A.D.M. sub pecetea tainei

Un articol de C. STANESCU

In „Caietele Oradiei“ din noiembrie 2009 dau de un vechi interviu cu Aurel Dragos Munteanu, prozator rafinat cu o cultura impresionanta, disputat dramatic intre o mare inteligenta a manuirii ideilor venite de peste tot si un talent fugos mai mult de factura eseistica, in genul lui Al. Ivasiuc, decat epica propriu-zisa. Prezentat si revizuit de Dan H. Popescu, interviul respectiv e reprodus din „Filobiblon“, foaia literara a cenaclului Nicolae Labis de la Institutul de Invatamant Superior Oradea, nr. 6, decembrie 1980. Vasazica, intre altele, in „pustiul siberian“ ce cuprinsese si Oradea aparea totusi o foaie literara cu circulatie estudiantina considerabila in care un scriitor ce incepuse sa „maraie“ binisor la adresa directivelor conducerii de atunci a Romaniei putea fi intervievat si liber sa-si spuna opiniile literare fara ca presei ce-l intreba si publicistului ce raspundea sa li se puna botnita si catuse ca unor infractori ce-ar fi reprezentat, ca azi, un pericol la adresa sigurantei nationale si securitatii statului „de drept“. Ce straniu paradox si ce bizare progrese facuram de ieri pana azi in materie de „implementare“ a democratiei si a libertatii cuvantului! Bihorean din Lapusna, autorul romanelor „Singuri“ (1968), „Scarabeul sacru“ (1970) si „Marile iubiri“ (1977) demisioneaza in septembrie 1988 din Partidul Comunist protestand contra directivelor oficiale: „Imi exprim dezacordul fata de conceptia aflata in tezele din aprilie care stabilesc o legatura logica intre credinta in Dumnezeu si tradarea de patrie, reluata in cuvantarea conducerii Partidului si Statului, la Timisoara, cu ocazia deschiderii noului an de invatamant. Consider inacceptabila pentru mine pozitia de echivalare a atitudinii religioase cu nationalismul si sovinismul si cu vreo injosire a omului. Cred, dimpotriva, in ceea ce spunea Plutarh cand scria ca a vazut cetati fara ziduri, dar n-a vazut cetati fara zei.“ Facuse studii filologice la Cluj si, dupa terminarea lor in 1964, e repartizat ca asistent la Institutul pedagogic din Oradea unde ramane patru ani pana in 1968, cand, ca orice ardelean ambitios, „emigreaza“ in Regat si vine la Bucuresti ca sa se realizeze si impuna in ochii „smecherilor“ de Mitici, desi, vorba lui Octavian Paler, „ardelenii ar trebui sa fie mai modesti“. Nu sunt, si o anumita aroganta si cam ostentativa lipsa de modestie se simtea si in comportamentul social si in „discursul“ altfel extrem de doct ale lui Aurel Dragos Munteanu. In foarte informata lui nota introductiva, Dan H. Popescu scrie: „In acelasi an 1968 destinul il leaga, in chip ciudat, de alti doi scriitori cu radacini basarabene, Paul Goma si Adrian Paunescu, toti devenind in aceeasi perioada membri ai PCR. Cu Paul Goma se va regasi pe baricada rezistentei culturale si a protestelor scriitorilor, foarte putini totusi, impotriva regimului comunist. Fara a avea vehementa lui Goma, Aurel Dragos Munteanu va sustine la randu-i cauza dreptului la deplina exprimare libera a artistului, prin repetate luari de pozitie care ii vor ingradi din ce in ce mai mult libertatea de miscare. Cu Adrian Paunescu impartasea experienta spatiului citadin varadinian si avea sa fie coleg, in 1970-71, la International Writers Workshop, programul pentru scriitorii din intreaga lume al Universitatii din Iowa.“ Prezentatorul interviului se refera apoi la competenta lingvistica exceptionala si inteligenta rafinata ce-l vor indreptati sa ocupe, in 1990, postul de ambasador al Romaniei la ONU, unde va savarsi „gesturi politice memorabile aducand mari servicii Romaniei, pe care o va parasi insa definitiv in 1994. Ca urmare a unei campanii de presa si a unor neintelegeri cu conducerea de atunci a tarii, a preferat sa transeze situatia cu eleganta si demnitate.“ Ne-am cunoscut la „Scanteia tineretului“ dupa venirea lui la Bucuresti, in 1968. Cateva stralucite colaborari pe teme literare la ziarul tineretului, dar si lungi, pasionante discutii – mai mult monologuri, discursuri politice si culturale pe care mi le livra doctoral, ca de la o catedra invizibila, stand pe canatul ferestrei de la Casa Scanteii de unde priveam amandoi spre statuia lui Lenin profilata in zare –, mi se parea ca ne apropiasera si mi-l facusera intrucatva cunoscut si inteles. Intr-o zi m-am pomenit ca-l aduce in birou, vis-a-vis de Lenin!, pe fostul puscarias Petre Tutea, si el mare amator si spuitor de „discursuri“ universitare in spatii neconventionale, cum fusese, pentru el, celula, iar acum, dupa eliberare, aceasta margine de geam de la o redactie de tineret, dar si ea subordonata aceluiasi partid: ce vremuri! Pana prin 1970 – in special in preajma si putin dupa 1968 – intrarea in asemenea „spatii neconventionale“ ca redactia unui ziar de tineret era libera, iar vorbele, din cate-mi dadeam seama, nu se mai opreau in pereti, ci zburau pe fereastra spre urechile lui … Lenin. Abia apoi, dupa ’70, am inceput sa studiem si sa privim cu mai mare atentie peretii: capatasera urechi peretii, urechile lui Lenin… Nu l-am mai vazut pe A.D.M., fostul meu interlocutor, dupa ’90, dupa „inaltarea“ lui in demnitatile nationale respective. Ultima oara ne-am zarit pe 22 decembrie 1989, ca prin ceata, in aburii grosi ce ieseau pe gura metroului din Piata Romana pe unde eu urcam ca sa vad multimea de tineri cu steaguri gaurite catarati pe stalpii de la Gradinita, iar el cobora ca sa mearga, probabil, la Televiziune: „Ai grija, e groasa!“ – mi-a aruncat din fuga, pierzandu-se in aburii grosi de la metrou… Adevarul e ca, desi aparent l-am cunoscut relativ bine dupa ce, cativa ani in sir, ne vedeam si in cartierul nostru Balta Alba, unde peripatetizam pe trotuarul bulevardului bietului Ion Sulea, azi Camil Ressu, A. D. M.-ul era greu de nu imposibil sa fie si sa se lase cu adevarat „cunoscut“. Oricat de afabil si pus pe discurs, omul pastra mereu un rest impenetrabil, inaccesibil ca un zid de aparare. Avea aerul ca stie mai multe decat spune si, in general, comportamentul sau avea ceva conspirativ: era, nu incape vorba, un fel de „om secret“ precum acela despre care scrie Baltazar Gracian. Cultiva misterul, sugera taina: ma gandeam ca ar fi putut fi mason. Era, in felul lui, un om religios, dar foarte special, curios de practicile religioase ale Orientului si cred ca, din curiozitate, ar fi vrut sa treaca la budism. Practica, din cate stiu, yoga. Unul din romanele lui, cam mistagogic, „Scarabeul sacru“, schiteaza un paralelism imposibil Occident – Orient. Paradoxul greu de descifrat pe atunci consta in aceea ca acest om ultrarafinat, cu lecturi vaste si solide, extrem de „cioplit“ nutrea un cult neprecupetit si nedezmintit pentru „necioplitul“ prozator Ion Lancranjan! De altfel, un intreg grup de tineri ardeleni in frunte cu el, din care mai faceau parte excelentul poet Gh. Pitut, prozatorul foarte promitator Gheorghe Suciu si inca vreo cativa il divinizau pe „Badia“, cum il numeau ei cu mare respect pe Ion Lancranjan, autorul foarte controversat al romanelor „Cordovanii“, „Fiul secetei“ s.a. Mi-l citau ca pe o autoritate morala si literara indiscutabila si rareori am putut constata o mai deplina liber consimtita supunere la parerile cuiva decat supunerea lor la opiniile acestui „guru“ ardelean, idolatrizat. Faptul, orice s-ar spune, desi intriga impune respect: acesti tineri scriitori il idolatrizau si, solidari, continuau s-o faca pe masura ce Ion Lancranjan era din ce in ce mai contestat. Si, in mare masura, era si ramane o contestare nedreapta. In interviul reprodus de „Caietele Oradiei“ Aurel Dragos Munteanu il compara, cu o liniste remarcabila si pentru unii inspaimantatoare, pe Ion Lancranjan cu Marin Preda si, reper suprem, cu Rebreanu: „E tragic atat indemnul «Intrusului» cat si sfarsitul lui Moromete. Tragism existential grefat, in cazul ultimului, pe un proces, disparitia, pe atunci in germeni, a taranimii, tot atat de tragic. Preda a comutat focarul obiectivului sau spre citadela urbana, dar a ramas constant in preocuparea pentru taranul roman, insa poate nu in aceeasi masura in care a facut-o si continua s-o faca Ion Lancranjan, pe care l-am considerat, si nu de putine ori impotriva confratilor, un scriitor de talia chiar a lui Rebreanu. Lancranjan scrie enorm si monumental, de pe o pozitie atat de ferma incat devine incomod, poate cel mai incomod scriitor roman la ora actuala.“ Subscriu la aceasta opinie a lui A. D. M., dupa cum impartasesc si cea de-a doua opinie a lui N. Manolescu, cea din cronica lui pozitiva la „Cordovanii“, dupa ce, mai pripit, in prima recenzie aproape ca „desfiinta“ acelasi roman al lui Ion Lancranjan. Mi-am permis ca, la solicitarea lui, sa-i scriu o prefata la un volum exceptional de nuvele aparut in BPT prin anii ’80. S-a suparat rau pe mine ca in acea prefata, laudandu-l, n-am folosit totusi cuvantul „mare“ sau vorba „genial“: rau, dar cinstit ca putini ardeleni emigrati la Bucuresti, I. Lancranjan a consimtit ca prefata la volumul sau sa apara si fara aceste vorbe de speriat. Sunt de notorietate relatiile pline de ostilitate dintre Marin Preda si autorul „Cordovanilor“: cu toate acestea, in anul in care urma sa moara, parintele „Morometilor“ mi-a declarat, confidential!, ca „femeile, monser, ii ies!“. Se stie ca pentru un prozator piatra de incercare a calificarii superlative consta in portretul feminin: Marin Preda a fost in stare sa-i recunoasca contestatului Ion Lancranjan aceasta calitate care, fie doar ea, face din el un prozator redutabil. Multe opinii se cade a fi revizuite. Aurel Dragos Munteanu sare, in interviul amintit, si in apararea altui mare prozator controversat si contestat: „Eugen Barbu – spune el – e cel mai controversat scriitor al nostru si, recent, Adrian Paunescu a avut grija sa puna iar paie peste foc amintindu-i ca inca nu s-a disculpat in ochii cititorilor de acuzatia de plagiat din «Incognito». E foarte greu sa dai o definitie exacta a termenului „plagiat“. De altfel, Barbu si-a avertizat cititorii ca va folosi fragmente din Paustovski. Conteaza si maniera, nu numai proportia in care folosesti materialul incriminat. In «Princepele» figura i-a reusit. Chiar daca unele pasaje sunt luate mot-a-mot din textele vechi bisericesti, ele se integreaza textului. Important e sa fuzioneze. Se pare insa ca in «Incognito» a depasit masura. Curios e ca, dintre cele doua voturi care, in sedinta Uniunii Scriitorilor, s-au pronuntat in favoarea lui Eugen Barbu, deci impotriva acuzatiei de plagiat, unul a fost al lui Fanus Neagu, cel care, acum zece ani, cu ocazia aparitiei «Princepelui», ai fi jurat ca-i este lui Barbu dusman de moarte. Cred ca la fel vor evolua lucrurile si cu Paunescu. N-ar fi nici prima, nici ultima cearta sau impacare intre ei. Barbu se lasa furat de placerea polemicii, exagerand deseori, asa cum facea Macedonski, de pilda, dar meritele lui sunt incontestabile, nuvelele si cele doua romane, «Groapa» si «Princepele», constituie puncte de referinta ale literaturii noastre.“ Admirabila prin echilibru si bun simt nutrit de cultura artistica, opinia lui A. D. M. rezista si azi. Ca si aceea despre Marin Preda, „scriitorul cu cea mai sensibila perceptie a timpurilor noastre, fapt reflectat atat in turnura operei sale de la verismul din «Morometii», trecand prin Bildungsromanul «Marelui singuratic», la acel pseudoroman, as indrazni sa spun eseistic, care este «Viata ca o prada», cat si in puterea remarcabila de aprofundare a ambelor medii, rural si citadin, locul de raspantie intre ele fiind un roman mai putin bagat in seama de critica, cotat ca nesemnificativ, dar care mie mi se pare deosebit de important si foarte bun, si anume «Intrusul».“ Aurel Dragos Munteanu a murit in 1994 dupa ce parasise Romania, stabilindu-se in America. Ultimele sale cuvinte au fost „maretie … grandoare“. Cuvinte ramase si ele sub pecetea tainei in care s-a invaluit tot timpul scurtei sale existente acest patriot emigrat si bun scriitor roman.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper