Amurgul zeilor

Un articol de GELU NEGREA

– Magistre, sunt profund deceptionat: am avut în ultimele zile confirmarea faptului ca fotbalul este un joc ingrat, nedrept si, prin urmare, imoral…
– Albert Camus era de alta parere. El a spus odata ceva de genul: tot ce stiu despre morala am învatat de la fotbal! Si, nu uita: laureatul Premiului Nobel pentru literatura jucase în tinerete fotbal de oarecare performanta, asa ca trebuie sa-i acordam tot creditul cuvenit.
– Cu exemple din istorie si cu citate din oameni celebri se poate demonstra orice. Numai ca eu nu ma ocup aici de paradoxuri, maxime, aforisme si alte vorbe de duh – nu e jobul meu, nu ma pricep si nu ma bag; eu vorbesc despre lucruri concrete, palpabile, care-au putut fi vazute cu ochiul liber de o planeta întreaga. Brazilianul Fabiano a marcat un gol dupa ce, în prealabil, a plimbat mingea pe antebratul mâinii stângi, ca la volei, si-a potrivit-o apoi cu dreapta ca la handbal – în fine… Pe urma, Tevez de la argentinieni a înscris dintr-un ofsaid de doi metri, vizibil si dintr-un supersonic. Nu mai zic despre ce s-a întâmplat în meciul Anglia – Germania cu mingea aceea care a depasit linia portii cu vreo jumatate de metru, iar arbitrul s-a facut ca ploua, desi era gol limpede ca lumina zilei. Sau, ma rog, ca lumina instalatiei de nocturna a stadionului…
– Daca as vrea sa fiu putin cinic, ti-as aminti ca, în finala World Cup ’66, englezul Hurst a marcat un gol asemanator, despre care nici acum, dupa 44 de ani, nu se stie foarte bine daca a fost sau nu regulamentar. S-ar zice ca e un Dumnezeu pe lume, un Arbitru Suprem care, iata: daca nu-si îndreapta, macar îsi compenseaza peste timp erorile…
– Asa compensatie sa fie la El acolo, în ceruri! Numai ca fotbalul se joaca aici, pe pamânt, unde consolarile istorice nu tin de cald! Nu sunt neaparat un fan al Angliei, dar daca la 2 – 1 se acorda golul ala nu se stie daca elevii lui Fabio Capello nu întorceau jocul si rezultatul în favoarea lor, iar tabloul sferturilor de finala nu arata altfel. De-asta spun ca fotbalul e un joc nedrept si inechitabil, pentru ca, într-o fractiune de secunda, locul unei echipe merituoase îl poate lua o echipa norocoasa. Asa s-a întâmplat si în întâlnirea Olanda – Slovacia unde portocaliii plini de fite si de talente n-au jucat absolut nimic, dar au înscris de doua ori cu sansa, câstigând si calificându-se fara glorie, ca sa nu spun total nemeritat.
– Dragul meu, cea mai pretioasa victorie este aceea repurtata într-o batalie pe care puteai foarte bine s-o pierzi, pretindea un întelept…
– Sa fie sanatos el si tot neamul lui, dar va zic eu ca daca Vitek nu tragea în Stekelenburg când a ramas singur fata-n fata cu goalkeeper-ul olandez, altfel se scria istoria acelui meci, dupa cum altfel s-ar fi putut scrie si istoria meciului Germania – Anglia.
– Astea sunt exercitii de imaginatie contrafactuala, care pot fi interesante, ba chiar captivante, asa, ca tratament fabulatoriu, dar nu au nici cea mai vaga relevanta în plan sportiv. Poate garanta cineva ca la
2 – 2 germanii n-ar mai fi putut marca de cinci ori în poarta perfidului Albion?!
Sa-ti povestesc ceva: dupa un joc Franta – Germania, pare-mi-se, dominat copios de Cocosul galic (ce minunat suna acest pleonasm!), dar adjudecat, în final, de urmasii cavalerilor teutoni, la conferinta de presa, jurnalistii de pe Sena l-au întrebat excitati pe antrenorul formatiei lor: daca aveam un dram de noroc, daca X nu rata, daca Y nu scotea de pe linia portii, daca arbitrul…, daca…, daca… etc., nu-i asa ca Franta ar fi putut câstiga acest meci? La care tehnicianul a raspuns sec: nu, nu-i asa, pentru ca acest meci tocmai s-a jucat, iar noi l-am pierdut! Punct.
– Daca o luam în felul asta…
– Nu putem s-o luam altfel. Împotriva lucrurilor întâmplate, nici macar Dumnezeu însusi nu mai are vreo putere.
– Asadar, dumneavoastra vi se pare în ordine ca Italia si Franta, ale caror reprezentative au disputat finala Campionatului Mondial precedent, au fost eliminate înca din faza grupelor si asta pentru motivul infailibil ca, domne, asa  s-au petrecut lucrurile.
– Întocmai. Plus ca, între noi fie vorba, având în vedere maniera lamentabila în care au evoluat ambele noastre surori de ginta latina, rusinosul deznodamânt era cu totul previzibil.
– V-as putea raspunde ca, de regula, italienii, încep turneele finale prost, pentru ca, sistematic, sa-si revina pe parcurs, iar uneori sa le mai si câstige. În ’82, s-au calificat din grupe dupa trei egaluri chinuite cu Polonia, Peru si Camerun pentru ca apoi sa bata pe rând Argentina, Brazilia, Polonia, iar, în finala, Germania. Porcait ca la usa cortului, facut arsice de gazetarii italieni dupa primele întâlniri în care echipa lor se prezentase jalnic, Enzo Bearzot, selectionerul de atunci al squadrei azzura, revenit în tara cu trofeul în brate, le-a trântit în nas cârtitorilor aceasta fraza memorabila: un titlu mondial nu se câstiga în prima, ci în ultima zi a turneului final!
– Corect, dar care-ar fi ideea?
– Pai, ideea ar fi ca partidele din grupe nu sunt neaparat edificatoare pentru valoarea unei echipe…
– N-or fi edificatoare, dar nu sunt nici facultative. Oricât ai fi de înzestrat, nu poti ajunge academician daca n-ai putut obtine note de trecere la bacalaureat…
– Sa zicem ca aveti dreptate. Cum explicati, însa, acest pretimpuriu si imprevizibil amurg al zeilor gazonului – respectiv, faptul ca foarte multe vedete de prim rang ale soccerului international – Messi, Cristiano Ronaldo, Steven Gerard, Wayne Roonie si nu numai ei – au avut la acest Mondial prestatii palide (observati, va rog, delicatul eufemism: de fapt, baietii au jucat ca niste cizme, daca e s-o spunem p-aia dreapta!)…
– Paranteza: Observ – si  nu ma pot abtine sa nu remarc – o  mai mult decât promitatoare apropiere de limbajul specific fotbalistilor de pretutindeni, felicitari! Pe când primele lectii de cântat la vuvuzele? Ma gândeam asa, pentru atmosfera… Închis paranteza, revenim la întrebare.
Într-un dialog anterior, încercam sa-ti sugerez ca între fotbalul de club, în viguroasa ascensiune, si cel jucat în competitiile care angajeaza echipele nationale s-a sapat o prapastie care se adânceste progresiv. Marii fotbalisi ai planetei activeaza rareori în formatii din campionatul tarii lor. La Nationala ei vin când si daca pot, storsi de energie, obositi de numarul si întinderea competitiilor în care sunt obligati sa joace nu de frunza frasinelului, ci pe baza de contract ferm si contra unor sume frumusele. Adevaratele lor echipe sunt cele de club, unde evolueaza saptamâna de saptamâna, unde leaga prietenii durabile, unde afinitatile elective au si conditiile, si timpul fizic necesar pentru a se cristaliza si manifesta. Principiul fundamental de functionare al jucatorului profesionist este cel formulat în antichitate de grecul Aristofan în comedia „Plutus“ (Ubi bene, ibi patria – în traducere: unde e bine, acolo e patria) si de latinul Pacuvius, citat de Cicero în „Tusculane“ (Patria est ubicumque est bene), nicidecum cel retroversat din impulsuri romantice în chip de ubi patria, ibi bene (nu cred ca mai e nevoie de talmacire…).
Sub aspect pur tehnic, prestatiile submediocre ale vedetelor tin atât de mentalul diferit cu care intra în teren în Liga Campionilor si C.M., de pilda, cât si de reflexele si de automatismele create în miile de ore de pregatire, de tipul de relatii de joc pe care le stabilesc în timp cu coechipierii. Care coechipieri sunt de fiecare data (aproape) aceiasi la club si (aproape) întotdeauna altii la nationala. Nu mai spun ca si tehnicienii care îi distribuie pe gazon si le repartizeaza sarcinile sunt si ei extrem de diferiti ca temperament, calificare profesionala, conceptie despre fotbal, talent pedagogic, abilitate psihologica etc. Senzatia ca unele reprezentative „nu joaca nimic“, în pofida împrejurarii ca sunt garnisite cu vedete de calibru international, are la temelie tocmai lipsa de compatibilitate (sau macar de complementaritate deplina) dintre ceea ce ele deprind si cimenteaza la club cu partenerii obisnuiti si ceea ce întâlnesc, accidental si sporadic, cu ocazia convocarilor la reprezentativele nationale. Putini sunt selectionerii care au forta sa abandoneze orgoliul de a-si determina elevii sa joace ce vor ei, nu ce au învatat de la altii, care se multumesc sa le valorifice superlativ background-ul sportiv, pliindu-si viziunea si metodele de pregatire proprii pe modele externe pentru ca acestea s-au dovedit performante si au fost legitimate de rezultate. Dintre asemenea rara avis se recruteaza cei care se bat cu sanse pentru titlul mondial; ceilalti vor ramâne întotdeauna la mâna hazardului, a unei executii providentiale, a unei sclipiri de moment sau – în cazul cel mai fericit – a unor zile faste, în care gratia divina se pogoara inextricabil la nivelul ierbii si se amesteca misterios printre gambele protagonistilor unui meci.
– Va înteleg teoria, dar asta nu înseamna neaparat si ca sunt de acord cu ea!
În alta ordine de idei, v-ati facut o parere referitoare la echipele care au cele mai îndreptatite sanse de a disputa finala Mondialului sud-african?
– Am, desigur o parere, dar asta nu înseamna neaparat si ca sunt de acord cu ea…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper