Dancus si Gavrila Simion, pâna la Marian Neagu si Roxana Theodorescu, multi directori (sunt sigur ca de unii dintre ei nici nu ati auzit) de muzee (cei numiti mai sus, într-o ordine absolut aleatorie sunt doar o parte dintre ei, dar as putea sa însir, fara probleme, înca tot pe atâtia) au reusit sa transforme institutiile pe care le conduceau din simple organe de propaganda în locuri în care atât publicul, cât si specialistii sa vina cu placere; unii dintre ei au înfiintat, practic, muzee absolut noi, pornind de la un patrimoniu existent. Multi dintre acesti directori se afla în pragul pensiei sau sunt, deja, pensionari. Câtiva au trecut, grabit, în lumea umbrelor. Desigur, important este cu cine îi înlocuim.
Pericolul cel mare este tocmai cel descris mai sus si este generat de iresponsabilitatea unor administratori locali (din fericire, la nivelul Ministerului, numirile politice sau pe baza de cumetrii au fost evitate). Ar fi pacat, pentru ca, asa dupa cum spuneam în numarul trecut, nasterea muzeului contemporan românesc se datoreaza unor vizionari, de genul celor amintiti mai sus, care au reusit sa cladeasca nu doar niste expozitii, ci niste institutii – care, daca nu sunt îngrijite, pot sa „moara“ oricând, sa se întoarca în rutina si anonimat.
Desigur, uneori, problema „succesiunii“ este agravata de lipsa de interes a multor tineri de a lucra în muzee si, mai mult, de a-si asuma raspunderi administrative.
Dintre numele amintite mai sus, aleg, absolut la întâmplare, cazul Muzeului National al Agriculturii. Muzeul a fost înfiintat, la Slobozia, în 1990, datorita încapatânarii de a demonstra ca se poate a lui Razvan Ciuca – un om care a reusit sa enerveze pe foarte multa lume cu ideea lui fixa de a înfiinta un muzeu al agriculturii, în Baragan (idee pentru care a muncit, practic, de la angajarea lui la Muzeul Judetean Ialomita, în deceniul 8). Inaugurat în 1996, Muzeul a concurat pentru Premiul Muzeului European al Anului. A avut „ghinionul“ sa candideze la un an dupa ce acesta fusese obtinut de Muzeul Taranului Român. Muzeul ialomitean nu a dispus, niciodata, de resursele celui bucurestean. Doar originalitatea si straduinta nu au fost suficiente pentru a obtine, macar, o nominalizare. Fara sa descurajeze, în pofida unei subfinantari suparatoare si, mai ales, a unei foarte grave lipse de personal specializat, muzeul a continuat sa fie prezent în societate (mai ales, în judetele din sudul României), cu expozitii si târguri, dar si cu publicatii pe care nu ma sfiesc sa le calific drept exceptionale! Peste câtiva ani, cel care a fondat, practic, muzeul, va iesi la pensie. Deocamdata, „succesiunea“ nu este o urgenta, dar, peste câtiva ani, va fi. Cum se va împaca viziunea care a stat la baza întemeierii muzeului cu optiunile viitorului manager?

3 comentarii pentru “Câte ceva despre manageri si vizionari”

  1. iulie 16, 2010 la 7:37 am

    Se ridica aici foarte multe probleme extrem de importante pentru dezvoltarea acestui sector in Romania. Eu nu sunt atat de optimista precum dl. Nitulescu cu privire la directia pe care se merge in prezent. Se pot da oricand exemple pozitive, de manageri care au dinamizat un muzeu adormit, care au creat un muzeu. Mie insa mi se pare ca trendul este negativ, tot mai multe muzee intrand in cel mai bun caz intr-o rutina putin atractiva pentru public. De asemenea sunt multe situatii in care muzeele sunt reorganizate, expozitiile sunt refacute – arata mai bine ca inainte (acest lucru de obicei este foarte facil) dar nu atat de bine cum ar trebui, sugerandu-se mai degraba neprofesionalism daca nu si alte chestiuni oculte.
    In ceea ce priveste managementul – in loc sa fie tot mai multi manageri competenti, care sa castige postul prin proiecte de management adecvate, creative si indraznete, mi se pare ca sunt tot mai multi numiti pe criterii politice. In plus incompetenta nu este de nici un fel sanctionata desi legea ofera mecanismele necesare.

  2. iulie 20, 2010 la 12:01 pm

    Multa dreptate. Din pacate politizarea tot mai accentuata a culturii in general va duce, treptat-treptat la aproape disparitie. Ma uit la noile generatii, rupte de muzee, si ma intreb cine este cel mai vinovat – muzeul, societatea, politicul care nu a inteles sa investeasca sau cetateanul (tanarul)? Sigur ultimul are cea mai mica vina.

  3. decembrie 26, 2010 la 1:55 pm

    Riscul pentru MNAR este teribil, intr-adevar. Creatorii de muzee-cum este si Razvan Ciuca -au implicit si obligatia de a asigura continuitatea conceptului, daca acest lucru este posibil. La urma urmei trebuie sa functioneze si un instinct-acela de a-ti conserva creatia. Sint multe de spus, dar in fond, in acest caz particular, putem doar sa speram ca va fi bine.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper