„Haleala“ si politica

Un articol de Cristian Robu-Corcan

Au trecut 15 ani de când, întins într-o cuseta de pe un remorcher de 150 de c.p. si privind la televizor înfruntarile politice dintre cei care-si schimbasera pulovarele, trase peste camasi ponosite, cu costumele croite elegant, auzeam siderat întrebarile pline de ura ale colegilor mei, care urmareau atenti fiecare miscare si fiecare gest executate de personajele politice: „Bai, voi va dati seama ce bunatati manânca astia?“. Mestecând în permanenta câte ceva, colegii mei salivau de câte ori aparea vreun senator sau un deputat, apoi cadeau în reverii gastronomice din cele mai adânci, din care reveneau aprigi si mâniosi pe cei ce pusesera mâna pe puterea politica numai si numai ca sa se înfrupte, pe saturate, din ora în ora, din tot ce putea fi mai ales si mai gustos pentru burdihan. Imaginatia lor identifica la capatul unei cariere reusite de a parveni pe scara sociala mese pline de purcelusi de lapte, fazani, torturi „cu frisca“, platouri întregi de carne de toate felurile, din toate animalele comestibile, de pe tot cuprinsul lumii. Alimentele greu de procurat fusesera, timp de 40 de ani, simbolul unicului templu în care te puteai ruga ca sa te mântuiesti social. Prin anii ´80, de pilda, o nunta la tara, fara masline si cascaval, se putea lasa cu omor. Gratioase jeturi de sânge, dintr-o teasta izbita cu banca de 6 persoane sau dintr-un omoplat înjunghiat cu arta preistorica, puteau colora în orice moment atmosfera traditionala, sustinuta de hore si batute stropite din plin cu zemuri acre si foarte tari, ce strepezeau dintii si dizolvau creierul, facându-te sa simti ca traiesti cu adevarat.
Mâncarea este strâns legata de politica, mai ales în timpul campaniilor. Moneda de schimb care functioneaza perfect în traficul de seductii electorale este „haleala“. Cum simte mirosul prajelii sau fosnetul celofanului ce înveleste sandvisul cu sunca, electoratul începe sa se urneasca încet si precaut mai întâi, apoi din ce în ce mai atâtat. Freamata nasurile si se învolbureaza burtile, încât nu mai stii când oare s-a scurs timpul de la prima privire moale si circumspecta pâna la avalansa mortala a multimii care intra ca un buldozer în gratarul politic românesc. Sticla de ulei este cântarita din ochi cu atentie, zaharul frecat aproape senzual între degete, micul si cârnatul înghititi cu aerul unui animal de prada caruia i-a intrat în gura o caprioara tocmai în timp ce casca lenes la soare. Stampila se pravaleste ca o ghiulea, în timp ce ochii cauta necrutatori restul vreunei chiftele care ar fi putut, prin absurd, scapa din ambuscada.
În Clubul Tineretului din Braila, un partid cu orientare incerta, dar puternic, a organizat o adunare de zile mari pentru alegerile de filiala. Înca de la primele ore ale diminetii au început sa soseasca de prin judet autocare cu membrii votanti. Fiind prin zona, m-am trezit într-o adevarata debarcare în Normandia. Era abia noua dimineata, dar multimile varsate pe trotuare strigau deja furioase: „Sandvisul, sandvisul! Apa minerala, apa minerala!“. Am remarcat si câteva autoturisme, din care au coborât, perechi-perechi, un alt soi de membri cu drept de vot, oarecum cu morga intelectuala, si care tineau cu tot pretul, prin ridigitatea umerilor, fanta subtire a ochilor si mersul întepat cu nervisori în partea dorsala, sa puna o distinctie clara între ei, cei veniti cu masini „particulare“, si ceilalti, care calatorisera la „comun“. De aceea, probabil, acestia din categoria „aparte“, cu oarece sugestie de noblete, revendicau altceva: „Baloanele, baloanele pentru copii, baloanele, baloanele pentru copii!“. Am ramas sa vad cum se va sfârsi carnavalul, dar, practic, a fost cu neputinta sa înceapa pâna la un moment dat. De aproape o ora se vorbea la tribuna degeaba, pentru ca din sala se auzeau huiduituri. Membrii aceluiasi partid îi huiduiau pe colegii lor care candidau în acea zi fatidica. O femeie trupesa, ce parea animata de un sistem nervos alimentat cu resurse nucleare, conducea o galerie exploziva – ce ar fi calcat lejer în picioare galeria Rapidului, de pilda – care urla cu frenezie: „Sandvisul, sandvisul, sandvisul!“. Nu stiu exact cine a avut inteligenta de a scoate din dezastru marea reuniune politica, dar cert este ca, la un moment dat, „catindatii“ – cum erau numiti – s-au retras lasându-le locul unor „baieti“ înarmati cu gigantici saci de plastic, plini ochi de sandvisuri. Din sala, izbavirea s-a nascut în forma unui alt slogan: „A venit, a venit, a venit!“. Chiar si cei care, pâna la momentul intersectiei politicii cu „haleala“, facusera eforturi supraomenesti în a sta rezervati au prins putere si, într-un glas si-o simtire, s-au repezit în „baieti“, spulberând sacii cu sandvisuri si însfacând, cu gesturi ample de aducere la piept, snitelele pufoase, fixate între doua felii de pâine „de Chiscani“. S-a mâncat cu frenezia cu care, primavara, râurile inunda satele românesti, apoi s-a votat cu dispretul pe care numai cei care cunosc adevaratele bunuri ale vietii ar putea sa-l produca. De votat, a fost votat cine trebuia, aici chiar n-a fost o problema. În consecinta, s-a iesit în strada si s-a procedat la executia unei hore energice, cu icnete si chiuituri. Drogati de combinatia de carnita de porc si ou batut cu pesmet, alegatorii nu s-au mai oprit din acea cascadorie inedita, numita dans popular, decât dupa ce au dizlocat câteva fragmente din bordura municipala ce separa carosabilul de trotuar. S-a aplaudat îndelung, s-a rasuflat cu usurare, iar cine avea experienta unor astfel de actiuni politice, stiind sa se pozitioneze bine si sa astepte unde trebuie, s-a mai ales si cu doua exemplare gogosi scufundate, generos, în zahar pudra.
E drept, s-a tot vorbit de „pomana electorala“, totul pare stiut, deci n-ar trebui sa uimeasca, dar surprinderea pe viu a unui asemenea desant cu grad ridicat de pericol îti accelereaza un pic sângele, fara doar si poate. M-am tot gândit ca e o treaba pur româneasca, ce tine de frageda vârsta a democratiei, dar nu, nu-i asa! O buna amica de-a mea, plecata de vreo 5 ani în Italia, unde administreaza o pensiune dintr-un sat de lânga Trento, mi-a relatat la telefon, dupa ce am încercat s-o conving ca simbioza dintre „haleala“ si politica e pur româneasca, ca a asistat la doua campanii pentru alegerea primarului din satul unde ea îsi are serviciul. Totul s-a desfasurat aproape identic, cu deosebirea ca taranilor din sat li s-a livrat pizza. Au fost luati cu autocarele si dusi pâna în Trento. Pe locul de primar se bateau doi combatanti. Unul dintre ei a optat pentru o „prezentare“ mai stilata: a  împrastiat taranii pe la terase, servindu-i ca pe niste domni, într-o ceremonie sustinuta de chelneri sobri si politicosi. Cel de-al doilea i-a adunat de pe terase si i-a carat gramada într-o piata, unde, din caroseria descoperita a unui camion, a pravalit peste ei pizza pâna i-a dovedit – gastric vorbind. Taranii s-au întors acasa, acompaniati de eructatii fierbinti si violente, si l-au votat pe cel de-al doilea candidat, cel care-i învinsese în lupta dreapta a îmbuibarii. Ziua de vot s-a sfârsit cu o seara patriarhala, în trilurile unor pasarele carora localnicii le spun plisca, chiar în cafeneaua de la parterul pensiunii pe care o administreaza amica mea. Printre pârturi din cele mai armonice, alegatorii au constatat superioaritatea cantitatii în fata „moftului“ si au prins a face planuri pentru urmatoarea si palpitanta zi de vot.
Hannah Arendt zicea ca politica faciliteaza coabitarea oamenilor diferiti. Ei, as! Care oameni si care diferiti?

Un comentariu pentru “„Haleala“ si politica”

  1. iulie 9, 2010 la 6:45 am

    Cred ca taranul de la noi se poate cumpara foarte ieftin.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper