„S-a speriat poporul!“

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Aproape o viata de când n-am mai trecut prin Aeroportul Baneasa. De când ma tot plimb între Montréal si Bucuresti, am lasat totdeauna în urma, în drum spre Otopeni, cândva cocheta cladire albastra rascolind uneori amintirea nevinovata a orelor petrecute pe terasa însorita de unde priveam în voie putinele avioane ce decolau si aterizau. Pe atunci nu era democratie, nu era capitalism si nici terorism, iar cei care calatoreau dincolo de frontierele tarii nu erau prea numerosi si învatasera sa se tina în lume.
Alte vremuri, alte moravuri. Nu stiu daca terasa mai exista, probabil ca nu, dar mi s-a întâmplat de curând sa plec si sa ma reîntorc la Baneasa cu sentimentul ca, în ciuda câtorva reclame pentru banci si a cozilor la ghiseele companiilor aviatice în care deocamdata nu se calatoreste înca în picioare, am nimerit într-una din acele zone ale lumii românesti de azi în care timpul, împrejurarile, jigodismul generalizat n-au facut altceva decât sa distruga, sa murdareasca, sa umileasca, sa reaminteasca brutal celor care pun piciorul cine sunt si ce merita sa ramâna, o adunatura de trogloditi transpirati si isterizati, o gloata cu patalama la mâna libera sa plece unde poate si pofteste. Spectacolul e stupefiant si unic. Înghesuitul, frecatul de cel din fata si de alaturi, datul din coate, vociferatul, bombanitul, bagatul în sufletul celuilalt, aglutinarea într-un cuvânt nu stârneste probabil nicaieri în lume atâta voluptate, nu exprima atât de limpede nazuintele si frustrarile unei accidentale comunitati umane bântuite de aceeasi dorinta. În cazul de fata, obtinerea unui talon de îmbarcare. Ceva mai târziu, urcatul în autobuz. Si apoi în avion. Iar la sosire, bulucitul nauc în jurul benzii rulante pentru recuperarea bagajelor. O competitie continua, o lupta încrâncenata, o vocatie  nationala exersata cu o enorma disponibilitate si cu un talent nebun de când si cel din urma român a descoperit gustul plecatului în lumea apropiata. Batrânii iau drumul Americii sa-si vada copiii si nepotii, sunt cuminti si pierduti în gânduri, calatorii în Europa sunt în marea lor majoritate tineri cu aere de provinciali blazati si cu ifose, merg sa munceasca la negru, sa mai fure poate câte ceva, femeiustele pe tocuri înalte, fustite si priviri tulburi sa-si negocieze farmecele, tiganii si pruncii lor purtati ca niste trofee pentru a cersi. Ispravile calatorilor nostri pe continent sunt atât de bine cunoscute si au atâta truculenta ca relatarile baietilor subtiri si cuconitelor de cariera despre ultima lor vâjâiala la ultimul simpozion international dedicat melancoliei pasarilor de noapte au hazul îngroparii unui sicriu gol.
Am ajuns spre seara la Aeroportul Baneasa. S-a aplaudat când avionul a aterizat si primele semne ale foielii dinaintea coborârii s-au facut simtite.  De-a lungul si de-a latul pistei, la câtiva metri doar, sute, mii de vile fantomatice, avionul parea ca-si croieste drum printre ele. Am citit despre afacerile cu terenuri si constructiile haotice din vecinatatea aeroportului, dar nu mi-am imaginat ca s-a mers atât de departe. Cum am stat si voi sta totdeauna prost cu imaginatia într-o multime de alte privinte nu mi-a ramas decât sa constat înca o data ca totul si ceva mai mult este si va fi posibil în România capitalista.
Când buluceala galagioasa, sufocanta si greu mirositoare din încaperea minuscula în care bagajele soseau s-a domolit, mi-am regasit valiza, mi-am facut cu greu loc spre iesire, am gasit cu greu un loc pe trotuar si m-am uitat dupa un taxi. Câteva erau garate la sosea, altele se învârteau goale, cu geamurile coborâte, pe aleea îngusta din fata aeroportului si nu întelegeam de ce multimea înghesuita pe trotuar le ignora. I-am facut semn unuia, a oprit, soferul m-a întrebat unde vreau sa ajung, i-am spus si, fara sa clipeasca, a rostit în aceeasi clipa pretul. De cel putin trei ori mai mult decât cel anuntat pentru un kilometru pe portiera masinii. Pensionarul canadian de lux ce-as fi, cum crede si anunta un poet celor care au curiozitatea si rabdarea sa-i citeasca însemnarile zilnice, n-a aruncat cu banii nici în anii când îsi câstiga existenta ca editor. În sfârsit, dupa patru tentative de a parasi aeroportul la un pret rezonabil, m-am lasat în voia soartei. Un tinerel s-a apropiat, mi-a spus pretul, a facut o mica reducere, a apucat valiza si l-am urmat pâna la sosea. Si iata-ne instalati într-un Volvo nou-nout cu banchetele îmbracate în piele si cu un sofer hotarât sa studieze sociologia dupa ce ar fi vrut sa studieze jurnalismul. N-am prea înteles cum se capatuise cu masina, am înteles în schimb ca, odata sociolog, ar fi vrut sa se ocupe de popor. Sa afle ce gândeste, ce vrea, ce spera.
Poporul îl interesa si pe taranul de la Adunatii Copaceni care vindea legume pastrate în portbagajul Daciei pe una din stradutele din apropierea fostei Piete Amzei. „Al dracului de greu“, mi-a zis când am vrut sa aflu cum se descurca. „L-au împuscat de pomana pe ala, au ramas atâtea dupa el, dupa astia de azi n-o sa ramâna nimic! Astia de azi trebuie împuscati, ca s-a speriat poporu’ de ce fac si ce dreg!“.
(14 iulie 2010)

Un comentariu pentru “„S-a speriat poporul!“”

  1. iulie 24, 2010 la 10:15 am

    A ne bantui nostalgia dupa regimul de trista memorie al lui Ceasca,e o mare prostie.Cei ce uita Frica,Frigul si Foamea de atunci sint doar niste mancurti,cu creierele spalate.
    Dar a fi nemultumit de starile de lucruri actuale,jalnice si chiar dezastruoase,e ceva firesc,normal.Cred ca nu exista om de pe acest taram care sa se impace cu evidenta si sa nu-i besteleasca pe asa-zisii oameni politici.Ar mai trebui,totusi,o mentalitate noua,in care sa se atribuie importanta si respectul care i se cuvine muncii productive,benefice.Eu sper ca incet-incet vom ajunge si acolo.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper