Câta luciditate atâta drama…

Adevarul din cugetarea camilpetresciana se regaseste, cu asupra de masura, in paginile scrise de Monica Bratulescu si aduse la lumina, dupa trecerea acesteia in nefiinta, prin grija unor adevarate prietene – Georgeta Catap, Liliana Alexandrescu si Sanda Golopentia, aceasta din urma semnând si o Postfata la volumul „Crâmpeie din Cartea Straduintei“, Editura Paideia, 2010.
Numele Monicai Bratulescu (nascuta Rahmil, 13 iulie 1930, Craiova – d. 9 februarie 2009, Ierusalim, Israel) este sigur cunoscut unui grup restrâns de specialisti in folclor, fiind legat de câteva scrieri importante, dintre care de mentionat ar fi „La luncile soarelui“. Antologia colindelor laice românesti, 1964 si „Colinda româneasca/The Romanian Colinda (Winter-Solstice Songs“), 1981.
Privind in urma, putem zice ca anul 1964 a fost unul prielnic pentru folcloristica româneasca, fiind marcat de câteva aparitii cu totul memorabile. In primul rând, capitolul „Folclorul literar românesc“ din tratatul de „Istoria literaturii române. I Folclorul. Literatura româna in perioada feudala (1400-1780)“, Editura Academiei, 1964, volum aparut cu girul unor mari personalitati stiintifice ale momentului, academicienii G. Calinescu, Al. Rosetti, Tudor Vianu. De partea de folclor s-a ocupat profesorul Mihai Pop alaturi de o serie de colaboratori (Dumitru Pop, Valeriu Ciobanu, Gh. Vrabie, Ion Muslea, V. Adascalitei, Corneliu Barbulescu, Adrian Fochi, Sabina Stroescu, Al. Amzulescu, I. C. Chitimia, Ovidiu Papadima, Emilia Comisel, P. Ruxandoiu, M. Buga). Secventa finala a capitolului, „Arta literara in folclor“, era scrisa de G. Calinescu care sustinea, cu argumentele criticului si istoricului literar, prezenta celor 200 de pagini despre folclor intr-un tratat academic de istoria literaturii române.
In acelasi an apar si lucrarile lui Adrian Fochi, „Miorita. Tipologie, circulatie, geneza, texte“, Editura Academiei, 1964, si Alexandru Amzulescu, „Balade populare românesti“, 3 volume, Editura pentru Literatura, 1964. Toate cele patru carti aparute in anul de gratie 1964, an aniversar, caci trecusera, totusi, 20 de ani de la „eliberarea tarii de sub jugul fascist“, poarta semnele epocii. Am vazut ca G. Calinescu a trebuit sa apere cu prestigiul sau prezenta folclorului in tratatul academic de istoria literaturii române. La rândul sau. Adrian Fochi a trebuit sa accepte studiul introductiv semnat de un ideolog al vremii, Pavel Apostol, la „Miorita“ sa, iar Al. I. Amzulescu s-a aparat singur, „vestejind cu mânie proletara“ pe unii inaintasi, de care era, altminteri, profund legat.
„Cedarea“ la care a fost obligata Monica Bratulescu a fost de a selecta, pentru antologia sa, doar colinde „laice“, disociindu-le astfel pe acestea de alte colinde, cunoscute indeobste ca niste cântari religioase, zise la Nasterea lui Isus Hristos.
Nici cea de-a doua carte, „Colinda româneasca“ (1981) nu scapa de presiunile sistemului, ale cenzurii, versiunea in engleza a titlului spunând clar ca nu este vorba despre Christmas Carols, ci de Winter-Solstice Songs, adica despre niste cântari necrestine, laice, profane, zise cu ocazia solstitiului de iarna. Foarte ingenioasa este portita prin care autoarea a facut sa scape de „ochii vigilenti“ ai Cenzurii (sau, poate, si cu complicitatea acestora) clasa colindelor religios-crestine, asezate, parcimonios, in doua sectiuni „neutre“ – „VII. Edificatoare si moralizatoare“ si „VIII. Biblice si apocrife“.
Dupa emigrarea, din motive strict familiale, in Israel, in 1982, numele autoarei a fost trecut la index. Asa, imi amintesc ca prezentând la „Revista de Etnografie si Folclor“ un articol in care citam numele „Monica Bratulescu“, redactorul de atunci al publicatiei l-a incercuit cu creion rosu si a si scris, in dreptul lui, „mortua est“ – se putea cita studiul, mai ales ca tipologia este una dintre cele mai serioase realizate pâna acum, dar se trecea sub tacere numele autorului.
Ca atare, Monica Bratulescu a intrat in penumbra uitarii, mai ales ca nici raporturile sale cu fostii colegi de la Institutul de Etnografie si Folclor nu au fost foarte active, nici macar dupa 1990, când, oricum, lucrurile se mai schimbasera. O singuratica si o insingurata, folclorista a fost mereu in cautarea unui loc de munca si a unei ambiante intelectuale in care sa-si poata valorifica potentialul intelectual si stiintific. Refugierea in scris pare sa fi fost una din solutiile la care au recurs multi emigranti, Monica Bratulescu nefacând exceptie. Incepe, deci, sa tina un jurnal, din care, la un moment dat, distruge 80 de pagini. Din fragmentele recuperate, reluate, rescrise se intrupeaza  „Cartea straduintei“, poate cu sensul de stradanie, efort, incercare continua de a ajunge la un liman, niciodata atins. La un moment dat noteaza ca Jurnalul Straduintei „a devenit un hambar in care intra de toate“.
Pentru autoarea acestor pagini de jurnal, corespondenta, compozitii literare, grupate judicios de catre editori in mai multe secvente („Zile“, care se substituie jurnalului propriu-zis, „Dialoguri“, un fel de „Divan sau Gâlceava a inteleptului cu lumea“, tratând teme morale, filosofice, estetice,  „Portrete“, mai mult niste crochiuri despre oamenii cu care s-a intâlnit si a comunicat, intr-un fel sau altul, in perioada exilului, la care se adauga o „Anexa“ din scrisori si documente, razbate ca un leitmotiv tema scrisului.  Scrisul ca „un mod de respiratie artificiala“, „un mod de respiratie adânca, discreta“. Monica Bratulescu este constienta ca, oricât de autentic, de profund, scrisul nu este decât un paliativ, o „respiratie artificiala“, o ventilare cu efecte de moment a unui organism fizic si psihic erodat de boala, de suferinta, de tristete, de deznadejde, de „asteptari inselate, umilitoare“ si, mai ales, de batrânete: „Sunt inculpata intr-un proces. Capatul de acuzare: batrânetea“. Notatiile pe aceasta tema etern umana sunt de un teribil tragism. Este deplânsa „batrânetea letargica, amorfa, când te necrozezi inainte de a muri“.
Paginile de jurnal se intersecteaza cu pagini de poezie sau de proza artistica. In poezie, mai ales, confesiunea suna extrem de autentic: „Direct, sau indirect, travestindu-se, orice scriitor vorbeste in primul rând despre sine. In zilele noastre, din ce in ce mai des scriitorii se auto-povestesc in mod fatis„. Constiinta ca scrisul sau nu va ajunge in fata ochilor unei mase de cititori nu o impiedica sa gândeasca, fie si in secret, la impactul pe care acesta l-ar fi putut avea asupra prezumtivilor lectori, impact care nu o lasa indiferenta. In orice caz, „fara putinta de  a scrie – se deconspira autoarea – sunt golasa“, desi, in acelasi scurt eseu, intitulat „Scrisul“ (p. 31-36), se aduna o multime de incertitudini, de gânduri nerostite, ghicite, ascunse.
De fapt, fara a-i fi cunoscut prea bine realizarile literare (volumul „Rasunete din Caucaz si alte povestiri“ aparut, la Editura Criterion, in 2001, a trecut aproape neobservat) desele referiri la scris, la literatura ma fac sa cred ca Monica Bratulescu nutrea mari sperante, nu zic neaparat ambitii, in domeniul artei, poate si ca urmare a convietuirii, timp de decenii, alaturi de un mare pictor al vremii, Vasile Bratulescu, a carui moarte prematura i-a zdruncinat existenta. Intr-un „Autoportret“ (trimiterea la artele plastice este evidenta) scrie: „Ma uit in jur si vad viata mea facuta bucati. Singurul lucru care asaza laolalta aceste bucati este carticica mea. In mod fictiv. Constat cu detasare si fara urma de emfaza ca, in imprejurarile mele de viata, chiar si putinul pe care l-am produs ca literatura ar putea fi echivalat unei performante atletice. Tot eu imi dau cu tifla: Halal performanta! O performanta in pustiu, fara public si suporteri, in deplina tacere si anonimat. Cât despre atlet, vai de el! Se tine greu pe picioare“.
Neputinta fizica, consecinta a trecerii ireparabile a timpului, apropierea sfârsitului abia lasa loc, in finalul poemului „Trec zilele“ unui firicel de revolta, mai de graba soptita: „Trec zilele-n cârduri/ … /Fara sa-mi casune vreun rau./Vin apoi zilele greoaie/Fiecare zi mi se lasa pe umeri/Si ma ciugoale câte un pic;/Tac, rabd, nu le izgonesc./ La urma ma impresoara, haíne;/Fiecare zi ma sfârteca pâna-n temelii/Vreau sa le usui, dar nu izbutesc./Zile carnivore, vreti sa ma dati gata de tot?“
Concluzia acestei lungi confesiuni decente, dureroase, tragice pe alocuri poate fi desprinsa din aproape fiecare pagina a acestei  Carti a Straduintei: „Pe noi (oamenii obisnuiti – N.N.) pojarul prelungit al suferintei ne usuca pâna la radacini“ si, in alta parte: „Ferice de voi, pomilor! Voi nu stiti ce inseamna sa traiesti dezradacinat“. In final, o lunga cugetare pe tema resemnarii: „Resemnarea, singurul punct de sprijin pe care-l poti gasi in deznadejde. O conditie a pastrarii echilibrului intr-o situatie fara iesire. Datele grele ale existentei tale nu s-au schimbat, dar ai izbutit macar sa ti le asumi. Durerea sta ghemuita intr-un rucsac pe care-l porti rabdator in spinare. Rucsacul atârna greu, dar stii ca nu-l poti preda nimanui. Este vorba de propria ta durere, o durere care ti-a intrat in carne. Ai invatat s-o accepti si s-o induri“.
„Crâmpeie din Cartea Straduintei“ de Monica Bratulescu nu trebuie citita ca o carte de literatura, desi, poate, cum am spus, autoarea asta si-ar fi dorit sa fie. Asa cum a anticipat cu dezarmanta luciditate, nu a apucat sa o vada tiparita, nici sa stie reactiile pe care lectura ei le va fi stârnit cititorilor sau criticii. Gratie eforturilor generoase ale celor trei prietene – Sanda Golopentia, Georgeta Catap si Liliana Alexandrescu – cartea capata corporalitate la Editura Paideia (redactor Eugenia Petre) prilejuind (re)intâlnirea cu „cealalta Monica“, dintr-un autoportret grav, trist, facut din linii frânte, din „crâmpeie“ pe care fiecare dintre noi le poate aseza in rama care i se pare mai apropiata de intentiile celei care l-a creionat.

Un comentariu pentru “Câta luciditate atâta drama…”

  1. iulie 30, 2010 la 9:51 am

    Frumoasa si plina de empatie prezentare,din partea unui universitar care se respecta !
    Drama celei prezentate,pe cat de nespectaculoasa,pe atat de profunda,nu e nici unica nici singulara.Exilul a fost trait nu numai de cei ce,intr-un mod sau altul,au parasit tara.Sunt sigur ca d-l profesor cunoaste si alte cazuri,tot atat sau poate si mai dramatice decat cel prezentat cu atata empatie.
    Va felicit,d-le profesor,si va urez sanatate si putere de munca,pentru a duce la bun sfarsit si alte proiecte.E atata nevoie !

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper